Ce ar trebui să avem în vedere atunci când ţinem cursuri de etică?
Au trecut decenii de când Daniel Bell formula, în celebra sa lucrare The Cultural Contradictions of Capitalism (1976), un tulburător verdict cu privire la destinul eticii în societatea occidentală: „psihologia a înlocuit morala tradiţională, anxietatea a înlocuit culpa”. De atunci, contradicţiile evidenţiate de Bell (generând un veritabil double bind al civilizaţiei occidentale) par să se fi adâncit tot mai mult. Trăim într-o lume în care tehnicile sinelui sunt indisociabile de tehnologia disciplinară, o lume în care marota „dezvoltării personale” şi retorica autenticităţii par să fi fost de mult convertite în instrumente eficiente de normalizare biopolitică.
În acest climat sociocultural, evocarea ultimelor cercetări din domeniul psihologiei morale a devenit ceva obişnuit, că e vorba de respectabile site-uri culturale ori de reviste glossy. Nu încape îndoială, „referenţialul psy” (Lipovetsky) vinde mai bine ca oricând, iar psihoterapiile care se abţin de la orice judecată morală în legătură cu clienţii par să câştige tot mai mult teren în „competiţia” cu religiile instituţionalizate care au oferit, timp de secole, orientare spirituală.
Articolul postat pe 22.10.2013 pe bbc.com de Tom Stafford şi intitulat provocator „Does studying economy make you more selfish?” (http://www.bbc.com/future/story/20131022-are-economists-more-selfish) se înscrie pe deplin în acest areal psy. Autorul pleacă de la evocarea sumară a unor observaţii şi experimente cu privire la comportamentul uman, conduse, în principal, pe studenţi cărora li s-a predat teoria deciziei raţionale şi care s-au antrenat în jocuri de cooperare tip „dilema prizonierului”. Or testele par să demonstreze faptul că cel mai ridicat procent de free-riders, altfel spus, cel mai ridicat procent de subiecţi care vor alege „calea egoistă” atunci când joacă dilema prizonierului, va fi înregistrat într-un grup de studenţi sau absolvenţi de economie, adică cei care iau cel mai în serios modelul economic de interacţiune socială propus în teoria deciziei raţionale. Mai mult decât atât, deşi observaţiile generale indică faptul că educaţia universitară sporeşte „ratele de cooperare”, studenţii şi absolvenţii de economie par să constituie excepţia de la regulă. Textul devine însă cu adevărat incitant pentru mine, ca profesor de filosofie şi, în particular, de etică, atunci când Stafford evocă o cercetare înrudită, realizată pe studenţi şi profesori de filosofie morală, care subliniază faptul că acest tip de studiu nu pare să-i fi determinat pe subiecţii investigaţi „to behave more ethically when their behaviour is assessed using a range of real-world variables”.
Acest scurt articol mi-a prilejuit o serie de întrebari şi reflecţii pe care îndrăznesc să le fac publice, în speranţa de a suscita o dezbatere, măcar în cercul restrâns al confraţilor într-ale predării eticii. Deşi anumite legături logice din textul lui Stafford nu mi se par deloc evidente, cred că experimentele la care el se referă, precum şi concluzia finală a articolului („what the experiments above demonstrate, in one small way at least, is that what we are taught about human behaviour can alter it”) cred că merită atenţia noastră, cât de falacioasă va fi fiind sau nu argumentarea.
Aş încerca să duc însă mai departe provocarea lansată de acest text. Dacă înţeleg bine, autorul articolului sugerează, pe baza unor studii de ultimă oră (cum altfel?…), că predând studenţilor cursuri despre etică în sensul obişnuit – acela creditat şi de cea mai mare parte a filosofiei morale moderne –, etică înţeleasă ca etică generală a altruismului, a punctului de vedere impersonal (şi „dezinteresat”) conceput ca o formă specială de interes moral, nu le vei induce respectivilor studenţi o conduită mai altruistă (nici lor şi nici ţie!). În schimb, predându-le rational choice şi egoism normativ, vei genera mai mult egoism! (Desigur că aici există o ambiguitate, de aceea, din punctul meu de vedere, experimentele ar fi fost mai relevante dacă vizau studenţi la filosofie care au urmat şi cursuri de teoria deciziei raţionale şi filosofia economiei, respectiv studenţi la economie care au urmat şi cursuri de filosofie morală tradiţională şi teorii etice.)
Tentaţia ar fi să concluzionăm ceva cu privire la „natura umană aşa cum este ea”, adică aşa cum ne spune că ar fi Hobbes et co., pentru a explica outcome-ul.
Personal, cred că ar fi o eroare de raţionament: de ce să nu asumăm mai degrabă faptul că studiul teoriilor etice tradiţionale nu produce la studenţii occidentali din zilele noastre schimbări comportamentale semnificative deoarece se petrece într-un context biopolitic în care alianţa „perversă” dintre efectul de individualizare şi cel de totalizare (mă folosesc de termenii lui Foucault) induce şi menţine o anumită raportare la sine – nucleară, monadologică, individualistă? Altfel spus, există un formidabil complex de forţe generat de un tip de raţionalitate numită azi pe continent „neoliberală” (raţionalitate, nu ideologie!), stimulând competiţia pe toate planurile si reflectând o raportare „antreprenorială” la sine, raţionalitate care ar explica statutul central pe care l-a căpătat economia printre disciplinele academice, precum şi „importul” de terminologie economică în cele mai variate sectoare ale vieţii umane. În schimb, studiul economiei şi al background-ului filosofic al mainstream-ului capitalist din economie s-ar plia perfect pe restul strategiilor de normalizare biopolitică operând astăzi, pe diverse canale (politici publice, şcoală, spitale, corporaţii, media, reţele de socializare etc), astfel încât ar fi uşor de înţeles de ce acest studiu intensifică raportarea individualistă, concurenţială, antreprenorială la sine etc.
Bref: s-ar putea susţine că, în primul caz, cel al eticii altruismului, cădem inevitabil în retorică, pentru că valorile morale vehiculate sunt de multă vreme „tabuizate” în Occident (aşa cum sugera MacIntyre). Mai exact, nu sunt nici ele standarde ale unei naturi sau finalităţi naturale a omului, ci consecinţa moştenirii iudeocreştine, valori secularizate în perimetrul filosofiei morale moderne şi „tabuizate” apoi, adică devenite forme şi precepte goale de conţinut în societatea contemporană de hiperconsum. În al doilea caz (rational choice, game theory, egoism normativ), nu producem de fapt schimbare reală, ci servim status quo-ului şi puterii disciplinare, fiind „recompensaţi” sau stimulaţi prin modul în care se prezintă şi se validează plaja granturilor şi a cercetării „ştiinţifice”. (Pentru a evita obişnuita acuză de conspiraţionism, trebuie mereu reamintit că acest tip de critică asumă strategii „fără strategi”, o structură de putere multiplă, anonimă, impersonală, în care cei aflaţi la vârf sunt chiar mai puţin liberi decât cei de la margine, iar suportul „antropologic” e acel impuls de a controla pe care îl avem cu toţii, în grade diferite, indiferent de ce poziţie se întâmplă să ajungem a ocupa temporar în sistem. Desigur însă că unii ar zice că e o naivitate să nu luăm în serios cel puţin un anumit nivel şi anumite „cluburi” în care se discută şi se implementează în cunoştinţă de cauză „geopolitica”, dar teza pe care o formulez mai sus nu decurge logic din asumarea existenţei acestor grupuri de interese).
Îndrăznesc să cred că provocarea lansată de cercetări precum cele evocate de Stafford este una la care eticienii din mediul universitar ar merita să răspundă, o dată în plus, acesta fiind şi motivul pentru care am făcut publice propriile mele reflecţii „la cald”, fără pretenţia de a produce un eseu bine structurat şi argumentat. Dincolo de preocuparea pe care îndrăznesc să o calific drept salutară, în prezentul context academic şi sociocultural, pentru probarea gradului în care studiul filosofiei mai poate produce schimbare efectivă în vieţile noastre, în modul de a ne raporta la noi înşine şi la semenii noştri, cred că reflecţia şi dezbaterea publică pe marginea acestor chestiuni m-ar ajuta să gândesc mai bine „fundalul” cursului de Introducere în etică pe care îl ţin în acest semestru. Există aşadar şi o motivaţie de ordin personal – personal, dar sper că nu şi egoist! – în rugămintea adresată public de a afla propriile dumneavoastră opinii şi judecăţi în legătură cu miza predării eticii filosofice în zilele noastre.
În acest moment, sunt de părere că un curs de Introducere în etică trebuie să atace frontal problema „surselor” sau „bazelor” moralei (iar nu doar a anumitor surse, temeiuri sau suporturi motivaţionale), să deconstruiască binomul egoism/altruism, fără însă a cădea într-o „morală de stăpâni” sau într-un soi de historical reenactment neoconservator al eticii virtuţii. Ca focar de rezistenţă la puterea disciplinară, susţin că etica s-ar cuveni regândită ca „practica reflectată a libertăţii”, pentru a prelua o formulă folosită de Foucault într-unul din ultimele sale interviuri (numai formula, nu neapărat şi modul în care părea el să o înţeleagă, unul destul de ezitant şi ambiguu, după mine). Mai putem însă înţelege astăzi o asemenea formulă altfel decât pe calapodul egoismului normativ? Aceasta este întrebarea pe care o socotesc relevantă.
About the Author
Cristian Iftode Cristian Iftode (născut în 1979, în oraşul Câmpina, jud. Prahova) este lector universitar doctor la Facultatea de Filosofie, Departamentul de Filosofie practică şi Istoria filosofiei, Universitatea din Bucureşti, unde predă cursuri şi seminarii de etică, estetică şi filosofie contemporană. Este, de asemenea, cadru didactic asociat la masteratul de Tehnici diplomatice, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, unde ţine cursul de Retorică şi argumentare, iar între 2007 şi 2008 a ţinut cursuri de Istorie a filosofiei şi Estetică generală la Facultatea de Film, U.N.A.T.C. În 2007 a obţinut titlul de doctor în filosofie cu o teză despre Rolul analogiei în elaborarea metafizicii aristotelice, sub coordonarea acad. Gh. Vlăduţescu. Între 2007 şi 2012 a beneficiat de două granturi de cercetare şi predare la Université Paris-Est Créteil. Este membru fondator şi membru al comitetului de conducere al Societăţii Române de Filosofie şi al Centrului de cercetare pentru istoria ideilor filosofice, Universitatea din Bucureşti. Volumele publicate în limba română includ Metafora şi discursul metafizic (Antet, 2002), Filosofia ca mod de viaţă: Sursele autenticităţii (Paralela 45, 2010), precum şi două lucrări colective coeditate. Are în jur de 40 de comunicări la conferinţe şi workshopuri naţionale şi internaţionale de filosofie şi a publicat peste 30 de studii şi articole de specialitate în engleză, franceză şi română, în principal pe teme de istoria filosofiei şi etică. Domeniile actuale de cercetare sunt filosofia morală, istoria ideilor, critica socială, teoriile contemporane despre artă, poststructuralismul francez. În spaţiul public, a participat sau a organizat mai multe dezbateri şi conferinţe publice pe teme filosofice, sociale şi culturale de interes general, fiind prezent şi în numeroase emisiuni de radio şi TV (Radio România Cultural, RFI, Radio Guerilla, Trinitas). E-mail personal: cristianiftode@yahoo.com
Related Posts
Istoriografia de observanţă neoconservatoare →
Standardul dublu şi democratismul fictiv →
Despre Pastila Roșie, de Daniel Nica →
E limpede că studiul eticii trebuie totuși să ne facă să gândim mai bine problemele etice.
Sunt deja notorii experimentele pe dilema trenului și dilema podului. Dilema trenului: un tren scăpat de sub control se îndreaptă vertiginos spre cinci persoane care sunt legate de șine, pentru a le salva trebuie să deviem trenul pe o altă linie pe care se află o singură persoană ce lucrează la șine; dacă nu deviem trenul vor muri 5 persoane, dacă deviem trenul va muri 1 persoană. Dilema podului: această situație cu trenul scăpat de sub control, dar singura modalitate de a opri trenul și a salva cele 5 cinci persoane este aceea de a împinge un grăsan de pe pod, blocând astfel trenul.
Cei mai mulți participanții (neinstruiți încă în studiul eticii) răspund că în primul caz trenul trebuie deviat pe când în cel de-al doilea caz grăsanul nu trebuie împins de pe pod. În primul caz, cei mai mulți răspund utilitarist (acceptă sacrificiul uman), iar în cel de-al doilea caz, răspund deontologist (resping sacrificiul uman).
În mod curios, astfel de experimente derulate cu doctoranzi la filosofie au dat naștere unor răspunsuri mai puțin uzuale. În primul rând, nu a existat o majoritate bine conturată care a favorizat opțiunea de a ucide o persoană pentru a salva cinci. Taberele au fost împărțite (mulți studenți au devenit kantieni între timp). În al doilea rând, cei care au răspuns utilitarist în prima dilemă au optat pentru împingerea grăsanului în cea de-a doua dilemă, ceea ce nu a fost cazul inițial. Deci, cei instruiți par a opta mai mult pentru deontologism în dilema trenului, iar dacă au răspuns utilitarist în prima dilemă vor accepta și împingerea grăsanului pe motive de consecvență.
Vedem astfel că există efecte asupra gândirii morale. Întrebarea pentru mine este următoarea: de unde nevoia ca pedagogia academică a eticii să ne facă mai buni? De ce insistăm ca prin studiul eticii să devenim mai buni? Rădăcina pare a fi idealul iluminist: prin educație și cultivarea rațiunii devenim persoane. Există bune temeiuri pentru a tempera acest ideal. Dezvoltarea capacităților cognitive nu aduce cu sine și dezvoltarea capacităților morale așa cum a asumat iluminismul modern.
Mulţumesc mult pentru comentariu. M-a incitat mai ales partea finală, punând sub semnul întrebării idealul iluminist potrivit căruia „prin studiul eticii devenim mai buni”. Aş avea, pornind de aici, două observaţii. Mai întâi, nu am nicio îndoială că autorul comentariului e pe deplin conştient de următorul aspect: din faptul că studiul eticii nu ne face neapărat (sau nu îi face pe cei mai mulţi) nişte oameni mai buni sau (măcar) mai corecţi din punct de vedere moral, nu decurge că etica sau filosofia morală nu ar trebui să-şi propună atare miză. (Precaut, autorul comentariului afirmă doar atât: „există bune temeiuri pentru a tempera acest ideal”.) În al doilea rând, cred că are dreptate atunci când afirmă că „dezvoltarea capacităţilor cognitive” nu antrenează automat şi „dezvoltarea capacităţilor morale”, chiar dacă sintagma „capacităţi morale” ar avea nevoie de explicaţii suplimentare. Tocmai în siajul moştenirii iluministe adresam şi eu provocarea din finalul textului. Nu doar „şcoala suspiciunii”, ci însăşi dureroasa lecţie istorică a secolului XX ne obligă astăzi să recunoaştem naivitatea unora dintre crezurile iluministe. În acest context, provocarea lansată de mine cu privire la miza actuală a studiului eticii cred că poate fi corelată cu o altă întrebare „strategică” pe care Foucault o formula plecând chiar de la faimosul text kantian Ce este Luminarea?, şi anume: „cum se poate deconecta creşterea capacităţilor de o intensificare a relaţiilor de putere?”. Propunând să înţelegem etica în sensul de „practică reflectată a libertăţii”, ca focar de rezistenţă la puterea disciplinară, asumam drept o altă faţetă a moştenirii iluministe – una care nu s-ar cuveni abandonată – „critica permanentă a propriei noastre fiinţe istorice”, travaliu critic indispensabil căutării unor modalităţi noi de subiectivare etico-estetică. În ceea ce priveşte rezervele mele faţă de egoismul normativ, ele se explică, în ultimă instanţă, prin serioase îndoieli cu privire la posibilitatea de a concepe egoismul ca un „mobil” veritabil pentru indiferent ce acţiune umană, odată ce reflectăm serios cu privire la semnificaţia (sau „gramatica”) termenului „mobil”. În loc să pornim de la opoziţia „egoism” / „altruism” ca şi cum ar descrie o realitate psihologică dincolo de orice dubiu, ar fi poate mai interesant să căutăm o teorie care să dea seama de multiplicitatea şi complexitatea palierelor a ceea ce ne-am obişnuit să denumim „motivaţie morală”. Îi mulţumesc domnului Mihailov pentru că mi-a dat ocazia să revin cu aceste precizări suplimentare.
Dacă dorim să fim mai buni prin studiul eticii, nu ar trebui să arate diferit predarea ei? Ce ar însemna in concreto ”practică reflectată a libertății”? Poate noile încercări de învățare inovatoare ca reacție la școala standard ar fi un bun tren de imitat. Este posibil să ajungem la concluzia că studiul eticii nu mai poate fi făcut în săli de clasă și nici cu aceeași oameni dacă vrem să fim mai buni. Oricum, e o provocare să gândim in concreto cum ar arăta acel studiu al eticii care ne face mai buni.
Cristian, practicile libertatii nu apar decat ca forme active de rezistenta, atunci cand incepi sa ai grija de tine si de altii. E greu ca ele sa fie generate in cursuri traditionale de etica, nu? Poate nu imposibil, dar greu.
Din pacate, pe gustul meu, ca si eu predau introducere in etica (online, de data asta), cursurile de etica nu sunt de multe ori decat o repetitie a unui filon normativ, platonic si Kantian, care iti spune cum sa fii mai moral in relatia interna cu sine. Dar ele uita ca etica e forma de practica, si una prin care se exercita o anumita forma de libertate fata de un aparat disciplinar (sau normalizator).
Miza unui curs, pe care poti sa il vezi ca deconstructie a „egoismului normativ,” este sa vezi cum s-a ajuns aici si ce se poate face mai departe, nu?
Discuția are un potențial interesant. Să nu uităm totuși că în cazul economiei vorbim de potențialul formator al unor cvasi-dogme care, deși sunt infirmate la modul cel mai clar de cercetările științifice din domeniul antropologiei, al sociologiei și al psihologiei (de ex. presupoziția privind dezvoltarea asocială a ființei umane, asemenea lui Robinson Crusoe, preeminența raționalității și a calculului rațional față de irațiune în alegerile economice sau economia văzută exclusiv ca un câmp al schimburilor raționale de bunuri, servicii și resurse concrete, în dispreț total față de alte tipuri de economie, de ex. economia darului a lui Mauss, dar nu numai) sunt loc comun în viața noastră de zi cu zi, se inoculează copiilor de mici și sunt dogme inamovibile în departamentele de economie de pe toată planeta Pământ. De aceea e oarecum normal ca studenții economiști să fie cei mai îndoctrinați de aceste dogme – economia a dovedit nu o dată că este cea mai statică dintre științele umane și înglobează cu cea mai mare întârziere teoriile și paradigmele de gândire relevate de celelalte științe umane. Așadar e de discutat dacă studenții economiști au răspuns „mai rațional” la test pentru că studiază economia, sau pentru că de fapt economia le-a potențat și i-a ajutat să-și clarifice o tendință deja inoculată de sistemul general de educație, crezând sincer în ceea ce li se dă să învețe.
În ceea ce privește etica eu zic că lucrul cel mai important e să-i înveți pe studenți să deconstruiască o decizie / alegere din punct de vedere etic. Eu personal nu cred că studiul eticii este chiar așa de lipsit de impact pentru cei care o studiază, dovadă că de la generalizarea învățământului obligatoriu până astăzi ființa umană a făcut totuși niște progrese (mă gândesc că s-a reușit măcar punerea de acord asupra unei Carte a Drepturilor Omului…), și la acest lucru a contribuit și impregnarea de noțiuni etice (la noi, de pildă, povești moralizatoare precum ‘Acul și Barosul’ au fost scrise de Creangă pentru uzul elevilor din clasele primare) a învățămintelor transmise generațiilor succesive de copii care înainte nu erau educați decât într-un spirit de tip love/hate cu accent, vrând-nevrând, religios. Love creștinii, hate musulmanii, indienii, africanii, vrăjitoarele etc. Impasul actual pare a fi mai degrabă unul de altă natură, în sensul că suntem cu toții de acord cu un anumit tip de „bine” dar, într-adevăr, unor dileme precum cele expuse de Emilian Mihailov încă nu suntem pregătiți să le răspundem adecvat. Dar să trecem dincolo de dilemele teoretice și să vorbim de dileme concrete. De exemplu, o dilemă concretă în cadrul stângii românești de azi e următoarea: sprijinim deschis cauza împotriva oprimării pe motive de preferință sexuală, riscând astfel să devenim antipatici pentru 90-95% din populație și să fim și mai izolați politic, încă 50 de ani de acum încolo, sau o trecem sub tăcere și în felul ăsta să avem posibilitatea de a crește, de a participa la „binele” pe care îl credem noi de cuviință și de care vor beneficia parțial și oprimații aceștia, și la un moment, când se mai schimbă mentalitățile, să-i putem ajuta deschis și pe ei? Acesta e un caz de dilemă etică reală, existentă, cu implicații politice. De-asta zic că predarea eticii la nivel de facultate, adică la un nivel desigur mai avansat decât cel presupus într-o primă fază de învățământul obligatoriu (care e clar: „să fie bine, să nu fie rău” după cum ar zice Gică Hagi) cred că ar trebui în primul rând să-i învețe pe studenți să deconstruiască singuri din punct de vedere etic o decizie anume și să-și poată aplica gândirea singuri, la nevoie, asupra unor decizii cu impact major. Studiul profesionist al eticii cred că ar trebui să-i facă nu neapărat mai „buni / altruiști”, ci pur și simplu mai toleranți – înțelegând prin toleranță acea atitudine prin care nu neapărat ne manifestăm pentru un anumit „bine” imediat, dând concret ceva cuiva, dar suntem dispuși să înglobăm în deciziile noastre și puncte de vedere care, chiar dacă nu au efecte imediate, pot crea condițiile obiective pentru a avea pe viitor. De exemplu, în cazul unei intervenții în forță precum cea de la Moscova din timpul luării ostatecilor la teatrul Dubrovka (2002) autoritățile au procedat profund neetic folosind gaz de luptă în condițiile în care acesta punea în pericol viața a sute de oameni nevinovați – și s-a și dovedit acest lucru, mulți nevinovați murind degeaba. Asemenea lucruri nu pot să nu ne facă să ne punem întrebarea cât de mult ne-ar plăcea să trăim într-o asemenea țară care, de dragul luptei antiteroriste, își gazează cetățenii. Dilema etică ar fi fost acolo dacă s-ar fi meritat ca autoritățile ruse să negocieze cu teroriștii, să mai lungească asediul etc. permițând salvarea integrală a oamenilor nevinovați, dar dându-le teroriștilor un suport moral și de legitimitate. Autoritățile ruse însă nu au avut asemenea dileme, deci… ghinion pentru cei care s-au nimerit să fie ostatici! Aș vrea însă să cred că noi trăim într-o țară în care, dacă asemenea situații ar apărea, chiar ar exista o dezbatere etică și mai ales ar exista oameni capabili să o susțină, nu doar militari care să o rezolve ca și cum ai tăia cu sabia un nod gordian. Iar pentru asta sarcina vă revine vouă, cei care predați etica și, în sens mai larg, filozofia.
Pingback: Despre mizele unui curs de etică și despre posibilitatea unui curs de filosofie practică - Argumente și fapte
Sunt de acord cu ambele comentarii (Emi Mihailov şi Bogdan Popa) şi vă mulţumesc pentru ele. Pe de-o parte, ceea ce cred că se poate face la un curs introductiv de etică (iar eu unul încerc să o fac, după puteri, cu cei de anul I de la Facultatea de Filosofie) este să nu ne limităm la explicarea vocabularului filosofiei morale şi la prezentarea „anistorică” a principalelor teorii, ilustrând apoi tipurile de proceduri decizionale prin exemple cât mai actuale (aşa cum putem vedea în majoritatea introducerilor anglosaxone în filosofia morală), ci să facem loc şi unei genealogii a subiectului etic, unei istorii a înstrăinarii treptate a principiului „îngrijirii de sine” de acela al „cunoaşterii de sine”, unei discuţii cu argumente pro şi contra filosofiei morale moderne şi priorităţii a ceea ce este corect din punct de vedere moral asupra oricărei concepţii personale despre „viaţa bună” şi împlinirea de sine ş.a.m.d. Pe scurt, o încercare de a arăta că se poate – pentru că s-a putut – gândi şi trăi ŞI ALTFEL decât în limita opţiunilor şi alternativelor formulate în cultura noastră morală, „juridificată” şi fragmentată. E puţin probabil că cineva să devină o persoană mai virtuoasă sau măcar mai corectă doar studiind etici filosofice (ceea ce şi Aristotel sublinia, fără urmă de echivoc, în Etica Nicomahică, II, 4, 1105b, ca şi în alte locuri); dar miza noastră ar putea fi ca noi şi studenţii noştri să căpătăm prin studiul eticii măcar o luciditate sporită, un plus de reflexivitate, de awareness cu privire la propriile noastre inconsistenţe, la măsura în care vehiculăm şi suntem vehiculaţi de rudimente de gândire morală sau scheme conceptuale reciproc inconsistente (cam ce observa şi Emi Mihailov, în primul comentariu, în legătura cu problema „intuiţiilor” noastre morale). Mai departe, aşa cum tot el remarca pertinent, e foarte posibil să fie nevoie de altceva sau şi de altceva decât studiul academic al eticii: alte spaţii, alte tehnici, alt tip de antrenament moral, pentru ca formula „practică reflectată a libertăţii” să capete cu adevărat o dimensiune practică.
Mulţumesc de asemenea domnului Lucian Sârbu pentru comentariul dens, cu multiple deschideri şi sugestii, la care voi reflecta suplimentar (a apărut pe site exact atunci când mă pregăteam să trimit răspunsul la cele două comentarii anterioare).
Domnul Dr. Iftode e de felicitat pentru lansarea unui asemenae subiect. Merită continuat. Articolele invocate ridică mai multe probleme.
Se susţine că studentul la economie e mai impregnat de o gândire egoistă decât alţi studenţi pentru că a a studiat teoria deciziei rationale etc. Mai întâi, nimic nu-i împiedică pe alţii să studieze teoria deciziei rationale (pe sociologi, filosofi etc.). Ei o şi studiază, dar e greu de crezut că ne putem modela caracterul prin semenea studii abstracte. Apoi, cine ne spune că dilema prizonieriului e cauza unei gândiri egoiste. Prof. J.R. Lucas argumentează contrariul, (vezi Revista de filosofie analitică) anume că dilema prizonierului ne arată iraţionalitatea egoismului şi avantajele cooperării. Şi Mill admiea că suntem personae egoiste (deşi evoluăm) iar altruismul se naşte din interacţiunea noastră. Cultura unei facultăţi de economie şi practica în firme îi învaţă mai degrabă pe studenţi să gândească egoist. Dar virtuţile şi neajunsurile unei teorii etice egoiste trebuie studiate cu mijloacele specifice ale eticii şi cred că egoismulu moral e o doctrină foarte dubioasă – nu degeaba nu o mai cultivă nimeni. Dumneavoastră însă aveţi o fascinaţie pentru cazurile excentrice. A existat, în legătură cu natura codurilor etice, o dezbatere legată de refuzul oamenilor din mediul afacerilor să admită că dacă vor un cod etic atunci trebuie să trateze pe picior de egalitate interesele stakeholderilor externi şi pe ale lor. Economiştii nu pot înţelege imparţialitatea, nici că scopul muncii lor nu e „profitul de dragul profitului”, ci cum să restricţionăm profitul în aşa fel încât toţi cei implicaţi să o ducă mai bine., nu doar noi. De aceea nici nu mai vorbesc de coduri etice ci de coduri de afaceri sau coduri de conduită.
Americanii se mai miră că studenţii în etică nu au devenit, datorită acestui studiu, mai morali. Păi, ca să zic aşa, de ce să devină? Aici se confundă studiul eticii (care e ca şi studiul fizicii teoretice) cu formarea morală (e.g. character building) care e o artă psiho-pedagogică ce trebuie să convoace şi să combine şcoala, familia, biserica, comunitatea, nu pe Aristotel (deşi Aristotel era conşţtient de distincţie).
Când spunem că „avem nevoie de etică” ar trebui să precizăm despre cine vorbim: copiii mici, elevii, studenţii la inginerie, studenţii la filosofie, angajaţii unei firme etc. Toţi acetia au nevoie de etică în sensuri diferite.
Şi eu aş fi curios ce înţelegeţi prin etică în calitate de „practică reflectată a libertăţii”.
Eu nu prea văd ce idei ne mai rămân din studiul americanului aşa cum a fost prezentat aici. Ce ar fi să-i daţi dvs, nişte idei.
Pingback: „Dilema prizonierului” şi dilema libertăţii - Argumente și fapte