Ce ar trebui să avem în vedere atunci când ţinem cursuri de etică?
Au trecut decenii de când Daniel Bell formula, în celebra sa lucrare The Cultural Contradictions of Capitalism (1976), un tulburător verdict cu privire la destinul eticii în societatea occidentală: „psihologia a înlocuit morala tradiţională, anxietatea a înlocuit culpa”. De atunci, contradicţiile evidenţiate de Bell (generând un veritabil double bind al civilizaţiei occidentale) par să se fi adâncit tot mai mult. Trăim într-o lume în care tehnicile sinelui sunt indisociabile de tehnologia disciplinară, o lume în care marota „dezvoltării personale” şi retorica autenticităţii par să fi fost de mult convertite în instrumente eficiente de normalizare biopolitică.
În acest climat sociocultural, evocarea ultimelor cercetări din domeniul psihologiei morale a devenit ceva obişnuit, că e vorba de respectabile site-uri culturale ori de reviste glossy. Nu încape îndoială, „referenţialul psy” (Lipovetsky) vinde mai bine ca oricând, iar psihoterapiile care se abţin de la orice judecată morală în legătură cu clienţii par să câştige tot mai mult teren în „competiţia” cu religiile instituţionalizate care au oferit, timp de secole, orientare spirituală.
Articolul postat pe 22.10.2013 pe bbc.com de Tom Stafford şi intitulat provocator „Does studying economy make you more selfish?” (http://www.bbc.com/future/story/20131022-are-economists-more-selfish) se înscrie pe deplin în acest areal psy. Autorul pleacă de la evocarea sumară a unor observaţii şi experimente cu privire la comportamentul uman, conduse, în principal, pe studenţi cărora li s-a predat teoria deciziei raţionale şi care s-au antrenat în jocuri de cooperare tip „dilema prizonierului”. Or testele par să demonstreze faptul că cel mai ridicat procent de free-riders, altfel spus, cel mai ridicat procent de subiecţi care vor alege „calea egoistă” atunci când joacă dilema prizonierului, va fi înregistrat într-un grup de studenţi sau absolvenţi de economie, adică cei care iau cel mai în serios modelul economic de interacţiune socială propus în teoria deciziei raţionale. Mai mult decât atât, deşi observaţiile generale indică faptul că educaţia universitară sporeşte „ratele de cooperare”, studenţii şi absolvenţii de economie par să constituie excepţia de la regulă. Textul devine însă cu adevărat incitant pentru mine, ca profesor de filosofie şi, în particular, de etică, atunci când Stafford evocă o cercetare înrudită, realizată pe studenţi şi profesori de filosofie morală, care subliniază faptul că acest tip de studiu nu pare să-i fi determinat pe subiecţii investigaţi „to behave more ethically when their behaviour is assessed using a range of real-world variables”.
Acest scurt articol mi-a prilejuit o serie de întrebari şi reflecţii pe care îndrăznesc să le fac publice, în speranţa de a suscita o dezbatere, măcar în cercul restrâns al confraţilor într-ale predării eticii. Deşi anumite legături logice din textul lui Stafford nu mi se par deloc evidente, cred că experimentele la care el se referă, precum şi concluzia finală a articolului („what the experiments above demonstrate, in one small way at least, is that what we are taught about human behaviour can alter it”) cred că merită atenţia noastră, cât de falacioasă va fi fiind sau nu argumentarea.
Aş încerca să duc însă mai departe provocarea lansată de acest text. Dacă înţeleg bine, autorul articolului sugerează, pe baza unor studii de ultimă oră (cum altfel?…), că predând studenţilor cursuri despre etică în sensul obişnuit – acela creditat şi de cea mai mare parte a filosofiei morale moderne –, etică înţeleasă ca etică generală a altruismului, a punctului de vedere impersonal (şi „dezinteresat”) conceput ca o formă specială de interes moral, nu le vei induce respectivilor studenţi o conduită mai altruistă (nici lor şi nici ţie!). În schimb, predându-le rational choice şi egoism normativ, vei genera mai mult egoism! (Desigur că aici există o ambiguitate, de aceea, din punctul meu de vedere, experimentele ar fi fost mai relevante dacă vizau studenţi la filosofie care au urmat şi cursuri de teoria deciziei raţionale şi filosofia economiei, respectiv studenţi la economie care au urmat şi cursuri de filosofie morală tradiţională şi teorii etice.)
Tentaţia ar fi să concluzionăm ceva cu privire la „natura umană aşa cum este ea”, adică aşa cum ne spune că ar fi Hobbes et co., pentru a explica outcome-ul.
Personal, cred că ar fi o eroare de raţionament: de ce să nu asumăm mai degrabă faptul că studiul teoriilor etice tradiţionale nu produce la studenţii occidentali din zilele noastre schimbări comportamentale semnificative deoarece se petrece într-un context biopolitic în care alianţa „perversă” dintre efectul de individualizare şi cel de totalizare (mă folosesc de termenii lui Foucault) induce şi menţine o anumită raportare la sine – nucleară, monadologică, individualistă? Altfel spus, există un formidabil complex de forţe generat de un tip de raţionalitate numită azi pe continent „neoliberală” (raţionalitate, nu ideologie!), stimulând competiţia pe toate planurile si reflectând o raportare „antreprenorială” la sine, raţionalitate care ar explica statutul central pe care l-a căpătat economia printre disciplinele academice, precum şi „importul” de terminologie economică în cele mai variate sectoare ale vieţii umane. În schimb, studiul economiei şi al background-ului filosofic al mainstream-ului capitalist din economie s-ar plia perfect pe restul strategiilor de normalizare biopolitică operând astăzi, pe diverse canale (politici publice, şcoală, spitale, corporaţii, media, reţele de socializare etc), astfel încât ar fi uşor de înţeles de ce acest studiu intensifică raportarea individualistă, concurenţială, antreprenorială la sine etc.
Bref: s-ar putea susţine că, în primul caz, cel al eticii altruismului, cădem inevitabil în retorică, pentru că valorile morale vehiculate sunt de multă vreme „tabuizate” în Occident (aşa cum sugera MacIntyre). Mai exact, nu sunt nici ele standarde ale unei naturi sau finalităţi naturale a omului, ci consecinţa moştenirii iudeocreştine, valori secularizate în perimetrul filosofiei morale moderne şi „tabuizate” apoi, adică devenite forme şi precepte goale de conţinut în societatea contemporană de hiperconsum. În al doilea caz (rational choice, game theory, egoism normativ), nu producem de fapt schimbare reală, ci servim status quo-ului şi puterii disciplinare, fiind „recompensaţi” sau stimulaţi prin modul în care se prezintă şi se validează plaja granturilor şi a cercetării „ştiinţifice”. (Pentru a evita obişnuita acuză de conspiraţionism, trebuie mereu reamintit că acest tip de critică asumă strategii „fără strategi”, o structură de putere multiplă, anonimă, impersonală, în care cei aflaţi la vârf sunt chiar mai puţin liberi decât cei de la margine, iar suportul „antropologic” e acel impuls de a controla pe care îl avem cu toţii, în grade diferite, indiferent de ce poziţie se întâmplă să ajungem a ocupa temporar în sistem. Desigur însă că unii ar zice că e o naivitate să nu luăm în serios cel puţin un anumit nivel şi anumite „cluburi” în care se discută şi se implementează în cunoştinţă de cauză „geopolitica”, dar teza pe care o formulez mai sus nu decurge logic din asumarea existenţei acestor grupuri de interese).
Îndrăznesc să cred că provocarea lansată de cercetări precum cele evocate de Stafford este una la care eticienii din mediul universitar ar merita să răspundă, o dată în plus, acesta fiind şi motivul pentru care am făcut publice propriile mele reflecţii „la cald”, fără pretenţia de a produce un eseu bine structurat şi argumentat. Dincolo de preocuparea pe care îndrăznesc să o calific drept salutară, în prezentul context academic şi sociocultural, pentru probarea gradului în care studiul filosofiei mai poate produce schimbare efectivă în vieţile noastre, în modul de a ne raporta la noi înşine şi la semenii noştri, cred că reflecţia şi dezbaterea publică pe marginea acestor chestiuni m-ar ajuta să gândesc mai bine „fundalul” cursului de Introducere în etică pe care îl ţin în acest semestru. Există aşadar şi o motivaţie de ordin personal – personal, dar sper că nu şi egoist! – în rugămintea adresată public de a afla propriile dumneavoastră opinii şi judecăţi în legătură cu miza predării eticii filosofice în zilele noastre.
În acest moment, sunt de părere că un curs de Introducere în etică trebuie să atace frontal problema „surselor” sau „bazelor” moralei (iar nu doar a anumitor surse, temeiuri sau suporturi motivaţionale), să deconstruiască binomul egoism/altruism, fără însă a cădea într-o „morală de stăpâni” sau într-un soi de historical reenactment neoconservator al eticii virtuţii. Ca focar de rezistenţă la puterea disciplinară, susţin că etica s-ar cuveni regândită ca „practica reflectată a libertăţii”, pentru a prelua o formulă folosită de Foucault într-unul din ultimele sale interviuri (numai formula, nu neapărat şi modul în care părea el să o înţeleagă, unul destul de ezitant şi ambiguu, după mine). Mai putem însă înţelege astăzi o asemenea formulă altfel decât pe calapodul egoismului normativ? Aceasta este întrebarea pe care o socotesc relevantă.
About the Author
Cristian Iftode Cristian Iftode (născut în 1979, în oraşul Câmpina, jud. Prahova) este lector universitar doctor la Facultatea de Filosofie, Departamentul de Filosofie practică şi Istoria filosofiei, Universitatea din Bucureşti, unde predă cursuri şi seminarii de etică, estetică şi filosofie contemporană. Este, de asemenea, cadru didactic asociat la masteratul de Tehnici diplomatice, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, unde ţine cursul de Retorică şi argumentare, iar între 2007 şi 2008 a ţinut cursuri de Istorie a filosofiei şi Estetică generală la Facultatea de Film, U.N.A.T.C. În 2007 a obţinut titlul de doctor în filosofie cu o teză despre Rolul analogiei în elaborarea metafizicii aristotelice, sub coordonarea acad. Gh. Vlăduţescu. Între 2007 şi 2012 a beneficiat de două granturi de cercetare şi predare la Université Paris-Est Créteil. Este membru fondator şi membru al comitetului de conducere al Societăţii Române de Filosofie şi al Centrului de cercetare pentru istoria ideilor filosofice, Universitatea din Bucureşti. Volumele publicate în limba română includ Metafora şi discursul metafizic (Antet, 2002), Filosofia ca mod de viaţă: Sursele autenticităţii (Paralela 45, 2010), precum şi două lucrări colective coeditate. Are în jur de 40 de comunicări la conferinţe şi workshopuri naţionale şi internaţionale de filosofie şi a publicat peste 30 de studii şi articole de specialitate în engleză, franceză şi română, în principal pe teme de istoria filosofiei şi etică. Domeniile actuale de cercetare sunt filosofia morală, istoria ideilor, critica socială, teoriile contemporane despre artă, poststructuralismul francez. În spaţiul public, a participat sau a organizat mai multe dezbateri şi conferinţe publice pe teme filosofice, sociale şi culturale de interes general, fiind prezent şi în numeroase emisiuni de radio şi TV (Radio România Cultural, RFI, Radio Guerilla, Trinitas). E-mail personal: cristianiftode@yahoo.com
Related Posts
Istoriografia de observanţă neoconservatoare →
Standardul dublu şi democratismul fictiv →
Despre Pastila Roșie, de Daniel Nica →
Pingback: Despre mizele unui curs de etică și despre posibilitatea unui curs de filosofie practică - Argumente și fapte
Pingback: „Dilema prizonierului” şi dilema libertăţii - Argumente și fapte