Despre mizele unui curs de etică și despre posibilitatea unui curs de filosofie practică
Am citit articolul domnului Cristian Iftode (http://www.argumentesifapte.ro/2013/10/27/ce-ar-trebui-sa-avem-in-vedere-atunci-cand-tinem-cursuri-de-etica/) şi aş dori sa îl felicit pentru articol, chiar daca dumnealui spune că nu este un eseu foarte structurat. Textul său mi-a dat şi mie prilejul unor reflectii care, în același fel, nu au un caracter foarte structurat şi sistematic. Îi ofer, la rândul meu, un răspuns “la cald”. Sunt în al cincilea an în care ţin seminarii de etică şi, inevitabil, mă simt vizat de întrebare. Nu o să discut experimentul de la care porneşte textul domnului Iftode, ci concluziile sale interogative. Referitoritor la întrebarea pe care o lansează, observ că este o dublă provocare. O dată întreabă care este “miza” predării eticii, a doua oară, dacă putem gandi etica în calitate de “practică reflectată a libertăţii”.
La prima întrebare, aş raspunde că miza predării eticii este multiplă. Adică nu există o singură miză, ci mai multe mize, toate la fel de importante. Cred ca profesorul sau seminaristul de etică face mai multe pariuri, adica are mai multe sarcini esenţiale. Le prezint în ordinea în care-mi vin în minte deşi, toate mi se par la fel de importante. În primul rând, profesorul cultivă un anumit spirit critic ca miză a înseşi activităţii filosofice. Adică el stimulează raportarea critică și capacitatea de argumentare ale studenților, la fel cum o face şi profesorul de epistemologie, filosofie politică, filosofia limbajului, etc. În acest sens, etica este doar o aplicaţie. Nu neapărat în sensul eticii aplicate, căci atitudinea critică se dezvolta şi prin discutarea exegezelor despre etica lui Kant. Înrudită cu aceasta, şi totusi distinctă, miza filosofiei şi implicit a filosofiei morale îmi pare a fi şi o anumită discuţie critică a presupoziţiilor care stau în spatele diverselor teorii şi argumente. Iar filosofia morală oferă o ocazie excelentă de astfel de discuţii. Altă sarcină a profesorului de etică este dislocarea anumitor prejudecăţi de ordin moral. Chiar dacă orice profesor este suveran pe continutul cursurilor, cred că un repertoriu vast de idei preconcepute trebuie sa fie discutate în orice curs de etică. Pejudecăţile legate de egalitatea de şanse, marginalizare, decalajele sociale, discriminare, problema condiţionării culturale, a raportului dintre fapte și valori, problema libertăţii de conştiinţă, problema libertăţii înseşi etc. ar trebui sa fie atinse pe parcursul unor cursuri de filosofie morală. Cineva ar putea să obiecteze, susţinând că etica trebuie să fie neutră, nu să devină ideologie, substituind vechiul marxism ştiinţific cu un alt tip de învăţămant politic. Cu toate acestea, este greu să nu vezi cum studenţii vin cu un bagaj de prejudecăţi (inculcate de familie, societate) şi de pseudo-argumente ventilate de întelepţii veacului, pe care trebuie să le dizolvi pentru a gândi rezonabil. Pentru aceasta, nu trebuie să fii de stânga, poţi să fi chiar libertarian. Important este să le spui – spre exemplu – că enunţul “egalitatea e rea, fiindcă oamenii nu sunt egali de la natură” este o bazaconie, nu un argument. (Tocmai fiindcă inegalitate naturală este incontestabilă, egalitatea normativă ar trebui să fie o temă plauzibilă). Gândirea de dreapta are argumente mai inteligente decât acesta de mai sus, care văd că este într-o nemeritată vogă în mediile intelectuale din România. În al treilea rând, cred că miza cursurilor de etică trebuie să fie o anumită conştientizare a problemelor relevante ale societăţii contemporane. Iarăşi, nu contează maniera de abordare sau care este adevarata problemă a contemporaneităţii, dar tratarea anumitor probleme de actualitate îmi pare necesară. A studia problema regulilor morale la C. Wolff sau la Sidgwick mi se pare cam depăşit, când ai o gamă largă de teme actuale sau o serie întreagă de probleme ale unor filosofi vechi care au deschideri către contemporaneitate. Din acest punct de vedere, problematica abordată de Cristian Iftode la cursuri şi seminarii este de actualitate. Acestea ar fi câteva reflecții în marginea primei întrebări din textul domniei sale.
A doua întrebarea este dacă etica ar putea fi regândită ca “practică reflectată a libertăţii” altfel decât în termenii egoismului normativ. Această întrebare angajează implicit şi modificarea ideilor noastre despre ce este filosofia morală. Adică, identitatea asumată de toţi dintre etică şi filosofie morală, ar deveni în acest fel problematică. Dacă etica este acel tip de practică reflectată, atunci nu mai este filosofie morală în sensul uzual al termenului. Şi întrebarea (implicită) pe care o pune dl. Iftode pare să fie următoarea: ar putea exista pe lângă cursurile tradiţionale de filosofie morală şi un curs diferit de filosofie practică, să-i spunem? Nu o catedră sau un gen de cursuri, ci un curs specific cu un anumit tip de problematică şi abordare ce se naşte din intersecţia altor discipline: metaetică, istoria ideilor, filosofia istoriei, antropologie filosofică etc. Un astfel de curs ar fi un pic diferit de celelalte cursuri de etică. Chiar daca i-ar aborda bunăoară pe Kant sau Mill, ar face-o altfel, într-o maniera genealogică sau arheologică. De-abia un astfel de curs ar putea să răspundă satisfăcător la a doua întrebare pe care o pune C. Iftode. Personal, nu am un raspuns la întrebarea dumnealui sau chiar daca am, oricum nu este un răspuns elaborat pe care să îl dau acum, dar întrebarea mi se pare interesantă. Răspunsul la această întrebare antrenează desprinderea din solul abordărilor “canonice” de etică. De aceea, înca odată, cred că adevarata întrebare este: “Avem nevoie de un curs de filosofie practică?”. La această întrebare, am un raspuns. O lume comodificată, birocratizată, iratională (dar în mod pervers rationalizată), o lume centralizată, devastată de consumerism, bulverstată de idei preconcepute şi de inflatia standardelor şi a procedurilor neexaminate, o lume indiferentă şi automatizată are nevoie mai mult ca oricând nevoie de filosofie practică. Are nevoie de gândire critică, de dialog, de efort intelectual lipsit de parti-pris-uri, are nevoie de întrebari bine puse şi răspunsuri bine întemeiate; are nevoie de soluţii care sa ia în calcul problema nedreptăţii, a mizeriei umane, a decalajelor umilitoare, a marginalizării, a libertății. O filosofie practică, adică o filosofie care știe să pună sub semnul întrebării prejudecățile, confortul, automatismele și dogmele simțului comun, lucrurile de la sine intelese. O astfel de filosofie ar putea creea premisele unui nou umanism şi ar propune o nouă gramatică a libertăţii. Întrebarea mea ar fi dacă, asumând tot contextul pe care Cristian Iftode îl numește numeste pe urmele lui Foucault “biopolitic”, o astfel de filosofie practică ar putea, nu în Facultatea de Filosofie a UB, ci pe scară largă, avea șanse să intre în programa universitară?
About the Author
Daniel Nica Daniel Nica este doctor în filosofie al Universităţii Bucureşti (UB) cu teza „O perspectivă critică asupra disputei dintre generalism şi particularism în filosofia morală contemporană”, absolvent al Masteratului de Filosofie, al Facultăţii de Filosofie şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, la aceeaşi universitate. Este membru al Centrului de Cercetare în Etica Aplicată. În 2012, a efectuat un stagiu de cercetare la Uehiro Center for Practical Ethics al Universităţii Oxford. Este interesat de filosofie morală atât în tradiţia continentală, cât şi în cea analitică, de metaetică, metafilosofie, hermeneutică, filosofia luii Kant și filosofia târzie a lui Wittgenstein. Coordonează seminarii de Teorii etice, Introducere în etică şi Filosofie greacă la Facultatea de Filosofie, UB. A publicat cartea ETICĂ FĂRĂ PRINCIPII? Generalism şi particularism în filosofia morală (2013), volum ce are la bază teza de doctorat a autorului.
Related Posts
Inegalitatea începe din pântece →
N. Manolescu, Sorin Lavric şi mascarada culturii “elevate” →
Umanismul înşelător şi falsificarea democraţiei →
5 Responses to Despre mizele unui curs de etică și despre posibilitatea unui curs de filosofie practică