Schiță despre cum etica trebuie să fie în primul rând o critică a economiei politice astăzi
După mine una din mizele principale ridicate de Cristian Iftode în textul său „Ce ar trebui să avem în vedere atunci când ţinem cursuri de etică?” (http://www.argumentesifapte.ro/2013/10/27/ce-ar-trebui-sa-avem-in-vedere-atunci-cand-tinem-cursuri-de- etica/) este de a găsi un focar de rezistență față de raționalitatea neoliberală, adică față de un întreg set de practici ce construiesc subiectul ca individ maximizator de utilitate, ca individ pentru care faptul de a se afla în societate este un rău necesar ce îl privează de posibilitatea de a își manifesta în mod complet libertatea (căci aceasta este ea însăși un atribut individual).
De aici apare în text întrebarea cu privire la ce rol ar putea avea etica într-un astfel de demers. În măsura în care etica și studiul ei sunt limitate la o prezentare sterilă a teoriilor împământenite în tradiția filosofică aceasta nu poate să problematizeze în nici un fel raționalitatea neoliberală. Pentru a căpăta mai degrabă un rol subversiv decât unul de legitimare a stării social-politice de fapt este necesară „o genealogie a subiectului etic”, sau, în alte cuvinte, studiul eticii trebuie să implice demersul conceptual-istoric de înțelegere a procesului prin care subiectul modern s-a construit.
Un punct central pe care un asemenea demers etic genealogic îl are este atunci explicarea modului în care individul modern a fost construit. Apar întrebări precum cele ce urmează: Cum anume se produc și reproduc condițiile pentru a „induce şi menţine o anumită raportare la sine – nucleară, monadologică, individualistă”? De ce în loc să fie înțeles ca intrinsec legat și nedisociabil de comunitate subiectul este luat ca individ rupt de comunitate, logic ulterior aruncat în societate?
Răspunsul aici este legat de nașterea biopoliticii (mă folosesc și eu de termenii lui Foucault), puterii asupra vieții, adică, de modul în care puterea exercită o influență din ce în ce mai crescută asupra producerii subiectului ca atare. Subiectul produs de acest fenomen este finalmente unul din ce în ce mai individualizat și rupt de comunitate, un subiect care ajunge să descopere adevărurile ultime despre sine doar în el însuși și care percepe cunoașterea pe care o poate obține prin comunitate ca sursă de fals.
Întâmplarea face ca istoric momentul apariției puterii biopolitice să fie și momentul în care modul capitalist de producție se naște. O a doua întâmplare este că pe măsură ce capitalismul s-a dezvoltat s-a intensificat și accentul pus pe construirea subiectului ca individ atomar. Desigur, aici avem de-a face cu mai mult decât o coincidență: apariția biopoliticului este strâns legată de cea a capitalismului (o discuție mai detaliată cu privire la relația dintre biopolitic și capitalism ar fi binevenită, dar nu mi-o pot permite în această schiță).
Modul economic de a vedea lumea devine predominant odată cu apariția capitalismului; în premodernitate piața avea un rol cel mult marginal (K. Polanyi) dar odată cu modernitatea raționalitatea tipică pieței comerciale se extinde asupra din ce în ce mai multora domenii ale vieții. De aici decurge motivul pentru care există tentația de a căuta ieșirea în afara contextului raționalității neo-liberale încercând să ne lipsim/ să ignorăm pe cât posibil raționamentul economic. O astfel de tentație poate fi văzută și în distanțarea lui Michel Foucault de Marx și modul în care acesta ignoră sistematic universalul.
Cred însă că o astfel de cale este sortită eșecului. Chiar dacă suntem de acord cu Foucault că universalul nu există ca formă naturală și obiectivă, nu putem să nu observăm cum anumite concepte universale social construite și istorice acționează ca principii obiective și construiesc realitatea socială ce ne înconjoară; cu alte cuvinte, chiar dacă a asuma o propoziție universală nu este nimic mai mult decât un act retoric, reprodus și universalizat el însuși, faptul istoric ajunge să modifice fundamental realitatea socială. Raționalitatea neo-liberală este un astfel de caz de discurs reprodus perpetuu care ajunge să își pună amprenta pe lume ca atare; genealogia acestei raționalități este indisociabilă de apariția capitalismului. De aceea, din punctul meu de vedere etica trebuie să găsească o cale de a depăși modul neoliberal de a gândi/fi nu prin evitarea/ignorarea raționamentelor economice, ci printr-o atentă analiză a lor (și, să sperăm, un ulterior demers constructiv de depășire a scheletului conceptual economic curent). De aceea sunt dispus să fac următoarea afirmație: cred că astăzi etica trebuie să fie în primul rând o critică a economiei politice.
Ca să explic schematic această afirmație propun să ne uităm chiar la tendința de a „induce şi menţine o anumită raportare la sine – nucleară, monadologică, individualistă”. Cred că putem găsi foarte bine intuită și explicată această tendință în conceptul de fetișizare a mărfii al lui Marx. Conform acestuia după generalizarea procesului de producție și schimb relațiile individului cu nivelul material, mărfurile, ajung să fie privite precum relații sociale (relațiile cu oameni), iar relațiile sociale ajung să fie privite ca relații materiale, cu obiecte.
Aici este utilă întrebarea pe care o pune studenților David Harvey în cursul său ținut în New York pe Das Kapital: „De unde vine cafeaua ta?” Primul răspuns este că vine de la magazin; Harvey insistă și după un timp se ajunge la relațiile sociale pe care, să zicem, o cafea de la Starbucks le ascunde: cafeaua este făcută de diverși oameni din diverse țări din America de Sud, paharul făcut în China de copii care lucrează pe câțiva cenți pe oră ș.a.m.d.. Probabil că reacția uzuală este una de tipul: „Da, și de ce ar trebui să îmi pese mie?” Însă aici avem de fapt sămânța individualismului modern: ce ne-am face oare fără gustoasa cafea zilnică adusă într-un pahar termo-rezistent? Ajungem să privim obiectele de consum ca fundamentale și să ignorăm relațiile sociale ce se ascund în spatele producției acestora, prin urmare, implicit, și oamenii ascunși în spatele producției în cauză. Poate că, așa cum spune Deleuze într-un interviu spre sfârșitul vieții, avem aici de-a face cu o chestiune de perspectivă; cu a înțelege că problemele aflate în zare (departe geopolitic, sau globale) ne pot afecta la fel de tare ca problemele din cartierul în care locuim.
În spatele conceptualizării fenomenului fetișizării mărfii stă o teorie economică a valorii. Aceasta nu este o teorie care asumă postularea unei entități valorice ca entitate naturală și obiectivă. În schimb este o teorie care arată cum în cadrul unui tip de societate un anume tip de valoare capătă istoric universalitate efectivă la nivelul realității sociale. Valoarea, în acest caz nu este dată, ci social construită și schimbabilă, însă apare ca fiind dată și eternă prima facie. De aceea pentru mine astăzi prima sarcină etică este de a depista alternative economice la sistemul curent global, iar un prim pas este demistificarea naturalizării mecanismului de piață și evidențierea naturii social construite a acestuia. Acesta este motivul pentru care propun organizarea unui grup deschis de lectură și discuție pe critică socială la care sper să am ocazia să mă alătur și eu din vară, când mă voi afla pentru o perioadă mai îndelungată în București.
About the Author
Alexandru Dumitraşcu Alexandru Dumitrașcu a studiat filosofia la Facultatea de Filosofie, UB unde a scris o licență intitulată „Înțelegerea puterii –de la putere la bioputere și înapoi-” (coordonator Cristian Iftode). Acum studiază Științe Politice la Central European University în Budapesta. Este interesat de filosofie politică, antropologie socială, etică, economie politică și mișcări sociale și politice.
Related Posts
Periferia ca istorie inversă a centrului →
Darea în plată: un răspuns pentru dl. Lucian Croitoru și d-na Mungiu-Pippidi →
De la gândire la acţiune şi înapoi sau când a spune înseamnă a acţiona şi a acționa înseamnă a spune: exerciţii critice →
Comentarii recente