Puncte de vedere

Published on noiembrie 25th, 2013 | by Claude Karnoouh

0

GEOGRAFIA MEA METAFIZICǍ*

Într-o searǎ de iarnǎ, fiind la Budapesta, asupra unui pahar de barack pálinka, un vechi amic m-a întrebat abrupt:

— De ce vii atât de des pe-aici ? De ce fugi de Franţa şi de Paris şi vii la Budapesta, Cluj, în Pustǎ, în Bǎrǎgan, în podişul şi munţii Transilvaniei, ai Slovaciei, în Delta Dunǎrii ?

— Ce plǎcere ai gǎsit sǎ trǎieşti luni întregi în fundul vǎilor carpatice ? Şi de ce revii aici fǎrǎ încetare?

Mǎ simţeam stânjenit şi nu ştiam ce sǎ-i rǎspund la întrebare. Încercasem deja sǎ descriu emoţiile pe care le simţisem atunci când, ca tânǎr etnolog, descoperisem Carpaţii României şi întâlnisem ceea ce, mai târziu, am numit «Heimat –ul meu spiritual». În realitate, aceastǎ experienţǎ depǎşise munca academicǎ, aceea a unui rit metodologic şi scolastic universitar, «cercetarea pe teren», pentru a se transforma, încet-încet, într-un drum iniţiatic: acela al vieţii cotidiene şi al muncii sale brute, acela al vieţii spirituale şi al complexitǎţii cuvintelor sale rituale. Mǎ strǎduisem sǎ traduc în cuvinte şi fraze multiplele impresii, imaginile, sentimentele, asocierile de idei şi de amintiri pe care le nǎscuserǎ în mine toate acele cuvinte dintr-o limbǎ strǎinǎ, dar care, încet, îmi devenise familiarǎ, parcursul şi modul de a fi al oamenilor, ceea ce auzisem şi vǎzusem, mirosurile noi pe care le inhalam uneori pânǎ la greaţǎ, obiectele necunoscute pe care le pipǎiam, mâncǎrurile din care mǎ hrǎneam pânǎ la saţietate. Da, am învǎţat mult sǎ «bat» drumurile, potecile, cǎrǎrile din cǎtunurile şi satele Europei orientale. Pǎstrez de atunci imagini nostalgice care se confundǎ cu cele ale entuziasmului tocit, iluzii pierdute ale unei tinereţi fǎrǎ griji, şi ea demult  tocitǎ. Mi-am câştigat prieteni fideli şi – aşa o resimt – o luciditate rece care uneori mǎ face sǎ trec drept un dandy cinic. Încǎ mǎ surprind minunându-mǎ de acest parcurs. În realitate, plecasem pentru a testa eficacitatea interpretativǎ a ştiinţelor sociale, pentru a proba asupra unui caz singular aptitudinea lor de a clasa şi omologa oamenii în declinul lor singular, pentru ca, la capǎtul acestui drum, sǎ descopǎr forţa gândirii meditative în poiésis-ul cuvântului ritual al unei culturi în agonie, astǎzi dispǎrutǎ.

Nu voi rescrie nicidecum paginile pe care le-am consacrat acestui lung drum iniţiatic; cu toate acestea, nu mǎ pot desprinde de el şi ceva mai puternic decât voinţa mea conştientǎ mǎ împinge fǎrǎ încetare cǎtre aceste peisaje şi aceşti oameni pe care i-am întâlnit prima data acum mai bine de patruzeci de ani – cum zboarǎ timpul ! -, pe când regimul comunist pǎrea instalat pentru «eternitate»!

I-am rǎspuns vechiului meu amic:

— Da, fug de ele. Acum poţi sǎ mergi peste tot, dar „peste tot” înseamnǎ în acelaşi timp „nicǎieri” sau, mai degrabǎ, este reeditarea în altǎ parte a aceluiaşi lucru. Pentru a descoperi, trebuie sǎ ai rǎbdare, sǎ creezi o intimitate care depǎşeşte simpla cunoaştere, chiar şi stabilitǎ în mod serios, pentru cǎ a înţelege nu înseamnǎ a cunoaşte, a înţelege înseamnǎ a anula acea obiectivitate ocultantă a subiectului. Aici, ca şi în poezia limbii franceze, existǎ ceva care îmi vorbeşte imediat.

— Da, fug! Fug de plictisul care mǎ „strânge” în ţara mea… fug ca sǎ uit, fie şi pentru o clipǎ, moralismul ei deplasat, trufia şi aroganţa ei grotescǎ, dogmatismul ei încǎpǎţânat de putere decǎzutǎ. Ştii şi tu, mǎreţia şi… decadenţa propriei culturi se mǎsoarǎ întodeauna cel mai exact din afara ei.

 Nu cǎ aici, între Dunǎre şi Tisa, între Someş şi Pustă, mǎ aştept la miracole, la o reînnoire spiritualǎ care ar veni sǎ schimbe cursul turbat şi rǎtǎcirea acestei lumi a noastre. Aici, hic et nunc, totul ajunge sǎ fie încet-încet ca la noi; atât cǎ, în desfǎşurarea unei noi bogǎţii insolente contrastând cu o mizerie arhaicǎ omniprezentǎ, totul se aratǎ mai clar decât în mediul nostru mai ipocrit şlefuit. Aceste popoare nu au fost încǎ complet domesticite şi lobotomizate de secole de administrare uniformǎ; în faţa simulǎrilor pe care le practicǎ jocurile politice şi mediatice prea bine rodate, ele se mai comportǎ, încǎ, asemenea unui cal nǎrǎvaş, care loveşte cu copita. Peste tot în Est – şi aceasta în douǎ decenii –  deziluziile şi scepticismul au învins.

Paradoxal, rigiditatea politicǎ a regimurilor comuniste a lǎsat sǎ subziste aici suprafeţe  de autonomie socialǎ, de o autonomie anarhicǎ dublatǎ de o corupţie generalizatǎ care fac iluzorie orice practicǎ realǎ a civismului în interiorul unei societǎţi civile, şi acesta, în pofida mimetismului legislativ european sub care se ascunde clasa politicǎ. Golul retoric al limbii de lemn comuniste fusese în mod mult prea manifest dirijat de ordinele stǎpânului pentru a-i amǎgi pe oameni. De aceea, aici s-a pǎstrat şi în prezent ceva arhaic, un amestec de jacquerie implicitǎ şi de supunere servilǎ, de aroganţǎ feudalǎ şi de promiscuitate rurale, oarecum asemenea cǎldurii unui staul; inclusiv în relaţiile cele mai mondene, oamenii şi acţiunile lor înainteazǎ într-o luminǎ mai intensǎ. Aici, regimurile comuniste au fost de temut, însǎ prea preocupate de controlul poliţienesc imediat şi de compromisuri sociale, aşa cum o demonstreazǎ prezentul, pentru a putea înfrunta globalizarea totalǎ a pieţei şi a mǎrfurilor. Astfel, s-au dovedit incapabile sǎ schimbe societatea în profunzime, fapt confirmat şi de revenirea în forţǎ a naţionalismului xenofob caracteristic perioadei interbelice (şi diferit de cel din Europa de Vest)… Comuniştii au vorbit mereu despre sfârşitul necesitǎţii, despre o posibilǎ şi probabilǎ fericire terestrǎ, fǎrǎ ca vreodatǎ, sau aproape vreodatǎ, sǎ reuşeascǎ sǎ o probeze în viaţa cotidianǎ. Or, chiar dacǎ Ungaria kadaristǎ ar fi o excepţie, nu avem aici decât confirmarea unei reguli mai generale. Dincolo de eşecul Rǎzboiului Rece şi al imensei sale risipe, cǎderea regimurilor comuniste ca puteri mai mult sau mai puţin legitime, care învinseserǎ nazismul (legitimitatea Yaltei) este rezultatul unei victorii culturale transformate în victorie politicǎ, aceea a  «idealurilor» claselor de mijloc nord-americane. La urma urmei, în Europa de Est, ceea ce a distrus comunismul din interior au fost aspiraţiile consumeriste neîmplinite. Comunismul nu a fost, aşadar, «solubil în alcool», dar, în schimb, a fost îngropat sub imaginea mǎrfurilor dintr-un supermarket, din Mall-uri, cum se spune azi!

În schimb, noul capitalism care se desfǎşoarǎ aici apare într-o ipostazǎ sǎlbaticǎ… frust, necosmetizat… deloc stingherit de poleiala bunelor maniere, aşa cum se întâmpla, la sfârşitul secolului al XIX-lea în America de Nord, când marii rechini ai capitalismului şi-au croit calea spre profit prin focuri de revolver, atentate, un veritabil rǎzboi împotriva sǎracilor (conform filmului There Will be Blood). Iatǎ de ce, la începutul acestui secol XXI, sǎrǎcia pe care o genereazǎ capitalismul se aratǎ imediatǎ, perceptibilǎ la fiecare colţ de stradǎ, mai puţin în spectacolul sǎrmanilor, cu care Occidentul m-a obişnuit demult, printre masa vânzǎtorilor în goanǎ, urmǎriţi fǎrǎ încetare de poliţie, aceeaşi care, sub numele de miliţie, îi urmǎrea înainte pe disidenţi. Iatǎ, cel puţin, o instituţie care a ştiut sǎ se transforme cu talent, adaptându-se noii ordini mondiale. Aceasta este noua mizerie a Europei orientale şi a Extremului Orient, care se etaleazǎ pe strǎzile Budapestei, ale Debreţinului, ale Clujului, Bistriţei, Iaşilor. Oricǎrui occidental înfumurat şi care se fǎlea cu ale sale „drepturi ale omului” îi recomandam, nu de mult, sǎ dea o raitǎ prin pieţele din Szólnok, Nyiregháza, Cluj sau Oradea, sǎ priveascǎ în jur şi sǎ manifeste puţinǎ compasiune pentru acele sute de polonezi, ucrainieni, ruşi, bulgari, vietnamezi şi azeri care, cu ochii roşi din cauza nopţilor de nesomn, pe frigul crâncen al iernii şi pe arşiţa verii, îşi expun pe capota automobilelor în ruinǎ nimicurile cu ajutorul cǎrora sperǎ sǎ poatǎ supravieţui: triste jucǎrii de plastic, caramele vechi, pe jumǎtate topite, niscaiva ace de siguranţǎ, câteva scule ruginite, becuri folosite, o pereche de pantofi de calitate precarǎ, o biatǎ vestǎ uzatǎ din material plastifiat, alcooluri de proastǎ calitate, caviar de contrabandǎ etc. Atâtea semne care ne aratǎ cǎ asistǎm la o inexorabilǎ transformare a Europei de Est în lumea a treia …

Le-am mulţumit (noi, popoarele) aparatciki-lor şi am crezut astfel cǎ „aruncǎm la coşul de gunoi al istoriei” parcimonia comunistǎ, pentru a intra în plin în belşugul capitalist. În ce capcanǎ a unei iluzii teribile a cǎzut spiritul oamenilor… Ei (mǎ refer aici la intelectuali şi la politicienii stipendiaţi sau pur şi simplu stupizi) au uitat complet sǎ le spunǎ cǎ vor avea mult de aşteptat… foarte mult. Pe meleagurile noastre cu climă mai temperatǎ şi mai puţin continentalǎ, unii ştiau de mult timp – funcţionarul mǎrunt dintr-un birou,vânzǎtoarea de haine, negustorul permanent, muncitorul imigrant, clandestin – cǎ banii nu le folosesc decât celor bogaţi. Lucru valabil atât pentru indivizi, cât şi pentru popoare. Rǎscoalele foamei nu au contenit sǎ însângereze Albania, iar demagogiile naţionaliste ale xenofobilor nu au contenit sǎ roadǎ toate ţǎrile Europei de Est şi, odatǎ ce criza a câştigat teren, şi pe cele din Vest.

A vorbi despre mizeria „celorlalţi”, care sunt semenii noştri, înseamnǎ, înainte de orice judecatǎ, sǎ ştim sǎ o privim pentru a distinge în ea propriile noastre tare… Aceasta înseamnǎ, pentru intelectual (spun intelectual, şi nu artist sau creator), mereu privilegiat într-o lume pusǎ în slujba producţiei tehnice, a nu se încrede în discursurile oficiale sau oficioase pe care le avanseazǎ histrionii uzurpatori (de genul Grupului pentru Dialog Social) ai vocii unui popor prea adesea tǎcut şi care cer de la el, mereu şi mereu, sacrificii, în timp ce, pe ascuns, aceste suflete bune lucreazǎ pentru a se pune ei înşişi la adǎpost de orice încercare. Existǎ ceva indefinibil obscen în aroganţa noilor reformatori, atunci când le recomandǎ concetǎţenilor sǎ facǎ mai multe sacrificii, mai multe eforturi, mai multǎ economie şi, sǎ o spunem fǎrǎ ocolişuri, le recomandǎ mai mult şomaj, mai multǎ terapie de şoc, mai multe privatizări, fǎrǎ sǎ aplice vreodatǎ aceste rezoluţii economice şi morale în propriile lor vieţi, ci, în general, baricadându-se în think-tank-uri sau în posturi de funcţionari foarte bine remunerate. „Terapia de şoc” este bunǎ pentru popor, nu pentru elite ! Când aud aceste fraze, mi se întâmplǎ sǎ mǎ gândesc la vocea sfântului Francisc din Assisi… Alte vremuri, ale moravuri!

Nu eu sunt cel cinic, ci aceia care le servesc altora noul liberalism ca elixir magic al economiei şi umanismul drepturilor omului ca moralǎ, în timp ce, cu ghearele şi ciocul, ei îşi apǎrǎ cu ferocitate şi îşi consolideazǎ privilegiile.

— Pe scurt, adǎugǎ amicul meu, vii pe la noi pentru cǎ suntem arhaici!

— Da, este parţial adevǎrat. Dar, de altfel, cum ştii, nu atribui arhaismului nicio valoare izbǎvitoare şi nu am niciun cult pentru acesta. Nu îi gǎsesc niciun har pe care nu şi l-ar putea pierde. Îi dispreţuiesc pe gǎlǎgioşii populişti care vor sǎ ne facǎ sǎ ne încredem într-o renaştere, când ei înşişi aleargǎ dupǎ gadget-urile care distrug tocmai aceastǎ tradiţie. Ce trist şi grotesc era acel intelectual maghiar din Transilvania (se gǎsesc indivizi ca el în toate ţǎrile Europei orientale), când îşi debita lamentaţiile despre sfârşitul culturii ţǎrǎneşti din Kalotászeg. Pe de o parte, îmi ridica în slǎvi meritele liberalismului şi, pe de alta, denunţa individualismul consumerist care, încet-încet, punea stǎpânire pe acea lume ruralǎ: ţǎranii vor maşini, tractoare, video-uri etc, … iar tinerele îşi iau ca exemple modelele prezentate în revistele de modǎ strǎine, care azi circulǎ liber. Oare îşi dǎdea el seama de imoralitatea discursului sǎu, el, care în prezent deţine un automobil şi mijloacele pentru a cǎlǎtori în strǎinǎtate când pofteşte ? În numele cǎror valori morale, culturale sau politice îndrǎznesc învǎţaţii sǎ doreascǎ sǎ îi închidǎ pe oameni în rezervaţii folclorice ? Dacǎ nu ar fi uneori fatal dramatic, nu aş vedea aici decât resentimentele ridicole ale unor mic-burghezi decǎzuţi.

Cât despre apǎrǎtorii neo-liberalismului, zeloţi ai virtuţilor mimetismului faţǎ de Occident, ei nu înţeleg (sau se fac cǎ nu înţeleg!) cǎ acest mimetism nu este nimic altceva decât o supunere totalǎ în faţa voinţei occidentale. Populiştii pretind cǎ o combat jucând în registrul tradiţiilor, sau mai degrabǎ al pseudo-tradiţiilor, când, de fapt, nu fac decât sǎ i se supunǎ şi ei în felul lor, adicǎ în cea mai rea dintre simulǎri. Adevǎrul aspiraţiilor oamenilor este simplu şi rezidǎ în dorinţa lor de a trǎi în stilul occidental şi aceasta, indiferent de ideologia care va legitima accesul la abundenţǎ. În realitate, acesta este ceasul tuturor pericolelor. Dar soluţia nu poate veni decât din Occident: el este cel care ţine băierele pungii şi are puterea militarǎ.

Cu toate acestea, în lunga sa agonie, arhaismul remanent este, în felul sǎu, revelator. Nu trebuie sǎ fie iubit, urât sau batjocorit, ci pur şi simplu înţeles. Prezenţa sa face sǎ aparǎ economia de piaţǎ în ceea ce are ea cel mai feroce, brutal, nedrept, corupt… în aspectul sǎu cel mai mafiot. De acest arhaism s-au ciocnit regimurile comuniste, care, în vremea lor şi în felul lor, mai violent sau mai catifelat, îşi afirmau modernitatea alternativǎ faţǎ de vechiul capitalism occidental, mai şlefuit de o experienţǎ secularǎ a gestiunii oamenilor.

Ca sǎ ne dǎm seama de asta, e suficientǎ o plimbare la piaţa de fructe şi legume. Vedem aici ţǎrani fǎrǎ vârstǎ, fete tinere bine fǎcute, cu bujori în obraji, mâini groase şi piept puternic, care oferǎ clienţilor produsele recoltei, roadele muncii familiale. Desigur, comerţul ca re-vânzare, ca mediere între producǎtori necunoscuţi şi consumatori anonimi, comerţul ca generalizare a mǎrfii uniforme câştigǎ teren; şi totuşi, clientul curios mai poate încǎ întâlni aici ţǎrani şi presimţi munca câmpului, aruncând o privire cǎtre mâinile aspre care cântǎresc cartofii sau merele, surprinzând ochiul viclean care vǎ mǎsoarǎ şi vorba un pic zeflemitoare care vǎ cheamǎ de departe. Atâtea dovezi ale ultimelor raporturi vii care mai existǎ între om şi pǎmântul care îl hrǎneşte. Ridicol, îmi vor spune reprezentanţii noilor clase de mijloc urbane (hipsterii)! Un iz de paseism « romantic », se va adǎuga, pentru a supralicita şi a mǎ trimite înspre un exotism de calitate proastǎ care – unii ştiu – mǎ dezgustǎ! Nu! Simplǎ constatare a unei priviri care cautǎ sǎ nu disimuleze sub prosteşti palavre identitare, sub platitudinile înrǎdǎcinǎrilor istorice nǎscocite, sub incantaţia democraticǎ golitǎ de experienţa sa a abundenţei cotidiene, progresele rǎtǎcirii moderne.

Da, acesta este arhaismul care mǎ cheamǎ aici, şi nu ridicolele spectacole folclorice ale tradiţiilor trǎdate. Îl privesc din nou şi mereu, pentru a nu-l uita niciodatǎ, în agonia sa aici, la Budapesta, la Debreţin ; acolo, la Oradea, la Cluj, Baia Mare, Bucureşti. Mi-e de ajuns sǎ parcurg cartierele periferice, sau uneori chiar oraşele, ca sǎ descopǎr case înconjurate de o adevǎratǎ livadǎ, de o adevǎratǎ grǎdinǎ cu legume, de o vie din care va ieşi un vin, uneori bun, mai adesea acrişor, ce conteazǎ… omul încǎ poate surprinde acolo forţa de netǎgǎduit a naturii.

Îmi aduc aminte cǎ la Cluj, în 1991, era ceva emoţionant în imaginea acelui vǎcar care îşi ducea cele douǎ vaci şi un viţel la pǎscut pe iarba sǎlbaticǎ dintre blocurile de locuinţe sociale (HLM)…. avea un staul nu departe, de unde le vindea locuitorilor din vecinǎtate un lapte gros şi mirositor. Şi ce sǎ mai spun despre acel cioban care, sprijinit într-o pozǎ imemorialǎ în bâta sa, îşi pǎzea cu rǎbdare turma de oi pe malurile Someşului, la câteva sute de metri de centrul oraşului. Aceastǎ relaţie hrǎnitoare arhetipală este cu mult mai autenticǎ decât portul unui costum tradiţional popular în zilele de sǎrbǎtoare naţionalǎ. Relatând impresiile mele unor amici, am întrezǎrit pe feţele lor crisparea unei jene prost disimulate, umbra unei ruşini. Era oare grotesc ? Dupǎ gustul meu, mult mai puţin decât acele zeci de kilometri de ambuteiaje pe autostrǎzi la sfârşit de sǎptǎmânǎ sau, în zilele cu ceaţǎ, acele gigantice accidente în lanţ, cu morţi şi rǎniţi din cauza unor turişti grǎbiţi sǎ regǎseascǎ aceeaşi mulţime de oameni în staţiunile pentru sporturi de iarnǎ sau localitǎţile balneare la fel de populate ca liniile metroului parizian la orele de vârf. Iatǎ la ce se reduce în prezent tragicul occidental!

Sǎ adǎugǎm la acestea dispreţul intelectualilor occidentali pentru munca manualǎ care cucereşte încet-încet Europa de Est. Este pǎcat. Cǎci, a vorbi despre munca altora fǎrǎ a-i proba vreodatǎ tu însuţi rigoarea şi exigenţele, înseamnǎ a reproduce acelaşi comportament ca al nomenclaturii, care se purta, de fapt, ca oricare altǎ elitǎ modernǎ! Cu toate acestea, când aud noile-vechile elite cum pledeazǎ pentru regǎsirea înaltei culturi a Europei occidentale, cred cǎ mint şi se mint pe ele însele. Aceastǎ înaltǎ culturǎ a dispǎrut demult. Niciun filosof nu mai şlefuieşte lentile, nu mai practicǎ medicina, nu mai construieşte nǎstruşnice maşinǎrii (cu aceasta se ocupǎ artiştii), nu mai practicǎ agronomia. Astǎzi, activitatea cea mai banalǎ este treaba unor specialişti, şi cu diplome. Or, recentele bulversǎri din ţǎrile din Est ne-au arǎtat cât de mult se înşalǎ specialiştii patentaţi şi autorizaţi. N-are a face; atât timp cât cuvântul este enunţat la momentul potrivit pentru putere, este singurul lucru care conteazǎ, nǎtǎfleţii le vor fi uitat curând în devǎlmǎşeala prostiilor deversate pe calea undelor – afirmaţiile şi negarea lor busculeazǎ aici fǎrǎ nicio altǎ raţiune decât exacerbarea fricii… şi a emoţiilor primare cǎrora le dǎ naştere aceasta.

Am întâlnit dincolo de Dunǎre profesori universitari, medici, scriitori, poeţi, pictori, sculptori, care ştiau sǎ punǎ un rând de salatǎ sau de ridichi, sǎ coseascǎ iarba, sǎ cureţe  pomii fructiferi, sǎ facǎ vin, sǎ distileze ţuica, sǎ mulgǎ o vacǎ, sǎ împleteascǎ ramuri de alun ca sǎ facǎ un gard, sǎ repare rǎzboiul de ţesut al mamei etc… Îmi place sǎ îmi aduc aminte de acel profesor dintr-un mic sat din Ardeal, care într-o zi m-a rugat sǎ îl însoţesc sǎ culeagǎ rǎdǎcini de hrean … îşi fǎcea conservele de legume pentru iarna viitoare. Aici, sensul vital al alternanţei anotimpurilor nu este încǎ întru totul uitat. Aici, fugacitatea bogǎţiei estivale se mǎsoarǎ încǎ în amintirea iernii aspre, ştiind totodatǎ cǎ ea prevesteşte abundenţa primǎverii: «If Winter comes can Spring be far», profeţea altundeva poetul în a sa «Ode to the West Wind ». Iatǎ de ce timpul nu are aici acelaşi ritm ca la noi, totul este aici mai lent, desigur, mai incert, mai etirat, mai nonşalant, mai meditativ şi mai puţin analitic, uneori total iraţional şi, deci, pentru mine, rǎmas în anumite privinţe un occidental, insuportabil când aceastǎ incertitudine nonşalantǎ şi dezordonatǎ atinge simple activitǎţi tehnice, cum ar fi a avea de-a face cu un meşter, un instalator sau un electrician !

Odatǎ trecutǎ graniţa austriacǎ, cu cât ne îndepǎrtǎm spre Rǎsǎrit şi spre Sud, remanenţele arhaismului se aratǎ în interminabila lor agonie. Astǎzi, unde scriu astǎzi, la o orǎ de mers de Budapesta, pe dealurile abrupte din Matrá, o femeie plecatǎ sǎ culeagǎ ciuperci a dispǎrut într-o râpǎ oarecare şi nu s-a mai întors niciodatǎ, şi iatǎ cǎ vrǎjitoarele se apucǎ sǎ decripteze sub ce formǎ i se va reîncarna spiritul… În tot acest timp, intelectualii se agitǎ ca sǎ ştie dacǎ Ungaria sau România ar fi sau nu capabile sǎ intre în Europa… Dar, nu încape îndoialǎ, aceastǎ culturǎ europeanǎ occidentalǎ pe care o admirǎ atât poseda încǎ acestǎ tonalitate ruralǎ care fǎcea din oraş un loc al simbiozei. La sfârşitul anilor 1930, strǎbunica fiicei mele celei mari îşi trimitea servitoarea sǎ cumpere lapte de la o fermǎ instalată la Porte d’ Auteuil. Amintiţi-vǎ acele pagini din Proust, în care eroul, întins pe canapeaua din salonul Albertinei şi cufundat într-o semi-somnolenţǎ, percepe zgomotele strǎzii filtrate prin toropeala sa; cu desfǎtare, distinge strigǎtul negustorului de piei de iepure, pe acela al geamgiului, al lǎptarului şi modulaţiile stridente ale fluierului pǎstorului de capre, care îşi mâna turma pe strǎzi ca sǎ îşi vândǎ brânza… În sfârşit, sosind din zona mea ruralǎ la Paris la sfârşitul anilor 1940, am continuat sǎ aud aceste zgomote, aceste voci, aceste melodii… şi, în curtea clǎdirii unde locuiam cu pǎrinţii, îmi plǎcea sǎ privesc la cei care îşi expuneau animalele dresate pentru public, maimuţe sau un urs, ori sǎ ascult lamentǎrile populare cântate de voci zeflemitoare şi aspre, acompaniate de tremolo-urile plângǎreţe sau vesele ale unui acordeon gâtuit. Oare asta ne fǎcea mai puţin europeni ?

Mai departe, în Carpaţii româneşti, într-o searǎ de martie din 1990, nişte sǎteni, cunoscuţi ai amicilor mei interpretau omorârea lui Nicolae Ceauşescu drept un act de impietate, a cǎrui pedeapsǎ se va abate asupra tuturor locuitorilor, vinovaţi şi nevinovaţi laolaltǎ. Am întrezǎrit aici o versiune rusticǎ sau primitivǎ a Judecǎţii de Apoi. Cât era în viaţǎ, îl înjuraserǎ, îl trimiseserǎ la dracul şi în flǎcǎrile iadului…Înţelegeţi ceva din umorile oamenilor şi enigmele sufletelor lor !… Dacǎ nu ar fi fost voinţa sa de cruciadǎ anti-ortodoxǎ, acel Papǎ polonez ar fi trebuit sǎ îi închirieze cu entuziasm pe aceşti creştini care încǎ mai cred în omniprezenţa semnelor Providenţei divine în cele mai mici gesturi, acţiuni şi cuvinte ale oamenilor şi naturii . În satele române sau bulgare, oamenii îşi fac semnul crucii când trec prin faţa bisericii, fac o cǎlǎtorie lungǎ cu maşina sau cu autocarul, în vreme ce şoferii care întâlnesc în calea lor un dric aprind farurile: nu se ştie niciodatǎ, şi lumina electricǎ poate urca pânǎ la Domnul! Aici, în zonele rurale, oamenii şi viziunile lor despre viaţa de dincolo, fiecare în felul sǎu, le neagǎ lucrurilor puterea absolutǎ a imanenţei… Ah, lucrurile ! mai ales cele care sunt pline de electronicǎ fascineazǎ… Ca peste tot, toţi aleargǎ dupǎ ele… dar fǎrǎ a uita vreodatǎ sǎ le marcheze cu vreun semn care aduce aminte de o forţǎ superioarǎ. Bigotism retrograd pentru învǎţaţii «moderni», poate, dar de ce sǎ nu distingem aici ultimul ecou al unei lumi care încǎ îşi pǎstreazǎ simţul transcendenţei populare ? Mǎtǎniile agǎţate de oglinda retrovizoare a maşinii, autobuzului sau camionului, ori televizorul « îmbrǎcat » ca o icoanǎ cu un şervet ceremonial, mi se par emoţionante, ca şi cum astfel de însemne derizorii ar putea pacifica aceste maşinǎrii a cǎror putere terifiantǎ o presimte vag fiecare.

Prezenţa oamenilor este cea care conferǎ majoritǎţii peisajelor europene propriile tonalitǎţi. Acestea nu sunt pur şi simplu frumoase, impresionante, maiestuoase, impenetrabile, austere sau tandre, ci sunt rezultatul unei lungi activitǎţi, a unei îndelungate munci, a unei neobosite activitǎţi de distrugere şi reconstrucţie. S-a distrus mult în Est, dar nici mai mult, nici mai puţin decât în Vest; pur şi simplu, aceasta se petrecea în vremuri în care ecologia nu era unul dintre crezurile forţei sale, când se construia şi dezvolta prima sa infrastructurǎ, fǎrǎ vreo grijǎ pentru oameni şi spaţiile naturale. Nou sosit pe tǎrâmul antropologiei, mi-am fǎcut ucenicia în bazinul minier al Lorrainei. Ce infern! Zile şi nopţi, cuptoarele îşi scuipau în vǎzduh aburii pestilenţiali şi un praf fin, roşiatic, limonitul, acoperind oraşele, satele şi pǎdurile din împrejurimi cu un strat gros de praf volatil. Cine se plângea pe atunci de aceasta? Trebuia ca maşinǎria industrialǎ sǎ se învârtǎ? Astǎzi totul este curat şi, ca urmare, siderurgia din Lorraine este moartǎ, iar şomerii abundǎ. Occidentul îşi implanteazǎ industriile cele mai poluante în altǎ parte, în lumea a treia.

Aici s-a distrus mult, mai ales imitând ceea ce Occidentul fǎcuse mai rǎu. Urbanizarea şi betonizarea litoralelor, a malurilor lacurilor sau râurilor nu este, în esenţǎ, cu nimic diferitǎ de aceea a periferiilor noastre HLM [habitation à loyer modéré – locuinţe sociale; n.tr]; ravagii comise asupra celor mai frumoase plaje şi versanţi ai munţilor noştri. Pe scurt, aici sau acolo, omul epocii industriale este cel mai rǎu dintre prǎdatori, cel mai aprig duşman al propriei sale vieţi. Societǎţile arhaice, cu riturile şi miturile lor, cu tot cortegiul lor de interdicţii, ştiau sǎ pǎstreze o naturǎ unitǎ cu omul şi Cosmosul. În ea locuiau zeii, zânele, spiritele morţilor, forţele benefice sau malefice, în aşa fel încât locurile trebuiau menajate pentru a nu încǎlca legile divine. Şi dacǎ se întâmpla cumva sǎ fie încǎlcate, se desfǎşurau atunci mari ritualuri, pentru a le aduce tuturor aminte de prezenţa imperativǎ a ceea ce este cel mai mare, cel mai puternic, a unei eternitǎţi –chezǎşie a armoniei perene a lumii, Kosmos-ul, dupǎ Heraclit, diadema lumii. Nu ţǎranii din Carpaţi, nici vechii pescari-ţǎrani de lângǎ lacul Balaton, din Olt sau Delta Dunǎrii sunt cei care au devastat aceste locuri, ci exploatarea industrialǎ a pǎdurilor, a apelor, a peştilor, a minelor de suprafaţǎ… şi turismul…

Nu nutresc nicio iluzie despre devenirea Europei şi a lumii, în general. Totul şi toate locurile vor trebui sǎ se conformeze voinţei pe care Occidentul o traseazǎ pentru planetǎ, într-o versiune ineditǎ a Statului universal care guverneazǎ lumea. Iatǎ de ce caut sǎ pǎstrez în amintire aceste câteva rǎmǎşiţe europene ale unei societǎţi pe care am pierdut-o şi care rǎmâne aici, în câteva locuri care, încet-încet – şi mai rapid, de când economia de piaţǎ le dominǎ fǎrǎ restricţii – pǎlesc. O nouǎ sǎrǎcie, precum şi o nouǎ bogǎţie, accelereazǎ dezrǎdǎcinarea vertiginoasǎ a oamenilor şi întind inexorabil metastazele rǎtǎcirii. Iatǎ de ce caut încǎ sǎ mǎ îmbǎt cu peisaje a cǎror forţǎ magicǎ izvorǎşte din contemplarea lor.

Existǎ mai multe moduri de a resimţi forţa pǎmântului. Unii o surprind privind din interiorul unei depresiuni coroana de munţi care o dominǎ. Desigur, omul modern îşi percepe propria micime, se simte strivit, dar, stârnit în dorinţa sa de a stǎpâni aceastǎ naturǎ impozantǎ, se provoacǎ pe sine însuşi şi imitǎ izbânda alpinistului, cucereşte inutilul, desfǎşoarǎ tehnici din ce în ce mai complexe, care fac din pereţii stâncoşi locuri pentru experimente ştiinţifice, sau din pantele păşunilor alpine – culoare pentru concursuri de vitezǎ şi de modǎ. Alţii, la marginea unui atol, încearcǎ sǎ se înece în imensitatea oceanului, uitând pǎmântul şi cufundându-şi privirea în orizontul lǎptos unde marea şi cerul se însoţesc. La sfârşitul verii, mie îmi place sǎ contemplu soarele care apune la orizontul marilor câmpuri lucrate din Pustǎ sau Bǎrǎgan, când pǎmântul cafeniu pare cǎ înghite soarele roşiatic, în acele clipe unice în care pǎmântul, eliberat de orice asperitate, se identificǎ cu marea, în care nu existǎ decât o singurǎ planetǎ, când, în depǎrtare, ochiul surprinde un subţire pâlc de copaci, legǎnat delicat de o uşoarǎ brizǎ, ca o fragilǎ felucǎ balansatǎ de valuri. Aici, şi cel mai mic dâmb creeazǎ iluzia unui relief mişcǎtor. Iar apoi, dintr-o datǎ, cu funeralii flamboyante, pǎmântul înghite soarele. În nopţile fǎrǎ lunǎ, la marginea unui sat care a aţipit, tǎcerea sfâşiatǎ de lǎtratul unui câine pribeag, mieunatul tragic al unei pisici în cǎlduri, mugetul surd al unei vaci lǎsatǎ singurǎ, am resimţit propria-mi fragilitate.

Aici, nimic din exterior nu oferǎ iluzia unei depǎşiri, nimic nu distrage atenţia privitorului, ci doar pentru a-i lǎsa imaginaţia (acest dar divin pe care l-a primit omul) sǎ alerge. Nici piscuri de escaladat, nici vǎi adânci sau torenţi periculos de înfruntat, nici deşert sau junglǎ sǎlbaticǎ ale cǎrei capcane trebuie pǎcǎlite, nimic, doar apa verzulie, adormitǎ şi misterioasǎ a unui lac şi, uneori, vântul furios care îi sporeşte şi mai mult imensitatea. Atunci, într-o aşteptare fǎrǎ alt obiect decât ea însǎşi, se deschide şi se oferǎ interogaţia primordialǎ în faţa vidului. Fǎrǎ ocol, ţinuturile plane ne poartǎ spre esenţǎ, spre acea întrebare iniţialǎ…. Cine sunt eu ? Şi de ce sunt cel care se întreabǎ «cine sunt»? Aici, în faţa pǎmântului tǎcut, îndestulat de munca oamenilor, sempiterna întrebare renaşte, mai puternicǎ în acest spaţiu dezbrǎcat de decoruri, de izbânzi arhitecturale, de autostrǎzi, de vitezǎ, de timp regǎsit şi pentru totdeauna pierdut.

Aici, în aceste momente, resimt forţa poeticǎ a imaginaţiei, când, în ecou, îmi revin în amintire versurile poeţilor ale cǎror cuvinte au ştiut sǎ evoce un adevǎr primar, slǎbiciunea noastrǎ fizicǎ si forţa infinitǎ a naturii:

«Le ciel est triste et beau comme un grand encensoir»

«Le soleil s’y noie dans son sang qui se fige».

Dincolo de Carpaţi, versurile lui Baudelaire reapar din memoria mea şi rezoneazǎ cu o forţǎ nouǎ, dovadǎ cǎ nu existǎ patrie adevǎratǎ decât în chip poetic, într-o geografie metafizicǎ ce sfideazǎ popoare, naţiuni şi state, pentru cǎ îi aratǎ omului locuit de grija drumul care îl poartǎ spre adevǎrata sa casǎ.

                                                                                  Traducere de Ileana Dascălu

Tags: a fi european, anarhie, arhaism, Baudelaire, capitalism, capitalism sălbatic, comunism, consumerism, cultura occidentală, economia de piaţă, Europa de est, globalizare, Grupul pentru Dialog Social, individualism, intelectuali, liberalism, modernitate, modernizare, munca manuală, naţionalism, neoliberalism, paseism, populism, Proust, sărăcie, spiritualitate, terapia de şoc, tradiţii

About the Author

Claude Karnoouh Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat a fost Tribulațiile unui călător străin în România (1971-2017) (ed. Sedcom Libris, 2020). Un prieten statornic al României, Claude Karnoouh a murit la București în septembrie 2021.

Related Posts

20 de teze despre comunism →

Fenomenul Donald Trump →

Periferia ca istorie inversă a centrului →

Umanitarismul bine temperat: Gabriel Liiceanu îmbrăcat în zale anticomuniste →