Cum antagonizează sărăcia interesele copiilor și ale femeilor
În cele ce urmează va fi vorba despre o problemă anume de dreptate ce există în contextul unor aranjamente economice și politice nedrepte. Ea ilustrează felul cum încercările de a rectifica un fel de nedreptate riscă să agraveze altele.
Pretutindeni în lume există nenumăraţi copii care își petrec mulţi din anii copilăriei, și uneori întreaga copilărie, fără prea mult contact direct cu cei care i-au îngrijit la început și pe care ei încă îi văd drept părinţii lor. Aceasta se întâmplă ca rezultat al migraţiei temporare în căutarea unui loc de muncă, migraţie care, pentru motive legale, economice și pragmatice, nu le permite părinţilor emigranţi să își ia copiii cu ei.
Migraţia temporară a existat totdeauna, dar ea s-a amplificat recent datorită deschiderii pieţelor forţei de muncă și creșterii accesibilităţii transportului la mare distanţă. În plus, migraţia temporară a devenit într-o proporţie tot mai mare o migraţie feminină datorită abundenţei la nivel mondial a slujbelor din sectoarele rezervate prin tradiţie femeilor, așa cum sunt îngrijirea copiilor, a bolnavilor, a bătrânilor precum și munca domestică.
Şi tocmai aici încep dificultăţile: îngrijirea părintească este și ea o activitate în mod tradiţional feminină, mai ales în componentele ei legate cel mai strâns de îngrijirea directă, implicarea zilnică și susţinerea emoţională. Este adevărat că un nou model de paternitate implicată devine popular în unele dintre ţările mai bogate ale lumii; dar cei mai mulţi migranţi temporari vin, motivele sunt evidente, din ţările mai sărace care tind să fie și mai conservatoare în chestiuni de gen. Întrucât mamele sunt de obicei părintele mai implicat, migrarea lor (fără copii) este inevitabil dăunătoare din cel puţin un punct de vedere: ea îi lipsește pe copii de continuitatea îngrijirii. Și este o convingere generală că toţi copiii au nevoie de continuitatea îngrijirii: suspendarea unei legături bine stabilite între copii și părinţi constituie o daună serioasă pentru copil. Nu este nici o îndoială că mulţi dintre copiii migranţilor obţin și beneficii de pe urma migraţiei părinţilor lor, deoarece părinţii trimit de obicei sume de bani folosite pentru plata unei locuiri mai comfortabile, a unei educaţii mai bune și pentru mai mult confort material. Este dificil să fie agregate beneficiile și daunele pe care migrarea părinţilor le implică pentru copil. Unele studii sugerează că acești copii o duc mai prost în ceea ce privește performanţele lor educaţionale și legăturile lor sociale cu cei de o seamă, alte studii neagă acest lucru. Cele mai multe studii pe care le-am văzut tind să confirme concluzia că, faţă de cei de o seamă, copiii migranţilor suferă mai mult de pe urma unor sentimente de tristeţe, nesiguranţă și izolare, precum și de lipsa călăuzirii din partea adulţilor. Așadar, chiar dacă acești copii ai migranţilor o duc mai bine material, aceasta nu elimină faptul că a crește având un contact direct redus și sporadic cu părinţii este o carenţă importantă. Acești copii suferă o nedreptate.
Dar cine este răspunzător de această nedreptate – și cine are datoria să o prevină sau să o diminueze? Copiii au nevoie de părinţii lor, de care sunt deja atașaţi, și deci s-ar părea că aceștia trebuie să îndrepte lucrurile. Dar este greu să se susţină așa ceva, din două motive. Mai întâi, la o privire mai atentă, se constată că absenţa mamelor, mai curând decât a părinţilor în general, este cea mai dăunătoare. Dar nu este oare evident nedrept ca femeile să fie blamate pentru că ‚și-ar fi abandonat copiii’, așa cum prezintă adesea lucrurile mass media? De ce oare nu sunt taţii implicaţi la fel de mult în îngrijirea parentală de la bun început, ca să poată să se ocupe practic și emoţional de copii, atunci când numai mamele emigrează? Iar în al doilea rând, lăsând la o parte această asimetrie de gen, pare în multe cazuri nedrept să le ceri migranţilor să își asume întreaga responsabilitate pentru situaţia grea a copiilor lor. Migranţii temporari nu pot găsi de obicei un loc de muncă adecvat în regiunea sau ţara lor, sau nu pot găsi aici chiar deloc de lucru, deci migrează pentru a asigura satisfacerea nevoilor de bază ale lor și ale familiilor lor. Ei nu-și abandonează copiii doar pentru a ţine pasul cu nivelul de trai al vecinilor, și, din punct de vedere moral, ei nu-și abandonează deloc copiii; parte din motivaţia migrării lor este tocmai binele copiilor. Părinţii care migrează se află în imposibilitate de a satisface toate nevoile importante ale copiilor lor: și continuitatea îngrijirii, și locuirea corespunzătoare, și o securitate economică corespunzătoare, de exemplu. Nu este vina lor că nu pot asigura toate aceste lucruri. Și ar fi mult prea facil să se spună că ‚n-ar fi trebuit să aibă copii în asemenea condiţii’. Poate nici nu a fost pe de-a întregul decizia lor de a deveni părinţi. Poate nu au prevăzut, sau n-au putut prevedea, actuala sărăcie sau nesiguranţă economică. Și, în orice caz, este nedrept ca oamenii să se găsească într-o situaţie în care n-ar trebui să devină părinţi pentru că există anumite împrejurări economice (care ar fi putut fi evitate colectiv). Ce părere aveţi?
[Traducere după textul în limba engleză (How poverty antagonises the interests of children and those of women), postat pe site-ul Justice Everywhere: (http://justice-everywhere.blogspot.de/2013/11/how-poverty-antagonises-interests-of.html)]
About the Author
Anca Gheauş Anca Gheauş este cercetătoare în filosofie la Universitatea din Sheffield. Domeniile ei principale de interes sunt etica şi filosofia politică, şi în special teoriile dreptăţii. A publicat capitole de carte şi articole în The Philosophical Quarterly, The Journal of Political Philosophy, The Journal of Ethics and Social Philosophy, Hypatia, Social Theory and Practice, The Journal of Social Philosophy şi Feminist Theory. În prezent elaborează o lucrare despre probleme de dreptate în organizarea socială a creşterii copiilor.
Related Posts
La muncă, sărăcane!… nu mai lenevi! →
Despre compasiune ca o cenzură a gândirii politice →
România (din nou) la fundul grămezii →
La intrebarea ‘De ce oare nu sunt taţii implicaţi la fel de mult în îngrijirea parentală de la bun început, ca să poată să se ocupe practic și emoţional de copii, atunci când numai mamele emigrează?’, raspunsul se gaseste chiar in text, ceva mai jos: ‘Poate nici nu a fost pe de-a întregul decizia lor de a deveni părinţi. Poate nu au prevăzut, sau n-au putut prevedea, actuala sărăcie sau nesiguranţă economică’. Desigur, se poate sustine ca tatii ar fi trebuit sa se implice egal, independent de riscul migrarii mamelor. Asta e o chestiune mai complicata, nu se poate analiza aici. Dar este neindoielnic ca, daca exista riscul sau certitudinea ca mama va migra, tatal trebuie sa isi asume inlocuirea ei (pe cit este posibil) ca indrumator practic si emotional.
Intr-adevar, eu cred ca tatii ar trebui sa se implice egal, independent de riscul migrarii mamelor, daca au consimtit sa fie parinti (si ca ar trebui sa aiba un drept de veto in aceasta privinta.) In general, cred ca o diviziune a muncii foarte stricta intre parinti – de exemplu, unul responsabil sa castige bani, celalalt sa ofere ingrijiri practice si afectiune – ii pune pe copii intr-o situatie de risc considerabil, in afara cazului in care alti oameni decat parintii sunt capabili si dispusi sa preia functiile unuia dintre parinte in cazul in care acesta migreaza. (Sau moare, sau isi paraseste familia, sau devine incapabil sa functioneze din motive de boala.)
Felicitări pentru text, Anca!
În ceea ce privește explicația acestui fapt, eu zic că e destul de simplă, și ea constă în aceea că oamenii au devenit, mai ales în ultimii 40-50 de ani, simple instrumente de perpetuare a capitalului. O societate modernă este caracterizată în zilele noastre strict de acest lucru, și anume de faptul că ne considerăm cu atât mai „moderni”, mai „avansați”, cu cât suntem, de fapt, mai puși în slujba capitalului.
Oamenii nu emigrează și nu se angajează aiurea, ci strict acolo unde capitalul are nevoie de ei și îi cheamă. Strict cerințele capitalului sunt cele care ne obligă să emigrăm, să muncim mai mult decât ne-am dori (lăsându-ne copiii în compania bunicilor sau a bonelor), să ne luăm două joburi în familie în loc de unul singur, care ar lăsa un părinte liber șamd. Iar cerințele capitalului sunt simple, de fapt aș zice că se reduc la una singură, esențială, profitul. Sigur că am putea imagina o societate în care mamele să stea acasă pe concediu plătit până când copilul împlinește 6 ani, sigur că am putea imagina o societate în care oricare dintre părinți să primească un salariu suficient de mare astfel încât celălalt părinte să nu fie nevoit să muncească, sigur că ne putem imagina că dacă într-o regiune mai săracă decât altele nu sunt joburi pentru toți părinții, or să vină fuga-fuga investitorii și vor inventa ei ceva în zonă, nu neapărat de dragul afacerilor, care poate nu vor fi așa de profitabile într-o zonă săracă, ci strict de dragul copiilor care și-ar putea pierde părinții. Putem imagina multe lucruri, dar dacă s-ar împlini ceea ce ne imaginăm atunci capitalul ar pierde, nu ar mai face profit sau, în orice caz, nu ar mai face profit maxim. Ceea ce în paradigma dominantă contemporană „nu se fațe, mă-nțeledzi” și, pe cale de consecință, rămâne ca pierderea aferentă profitului, în cazul de față pierderea momentelor unice și irepetabile de care te poți bucura împreună cu copilul tău, să o marcăm noi – nimeni alții decât instrumentele vii și raționale prin care capitalul se perpetuează (profitabil) pe sine.
Lucian, sunt de acord cu analiza ta care mi se pare veridica pentru cazul in discutie. Dar nu sunt convinsa ca logica capitalului e necesara sau suficienta ca sa explice fenomenul despre care vorbesc in text. Nu e necesara, pentru ca oamenii migreaza, impinsi de felurite necesitati, de cand lumea – uneori cu, alteori fara copii. Si nu e suficienta pentru ca mi se pare ca la mijloc este logica profitului *de scurta durata*. Pe termen lung, capitalul uman e important pentru functionarea optima a masinariei capitaliste, si deci erodarea lui e neprofitabila.
Foarte buna intrebarea, Anca. Eu m-as uita la ce resurse migrantii gasesc in propria lor viata sa ofere ingrijire copiilor. Ei sunt aproape de problema. Sunt sigur ca unii dintre migrantii la care te gandesti tu sunt foarte creativi si se gandesc la alternative. Acum, care sunt ele, nu stiu. Tati care preiau mai puternic roluri traditional materne, dupa cum spune Adrian-Paul Iliescu? Bunicii? Rude apropiate? Forme de paternitate care sunt diferite de modelul nuclear de familie? Gradinite care pun accentul mai mare pe ingrijire?
Daca as vedea forme de interventionism social, ele dupa mine ar trebui sa sprijine ceea ce migrantii au gandit deja ca alternative. Dar pentru asta avem nevoie de un sociolog sau un antropolog sa ne spuna ce se intampla la firul ierbii. Nu?
Si sunt de acord cu Lucian ca solutiile care pot fi oferite trebuie sa ia in calcul o anumita logica a capitalului. Adica, trebuie vazute cum solutiile sunt adesea, paradoxal, deja implicate intr-o logica a profitului si extragerii de plus-valoare. Ele trebuie sa anticipeze mecanismele de dominatie deja existente si sa imagineze solutii in functie de ele.
Da, ai dreptate Bogdan. Am scris cateva articole pe tema asta si m-am uitat la studii sociologice. Unii copii raman cu tatii, altii (foarte multi in Romania!) cu bunicii, unii cu vecini sau in grija unor frati mai mari. Unii copii sunt realmente abandonati. Solutiile individuale sunt uneori bune, alteori nu. Maria Pantea, o sociologa din Cluj a analizat familiile in care copii migrantilor se muta la bunici, si unde apar multe probleme: distanta prea mare dintre generatii, mutarea (in general) de la oras la sat, obligatiile parentale carora bunicii nu le pot face fata, oricum nu fara ajutor din exterior.
Eu cred ca solutia cea mai buna, pe termen scurt cel putin, este ca statul Roman sa foloseasca o parte din taxele percepute pe banii pe care migrantii ii trimit acasa pentru finantarea de servicii sociale adecvate: consilieri si psihologi atasati scolilor, si centre de suport pentru copii si pentru cei in ingrijirea carora raman copiii.
Foarte buna solutia, Anca.
Si Lucian, si Bogdan s-au apropiat de intrebarea-cheie pe care o inspira textul (desi nu o formuleaza explicit): daca migrantii se despart de copii datorita mediului economic defavorabil (care nu le ofera un minim de oportunitati), nu cumva este de datoria societatii sa preia o parte din responsabilitatea ingrijirii copiilor?
Asta se poate face in diverse forme, de ex. prin ajutoare materiale date parintelui care a ramas acasa (indiferent de sex) sau prin reducerea timpului sau obligatoriu de lucru (de la 8 ore, sa zicem, la 5-6 ore pe zi, fara pierdere de venit), samd.
Cu atit mai mult cu cit copiii pot fi/sunt vazuti si ca (producatori de) bunuri publice…
Sper ca Anca nu ne va banui ca vrem sa aducem in joc societatea pt a exonera pe tati…
Da, de acord – o intrebare dificila mi se pare ca este: ‘Cine trebuie sa suporte costul acestor politici publice?’ Am argumentat altundeva ca o parte de responsabilitate o are si statul de origine – care nu asigura centatenilor sai conditii decente, cu atat mai putin drepte – cat si unele state de destinatie – care beneficiza sa mana ieftina de lucru, de multe ori pentru a umple goluri de servicii necesare care ele, statele, ar trebui sa le organizeze. De exemplu, multi imigranti ingrijesc copii, oameni bolnavi, cu dizabilitati, sau batrani pentru ca in statele de destinatie nu exista servicii adecvate.
Politic ar fi foarte dificil sa obtinem o acceptare directa a responsabilitatii acestor state. Dar exista poate o varianta indirecta. Mie urmatoarea solutie mi se pare si pragmatica si plauzibila: banii pe care migrantii ii trimit acasa sunt taxati; o parte din aceste taxe ar trebui sa fie folosite pentru a asigura copiilor migrantilor (si poate si a altor dependenti ‘lasati in urma’) suportul social si emotional de care au nevoie. Asta poate insemna finantarea de centre speciale, dar poate insemna, fireste, si finantarea unui program redus de lucru pentru parintii ramasi acasa, asa cum sugerati. Nu m-am gandit pana acum la aceasta solutie, dar mi se pare foarte buna.
Pe de alta parte, cred ca trebuie sa admitem ca exista si parinti (inclusiv mame!) care migreaza mai mult din ambitie (de a depasi o stare economica mediocra), decit din nevoi presante. Acestia chiar ca sacrifica bunastarea copiilor, pe care uneori o considera neproblematica (intelegere primitiva a nevoilor copiilor).
Suntem obligati sa recunoastem ca situatiile migrantilor sunt/pot fi destul de diverse, chiar daca, intr-adevar, cei mai disperati dintre ei sunt realmente obligati sa caute de lucru abroad. Ca atare, si responsabilitatile lor, ba chiar culpele lor, sunt diferite.
Da, de acord. Pentru ca asta e o implicatie evidenta, de multe ori intalnesc ostilitate cand prezint ceva pe tema asta, mai ales printre sociologi, mai putin printre filosofi.
Ramane deschisa intrebarea despre cum trebuie analizata situatia celor care migreaza desi au, in tara, slujbe care le ofera minumul necesar. Cred ca e important sa observam ca unii oameni pleaca, desi au suficient pentru o supravietuire decenta, pentru ca acest suficient este vesnic sub semnul intrebarii. Nesiguranta structurala, privind nu numai slujba (‘va fi o restructurare?’, ‘voi fi dat afara?’) dar si masura in care statul va continua sa ofere asigurari adecvate (pensii, pensii de boala, somaj, ingrijiri medicale gratuite) e in sine, poate, o justificare a plecarii.
Da, toate aceste cazuri exista. Si exista, ma tem, si plecari nejustificate. Tocmai de aceea e foarte bine ca se analizeaza datoria morala a parintilor de a asigura confort emotional/psihologic copiilor. In fond, cind vorbim de ‘rele tratamente’ aplicate minorului, ne putem gindi si la migratie (daca ea nu se justifica, desigur, sau daca implica costuri inadmisibile pt copil)
S-ar putea oare concepe un fel de ‘protocol moral’, un sir de intrebari-cheie pe care trebuie sa si le puna parintele inainte de a se decide sa plece? pt a constientiza ce anume sacrifica atunci cind pleaca, pe linga ceea ce va cistiga…