Recenzie: Ziua culturii naţionale. Ziua lui Mihai Eminescu
„Intelectualii recurenţi în mass media, începând cu triada celebră Andrei Pleşu – Gabriel Liiceanu – Horia-Roman Patapievici, oricât de surprinzător ar părea, compromit încă şi mai mult şansa dezvoltării culturale”
Ziua culturii naţionale. Ziua lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Basilica, 2014, 51 p.
Broşura de faţă cuprinde cele cinci cuvântări susţinute la Academia Română pe 15 ianuarie a.c., cu ocazia Zilei culturii naţionale: a patriarhului Daniel, a preşedintelui Academiei – Ionel Haiduc şi ale academicienilor Eugen Simion, Dan Berindei şi Ioan-Aurel Pop. Sunt cuvântări care merită consemnate, întrucât ies din tradiţia banalităţilor encomiastice de simpozion, atingând chestiuni de interpretare istorică şi de actualitate, relevante pentru climatul intelectual şi social în care trăim.
Aici ne referim numai la ideea care se desprinde din discursul lui Dan Berindei, parţial şi al lui Ionel Haiduc, şi anume importanţa, sau mai exact pierderea importanţei Academiei în România contemporană. Deşi este declarată prin lege forul cel mai înalt de consacrare culturală, aceasta nu mai dispune nici de autoritatea, nici de finanţarea din trecut, atunci când statul avea într-adevăr o politică în domeniul culturii. Textele publicate au aşadar o valoare de simptom pentru condiţia cercetării, îndeosebi a cercetării umaniste, într-o societate semiperiferică în epoca globalizării.
Problema nu este una strict românească. Criza cercetării, identificabilă până la un punct cu o criză a culturii moderne – întemeiată pe cunoştinţele generale şi spiritul critic –, este observabilă şi în alte părţi, inclusiv în societăţi mai avansate, unde se vorbeşte de asemenea despre eficientizarea contabilă a cercetării şi unde se taie fondurile universităţilor, obligate astfel să accepte sponsorizarea unor personaje precum Moammer al-Gaddafi. În România situaţia este şi mai rea, deoarece banii sunt mai puţini iar spaţiul public e dominat de personaje contradictorii cu formaţia culturală, de la vedetele de tabloid până la „revenantul” de la Cotroceni – cel căruia nu-i plac decât ospătarii şi tinichigii. Intelectualii recurenţi în mass media, începând cu triada celebră Andrei Pleşu – Gabriel Liiceanu – Horia-Roman Patapievici, oricât de surprinzător ar părea, compromit încă şi mai mult şansa dezvoltării culturale, pentru că aceasta nu este posibilă în mod sistematic decât în cadrul unei politici de stat, or ei tocmai statul vor să-l reducă la insignifianţă (evident, atunci când nu profită de pe urma lui). Ce le opune Academia Română, câteva apariţii ale lui Eugen Simion, Dan Berindei, ceva mai mult Răzvan Theodorescu şi ceva mai puţin Solomon Marcus? S-ar putea ca publicul să fie deja mai familiarizat cu Mihail Neamţu, după cum era altădată cu Adrian Cioroianu.
Academia nu are cum să-şi exercite rolul dacă nu e prezentă în conştiinţa colectivă, şi nu are cum să fie prezentă decât dacă devine ofensivă. Asta nu înseamnă ca membrii ei să iasă şi să huiduie la Cotroceni sau la Palatul Victoria. Înseamnă însă ca instituţia să-şi revendice drepturile, adică să se exprime clar şi apăsat, ultimativ la nevoie, în toate problemele ce vin în atingere cu zona sa de competenţă. A făcut-o în cazul exploatării de la Roşia Montană, dar mai sunt şi alte puncte de interes, cu impact asupra cercetării şi a culturii în general. Sistemul Bologna, scientometria, cotaţiile ISI, normele de evaluare a performanţei ştiinţifice sunt subiecte cu privire la care Academia ar trebui să fie mai categorică, să nu mai accepte preeminenţa criteriilor stabilite la Ministerul Educaţiei, în registrul atât de invocat al competenţelor substituite cunoştinţelor, numai bune pentru a produce numeroşi analfabeţi funcţionali şi cetăţeni apatici, dedicaţi execuţiei şi consumului.
Sub aspectul atitudinii faţă de autorităţi, exemplul patriarhului Daniel este de luat în considerare. Nu discutăm acum motivaţiile şi obiectivele acţiunilor sale, pe care unii le împărtăşesc, alţii nu. Este clar însă că procedează conştient de forţa Bisericii – forţă numerică şi totodată morală, confirmată la capitolul încredere în sondajele de opinie, pe care politicienii autohtoni nu-şi permit să o ignore. Academia nu va avea niciodată o putere similară, totuşi poate avea un prestigiu, o autoritate mai mare decât astăzi. Există un fond de aşteptare. Mulţi oameni deplâng regresul cultural contemporan şi ar susţine, ca „masă critică”, o schimbare de paradigmă în sensul celor consemnate în cuvântările de la 15 ianuarie. E nevoie de catalizatorul instituţional şi simbolic.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
„pierderea importanţei Academiei în România contemporană” se datoreaza mediocritatii ei. Care sunt „exceptionalele” performante stiintifice ale membrilor Academiei Române din ultimii 20 de ani? Cati dintre cercetatorii din institutele academiei sunt cu adevarat valorosi si cati sunt mediocri?