Criza din Ucraina şi propaganda ca simptom
[Imaginea de mai sus: www.stockfreeimages.com]
Modul în care este prezentată criza din Ucraina, mai ales la televiziunile autohtone, sfidează nu numai regulile jurnalismului imparţial, ci bunul simţ şi inteligenţa elementară. Ni se arată imagini cu protestatari însângeraţi şi se comunică numărul sigur al morţilor din rândul lor, dar nu se difuzează imaginile care circulă pe internet cu miliţieni bătuţi sau în flăcări, iar despre cei împuşcaţi din rândul forţelor de ordine se vorbeşte cu „se pare”. Auzim că armata nu trebuie să intervină, însă nu se spune nimic despre cei care „demonstrează” cu arme de foc. Se invocă spiritul democraţiei atunci când e criticat Viktor Ianukovici că nu vrea să demisioneze, dar nu se comentează faptul că opozanţii săi interzic Partidul Regiunilor în zonele pe care le controlează.
Asistăm la o simplificare grosieră a crizei, în termenii unui maniheism elementar din vremea „războiului rece”: pe de o parte preşedintele rău, prorus, pe de altă parte protestatarii cei buni, proeuropeni. Este scenariul aplicat în anii 1990 în cazul Iugoslaviei, cu demonizarea sârbilor etichetaţi drept criminali de război, respectiv inocentarea croaţilor şi a bosniacilor care pasămite nu făceau decât să se apere cu drepturile omului în suflet. Cu aceeaşi retorică au fost susţinuţi islamiştii din Libia, aşa cum se întâmplă acum cu cei din Siria, consideraţi luptători pentru libertate împotriva dictatorilor laici, întâmplător mai puţin agreaţi la Washington sau Paris.
Clivajele şi tensiunile din Ucraina sunt mai vechi şi mai complexe decât lasă a se înţelege dihotomia proeuropeni – proruşi. Ele sunt sesizabile din vremea războiului civil şi a celui de-al doilea război mondial, când populaţia din vest a colaborat cu Germania, iar cea din est a fost favorabilă Uniunii Sovietice. Există o separaţie confesională între zona de vest cu mulţi greco-catolici, şi zona estică preponderent ortodoxă. Există de asemenea o diferenţă între vestul rural şi estul industrializat, cu un capital indigen ameninţat de concurenţa firmelor occidentale, care caută aşadar protecţia Rusiei. Viktor Ianukovici nu este dictator, ci reprezentantul unui sistem oligarhic acuzat de corupţie, după cum protestatarii nu sunt exponenţii valorilor democraţiei, ci victime ale capitalismului sălbatic postcomunist – întreţinut inclusiv cu acceptul Occidentului –, care se repliază pe poziţiile unui naţionalism rusofob cu înclinaţii antisemite, în speranţa unei vieţi mai bune în Uniunea Europeană.
În acest ansamblu de condiţionări şi interese, a vorbi simplist despre „buni” şi „răi” echivalează cu o prostire pe faţă. Faptul că se recurge totuşi la aşa ceva indică două lucruri. În primul rând, că am intrat într-un nou „război rece” mediatic între Occident şi Rusia, prezentă mereu ca referenţial polemic în relatările cu privire la criza ucraineană. În astfel de situaţii, analiza critică şi nuanţările sunt contraproductive; e nevoie de opoziţii clare cu încărcătură afectivă, pentru a câştiga sprijinul necondiţionat al populaţiei împotriva adversarului, disimulând totodată responsabilitatea proprie. În al doilea rând, retorica maniheistă indică o anumită degradare a conştiinţei publice occidentale, atâta timp cât gestionarii informaţiei nu se tem de nici o reacţie adversă atunci când îi servesc asemenea denaturări.
Pentru funcţionarea democraţiei, al doilea aspect este poate mai grav. Regăsim aici efectele consumerismului ce erodează spiritul civic, precum şi ale noului sistem de învăţământ bazat pe aşa-numitele competenţe în detrimentul cunoştinţelor, sistem care, pentru a relua o formulă celebră altădată, produce analfabeţi funcţionali zi de zi şi în proporţii de masă. O societate lobotomizată, în care oamenii nu văd nimic dincolo de orizontul îngust al specializării şi nu se preocupă decât de satisfacţia materială imediată, este expusă la manipulare şi nu mai reuşeşte să exercite controlul necesar asupra puterii. Când propaganda procedează grosier, înseamnă că publicul şi-a diminuat capacitatea de a reflecta şi de a exprima un punct de vedere deosebit de al conducătorilor. Dacă tendinţa se accentuează, democraţia riscă să devină formală.
2 Responses to Criza din Ucraina şi propaganda ca simptom