Scurte consideraţii cu privire la exploatarea resurselor naturale
În lumea care trăim viaţa pare a fi inconceptibilă fără accesul la resursele naturale. Fie că vorbim de hidrocarburi, de minerale, biodiversitate, de apă, aer, sau pur si simplu pământ, tot ceea ce se află în natură se prezumă a fi indispensabil vieţii, dacă nu în general, cel puţin în accepţiunea de viaţă civilizată la care suntem toţi îndreptăţiţi. Deşi în teorie întemeierea îndreptăţirii este problematică, în practică decizia de a dispune după bunul plac de aceste resurse ne aparţine.
Când spun ne aparţine de fapt folosesc o figură de stil pentru că nu ne aparţine efectiv fiecăruia ci este mediată de o serie de instituţii şi organizaţii care în esenţă decid ele exact ce, cât, cum şi unde se poate exploata. Legătura dintre cei care sunt îndreptăţiţi să ia această decizie, reamintesc presupoziţia de bază, adică toţi, şi cei care decid cu subiect, predicat şi foarte multe complemente variază destul de mult în funcţie de funcţie de dispoziţiile ideologice şi istoria specifică fiecărei ţări. Simplificând, regimul de exploatare al resurselor naturale baleiază între gestiunea exclusivă a statului cu eventuala plată a unor despăgubiri celor direct afectaţi şi exploatarea privată cu plata unei concesiuni către stat şi cu împărţirea profitului cu deţinătorii privaţi sau despăgubirea celor afectaţi, după caz, regim democratic, şi putere a statului de drept.
Cine are proprietatea asupra resurselor naturale este o întrebare diferită al cărei răspuns spinos împarte lumea între colectivişti şi individualişti. Dat fiind că nimeni nu poate pretinde că a creat resursele naturale, opiniile se împart în două mari categorii, resursele nu aparţin nimănui, deci aparţin tuturor, versus resursele nu aparţin nimănui deci aparţin primului venit. În funcţie de aderenţa la una dintre cele două opinii, în esenţă o decizie politică, şi de natura resursei respective, în esenţă o problemă tehnică în sensul excludabilităţii accesului, de exemplu ar fi interesant de discutat în ce măsură aerul este o resursă privatizabilă, proprietatea asupra resurselor poate fi publică sau privată.
Avem aşadar două paliere pe care discutăm despre exploatarea resurselor, cine decide şi cine este proprietarul. În funcţie de răspunsul la aceste întrebări putem determina cine are de câştigat şi cine are de pierdut din exploatarea resurselor naturale. Cititorul vigilent ar putea obiecta că decizia aparţine proprietarului, prin urmare problema este reductibilă la a stabili cine este proprietarul. Realitatea ne arată că regimul proprietăţii asupra resurselor este, dacă nu apanajul exclusiv al statului, cel puţin mixt, stat plus privat, deoarece mai întotdeauna proprietatea terenului care asigură accesul la resurse este privată şi chiar dacă admite faptul că ceea ce se află sub, pe sau deasupra teritoriului privat aparţine proprietarului terenului, statul intervine prin reglementări şi taxe comportându-se ca un proprietar veritabil, ca urmare ceea ce variază este măsură în care participă la procesul de decizie cei doi şi măsura în care sunt alocate beneficiile şi pierderile. Fie decizia este luată exclusiv de stat care monopolizează beneficiile, şi atunci proprietarul terenului primeşte eventuale despăgubiri, fie decizia este luată strict de proprietar şi atunci statul impune taxe si redevenţe. Fie situaţia cea mai uzitată la noi, când statul decide exclusiv asupra exploatării pe care o oferă unui terţ care nici nu împarte cu cei afectaţi beneficiile (inclusiv cu deţinătorii terenurilor care permit accesul la exploatare), nici nu compensează pierderile, urmând ca statul eventual să se ocupe de asta.
În ambele cazuri când decizia sau proprietatea aparţine statului sau persoanelor private, toţi ceilalţi sunt excluşi. Teoretic statul suntem noi, dar practic statul, suferind de problema relaţiei dintre mandatar şi agent, a corupţiei şi a ineficienţei, va gestiona resursele în aşa fel încât beneficiile vor fi difuze, inconsistente şi direcţionate politic, iar pierderile nu vor fi compensate prin oferirea unei părţi din beneficii ci prin despăgubiri plătite din taxe şi impozite, iar asta doar dacă cei care le suferă sunt relevanţi politic.
Un al treilea actor în acest joc sunt cei care sunt afectaţi, fără a putea participa la procesul de decizie, comunitatea locală, care nu deţine terenurile exploatării, dar care este afectată de exploatare, prin poluarea apei, contaminarea pământului agricol, degradarea calităţii aerului etc. În multe situaţii ei sunt cei care vor fi ignoraţi atât de stat cât şi de proprietarii privaţi, iar interesele lor vor fi dificil de apărat într-un stat corupt sau într-un sistem de justiţie care presupune cheltuieli foarte mari.
Care sunt condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească o posibilă soluţie la aceste probleme care priveşte atât decizia, proprietatea şi alocarea beneficiilor şi compensarea pierderilor?
În primul rând ar trebui să includă în procesul de decizie pe toată lumea. Atât pe cetăţenii statului, cât şi comunitatea afectată, precum şi proprietarii terenurilor care permit accesul la resurse. În ceea ce priveşte beneficiile şi ele ar trebui să fie accesibile direct atât cetăţenilor statului în numele cărora se presupune că se iau decizii, cât şi comunităţii locale care va suferi posibile pierderi precum şi proprietarului terenului.
Alocarea deciziei şi a beneficiilor precum şi compensarea pierderilor ar trebui să fie acordată în raport cu gradul de afectare al fiecărui cetăţean, Cei care au de pierdut mai mult, să se bucure de beneficii mai mari.
Un posibil sistem care ar ţine cont de aceste cerinţe ar fi o entitate colectivă care să aibă responsabilitatea de a gestiona toate resursele naturale. Aceasta entitate ar fi de drept privat, dar ar avea ca acţionari pe toţi cetăţenii ţării începând de la naştere sau dobândirea cetăţeniei. Acţiunile ar fi inalienabile pentru a preîntâmpina monopolizarea frauduloasă.
Structura acţionariatului ar trebui împărţită în funcţie de gradul în care exploatarea afectează cetăţeanul. Astfel, 33% din acţiuni ar fi împărţite tuturor cetăţenilor, 33% ar reveni comunităţii locale afectate, iar 33 % ar reveni proprietarului terenului respectiv unde se face exploatarea, urmând ca 1% să aparţină statului. În funcţie de modalitatea de exploatare şi de natura resurselor exploatate modul specific în care se vor aloca acţiunile va fi diferit urmând ca în final proporţia să fie respectată. De exemplu pentru exploatarea sării dintr-o regiune anume, se înfiinţează o companie la care acţionari vor fi fondul general, apoi cetăţenii din regiunea respectivă şi apoi proprietarii terenurilor care sunt folosite efectiv pentru exploatare, urmând schema împărţirii acţiunile propusă mai sus Această societate poate intra inclusiv în parteneriat cu o altă societate privată care să exploateze efectiv resursele respective împărţind profitul în funcţie de contextul economic şi de accesul la tehnologiile cele mai performante atât din punct de vedere al eficienţei cât şi al protecţiei mediului.
Cetăţenii sub 18 ani nu vor avea drept de vot şi nici nu vor putea încasa dividendele până la majorat când vor fi plătite retroactiv, voturile lor nu vor fi anulate sau redistribuite ci vor fi numărate întotdeauna ca voturi împotrivă, în aşa fel încât proiectele controversate care privilegiază o exploatare intensivă în prezent în dauna unei exploatări durabile vor fi mai dificil de promovat.
Pentru a iniţia un proiect ar fi nevoie de voturile celor care deţin cel puţin două treimi din numărul total al acţiunilor. În funcţie de decizia acţionarilor, compania poate plăti dividende, poate reinvesti profitul, poate multiplica profitul prin investiţii în alte domenii. Un exemplu în acest sens este sistemul de exploatare al resurselor din Norvegia, sistem prin care recent toţi cetăţenii norvegieni au ajuns milionari deoarece valoarea acţiunilor deţinute de fiecare, în mod egal, a depăşit anul acesta un milion de coroane. Specificul cazului norvegian fiind faptul că această companie a decis să reinvestească profitul în activităţi care să poată continua şi după ce resursele respective vor fi secătuite, ceea ce arată că un asemenea sistem poate răspunde şi la cerinţele dreptăţii inter-generaţionale.
Acest sistem ar avea mai multe avantaje: în primul rând ar aloca beneficiile direct şi precis cuantificabil, bugetul statului ar beneficia şi el prin impozitarea dividendelor. Apoi ar oferi transparenţă maximă şi acces la decizie tuturor respectând principiul proporţionalităţii. Ar asigura un echilibru între beneficiile economice ale exploatării şi necesitatea respectării principiilor dezvoltării durabile, prevenind atât supra exploatarea cât şi exploatarea ineficientă. Un asemenea sistem ar introduce tehnologii mult mai prietenoase cu mediul de vreme ce cel puţin două treimi dintre acţionari sunt legaţi direct de zonele în care se va desfăşura exploatarea. În anumite cazuri când exploatarea afectează regiuni turistice sau monumente ale naturii de importanţă deosebită şi beneficiile economice ale proprietarilor implicaţi direct sunt foarte mari în detrimentul celorlalţi cetăţeni, va fi rândul majorităţii să pondereze avântul exploatator al minorităţii.
Un asemenea sistem ar creşte gradul de informare şi implicare al cetăţenilor în procese de decizie colectivă având efecte benefice care se vor răsfrânge asupra întregii vieţi politice. Poate cel mai interesant efect va fi cel legat nu atât de decizia de exploatare cât de deciziile luate cu privire la dividende, această discuţie ar angrena consideraţii strategice şi ar aduce în dezbaterea publică teme fundamentale privind direcţia în care dorim să ne dezvoltăm, importanţa educaţiei şi cercetării, a diversificării economiei şi a susţinerii categoriilor celor mai dezavantajate, teme tratate cu superficialitate atât timp cât nu există pentru majoritatea populaţiei o legătură directă între acest tip de decizii şi bunăstarea personală cuantificabilă direct.
Dincolo de toate acestea, avantajul cel mai mare şi principalul argument în favoarea acestui sistem este faptul că dă tuturor celor îndreptăţiţi o voce şi o şansă de a beneficia direct şi cuantificabil de pe urma exploatării resurselor naturale.
About the Author
Laurenţiu Gheorghe Asistent universitar la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, absolvent de drept, filosofie şi teologie, cercetător în domeniul filosofiei politice şi al rolului instituţiilor politice, economice şi culturale în procesul de dezvoltare
Related Posts
Teorii ale dreptǎţii intergeneraţionale: o sintezǎ →
«Bunul sǎlbatic» şi întemeierea politicii moderne. A rezistat ipoteza lui Rousseau despre societatea naturalǎ şi omul sǎlbatic la proba timpului? →
Comentarii recente