Crimeea – cine are dreptate?
Când popoarele baltice şi-au exprimat cu majoritate copleşitoare dorinţa de a se separa de Rusia, Occidentul a salutat dreptul lor de a decide şi a avertizat Rusia să nu se opună voinţei liber exprimate a acestora. Voinţa populară (din statele baltice) trebuia respectată, nu-i aşa? Aşa cer principiile democraţiei.
Dacă însă locuitorii Crimeii vor să se afilieze Federaţiei Ruse (votând cu copleşitoare majoritate în favoarea acestei alipiri), administraţiile occidentale se opun categoric. Rusia e avertizată să nu procedeze conform voinţei liber exprimate a locuitorilor Crimeii. Voinţa populară din Crimeea NU trebuie respectată. Principiile democraţiei nu mai contează.
Occidentul a contestat totdeauna legitimitatea deciziilor liderilor comunişti, exponenţi ai unui regim dictatorial. Însă, decizia lui Hruşciov de a desprinde Crimeea de Rusia şi de a o alipi Ukrainei se bucură de un respect religios din partea cancelariilor occidentale. Ea e privită ca sacrosanctă, şi nici o doleanţă populară, democratică, nu trebuie să o schimbe. Hruşciov a devenit subit, pentru Occident, o divinitate: nimeni nu trebuie să se atingă de rezultatul deciziei sale privind Crimeea – indiferent de ce vor locuitorii regiunii, hotărârea lui Hruşciov trebuie respectată cu sfinţenie.
De fapt, în chestiunea Crimeii administraţiile occidentale nu au nici un argument solid de partea lor. Pe plan istoric, Crimeea a fost totdeauna pământ rusesc, până la decizia arbitrară a lui Hruşciov, din 1954, de o ataşa Ukrainei. Nu se poate pretinde că regiunea ar face parte din patrimoniul naţional ukrainian.
Demografic, majoritatea populaţiei este de origine rusă, nu ukrainiană. Nu se poate pretinde că demografic regiunea trebuie să aparţină Ukrainei.
Sub aspect politic, principiile democratice şi idealul autodeterminării implică respectarea voinţei majorităţii locuitorilor Crimeii. Or, voinţa lor (de care nu se îndoieşte nimeni) este de a se afilia Rusiei. Nu se poate pretinde că afilierea ar fi antidemocratică, impusă populaţiei de armata rusă.
Sub aspect geopolitic, teritoriul este foarte mic, iar ruşii sunt deja prezenţi, prin Flota Mării Negre, în mod legal, în Crimeea (există un acord necontestat în acest sens). Nu se poate pretinde că ei ar fi modificat echilibrul strategic printr-o apariţie militară intempestivă, ameninţătoare.
Sub aspect procedural, lucrurile ar putea părea mai favorabile poziţiei occidentale. La urma urmei, strict juridic vorbind, Crimeea aparţine Ukrainei şi statutul său nu poate fi schimbat peste noapte. Dar şi aici lucrurile se complică imediat, deoarece logica acestei concluzii se bazează pe adoptarea unei perspective juridice sau legaliste. Iar dacă este să adoptăm punctul de vedere strict juridic, Ianukovici e preşedintele legitim al Ukrainei iar actualul regim de la Kiev este profund nelegitim – aşa că opoziţia sa faţă de doleanţele locuitorilor Crimeii nu are nici o relevanţă.
Se poate obiecta că Ianukovici a fost răsturnat de la putere de valul mâniei populare, şi deci că actualul regim de la Kiev, deşi nelegitim strict juridic, este totuşi legitim democratic. Bun, dar în acest caz şi afilierea Crimeii la Rusia, deşi nelegitimă strict juridic, este totuşi legitimă democratic, fiind susţinută de peste 90% din populaţia regiunii.
În sfârşit, se poate argumenta că referendumul din Crimeea este inacceptabil deoarece s-a desfăşurat în prezenţa armatei ruse. Formal vorbind, argumentul este corect. Dar nimeni nu se îndoieşte că locuitorii Crimeii sunt în marea lor majoritate favorabili acestui referendum şi opţiunii de alipire la Rusia. Ca atare, deşi formal ruşii sunt în culpă, în fond lucrurile nu s-ar modifica chiar dacă trupele ruseşti ar lipsi din Crimeea.
Rezultă deci că singurul lucru pe care administraţiile occidentale au dreptul legitim să îl ceară este, eventual, reluarea referendumului din Crimeea după o retragere a trupelor ruseşti şi sub supraveghere internaţională.
Ar trebui Rusia să accepte o asemenea soluţie? Teoretic, da. Practic, ar fi o nebunie din partea lor, deoarece ruşii s-au convins câtă încredere prezintă înţelegerile diplomatice privind Ukraina. Nu e nici o lună de când regimul Ianukovici a făcut, la recomandarea Occidentului şi chiar a lui Putin, o înţelegere cu forţele insurecţionale iar acestea au încălcat-o imediat cu binecuvântarea amabilă a cancelariilor occidentale.
Pe scurt, administraţiile occidentale nu au nici un argument solid de partea lor iar Putin are temeiuri raţionale de a acţiona aşa cum a făcut. Aceasta nu înseamnă că el va avea câştig de cauză. Disputa va fi decisă prin confruntarea forţelor, nu pe baza unor temeiuri şi argumente raţionale. Iar dacă Putin va pierde, aşa cum este probabil, victoria va fi a forţei net superioare a alianţei NATO – UE – SUA, nu a adevărului. La urma urmelor, lucrul cel mai important este evitarea conflictului militar şi a pierderilor umane asociate lui. Cine va câştiga şi cine va pierde este subsidiar.
Related Posts
Klemm, Putin și Dodon →
Periferia ca istorie inversă a centrului →
Despre clarviziune în geopolitică. Remarci adresate politicienilor și ziariștilor români →
Pingback: Homo Ludditus – Un punct de vedere mai vechi, încă valabil