Despre Rusia: psihologie şi politică
În 1812 Napoleon i-a învins pe ruşi la Borodino, apoi a ocupat Moscova. Orice monarh european rezonabil ar fi cerut în mod civilizat pace. Ţarul Alexandru I era încă un astfel de monarh, care se mai înţelesese cu Napoleon la Tilsit, în 1807. De această dată însă, spiritul său rezonabil a fost acaparat de sentimentul popular contra ocupantului, aşa încât a refuzat să negocieze şi a continuat lupta. Rezultatul: ruşii au ajuns la Paris, unde au rămas până în 1818.
În 1941 armatele germane s-au apropiat şi ele de Moscova. O eventuală victorie ar fi putut să însemne sfârşitul lui Iosif Visarionovici Stalin, cel care tocmai prezidase condamnarea a milioane de oameni în timpul Marii Terori. Totuşi, în loc să-i primească pe germani ca eliberatori sau măcar cu indiferenţă, ruşii s-au unit în jurul georgianului de la Kremlin, devenit apărătorul Mamei Rusia. E adevărat că şi germanii au făcut tot posibilul ca să le stârnească adversitatea… Ce a urmat se ştie.
La polul opus avem războiul Crimeii, declanşat de ţarul Nicolae I în 1853 şi încheiat doi ani mai târziu, cu înfrângerea de la Sevastopol. Un război care nu numai că nu a generat vreun entuziasm popular, dar a fragilizat regimul până într-acolo încât Alexandru al II-lea a fost obligat să iniţieze o politică de reforme. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre intervenţia Uniunii Sovietice în Afghanistan.
Ce se observă din aceste două categorii de exemple? În primul rând, că Rusia riscă să fie vulnerabilă atunci când începe un război din raţiuni proprii exclusiv conducerii sale, însă devine nimicitoare când e provocată, pentru că atunci se realizează legătura morală dintre conducere şi marea masă a populaţiei, care condiţionează, iar în cazul unei ţări de asemenea dimensiuni am putea spune că asigură, succesul militar. Teritoriul şi numărul locuitorilor permit retrageri strategice şi refaceri de efective susceptibile să anuleze superioritatea tehnico-tactică a adversarului, cum s-a întâmplat în 1812 şi 1941, în confruntarea cu cele mai bune armate ale Europei. (Ne referim, desigur, la războaiele convenţionale).
În al doilea rând, se observă psihologia specifică a ruşilor, ireductibilă la categoriile gândirii şi la mentalitatea Occidentului. Este o psihologie afectiv-apocaliptică, centrată pe sentimentul finalist al destinului, al misiunii istorice a Rusiei, precum şi pe vocaţia sacrificiului pentru semeni. Este psihologia stepei, a imensităţii care îndeamnă totodată la expansiune şi la solidaritatea emoţională cu aproapele, împotriva necunoscutului de dincolo de orizont. De aici importanţa frontierei în istoria rusă, dublată de frica invaziei străine, sesizabilă din vremea dominaţiei tătare până la aşa-numita încercuire capitalistă.
Nu judecăm această psihologie, o înregistrăm. În ea s-au originat o serie de capodopere literar-artistice, în paralel cu o cultură politică înclinată spre maximalismul etic şi metodele radicale. Remarcăm doar deosebirea în raport cu psihologia cartezian-pragmatică a Occidentului, mai concentrată pe calculul de oportunitate şi pe individualism, decât pe învestirea afectivă şi pe sacrificiul personal de dragul unei existenţe morale superioare, fie aceasta ortodoxia, ideea comunistă sau Patria. Aici se găseşte explicaţia comportamentului „nerezonabil” din 1812 şi 1941, care bulversează structura occidentală de înţelegere a politicii.
Astăzi, fără îndoială că mentalul colectiv al ruşilor s-a modificat. Moda Vestului, consumerismul, globalizarea induc alte sensibilităţi şi aşteptări, de factură mercantilă şi hedonistă. Ceea ce rămâne, este însă patriotismul corelativ gloriei imperiale, prestigiului internaţional, care-i motivează pe ruşi de cel puţin două secole. Încă foarte mulţi sunt dispuşi să rabde lipsuri şi vexaţiuni, dacă ţara este o mare putere.
Aceasta este psihologia care susţine putinismul. Ascensiunea lui Vladimir Putin s-a produs, pe de o parte, ca reacţie a compexului militaro-industrial faţă de supremaţia publică a oligarhilor în anii 1990, pe de altă pare ca răspuns la aşteptările unei populaţii sărăcite, căreia i-a oferit compensaţia ideală a apartenenţei la un stat ce contează în lume.
Puterile vestice au neglijat aspectul, sau pur şi simplu nu l-au înţeles, în momentul în care au forţat desprinderea Ucrainei de Rusia folosind violenţa Maidan-ului. În acest fel au reuşit să reactiveze sentimentul agresiunii externe, adică exact ceea ce nu trebuie să faci când vine vorba de ruşi. Acum Vladimir Putin contraatacă şi reuşeşte o lovitură dublă: anexează Crimeea şi îşi reface popularitatea erodată parţial în ultimii ani. Morala, exprimată în manieră colocvială, este că ruşilor nu e indicat să le dai bobârnace, pentru că rişti să te ia la bătaie.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Klemm, Putin și Dodon →
Periferia ca istorie inversă a centrului →
Despre clarviziune în geopolitică. Remarci adresate politicienilor și ziariștilor români →
Exceptional articol! Felicitari autorului pentru modul exceptional in care a surprins esenta civilizatiei rusesti!
Pingback: Rusia: psihologie si politică! |
”O eventuală victorie ar fi putut să însemne sfârşitul lui Iosif Visarionovici Stalin, cel care tocmai prezidase condamnarea a milioane de oameni în timpul Marii Terori. Totuşi, în loc să-i primească pe germani ca eliberatori sau măcar cu indiferenţă, ruşii s-au unit în jurul georgianului de la Kremlin, devenit apărătorul Mamei Rusia.”
Azi vedem cât de mincinoasă este propaganda Vestului, avem destule exemple: armele de distrugere în masă ale lui Saddam, pretext folosit de SUA ca să invadeze Irakul, Gaddafi care aruncă cu bombe în poporul său, Al-Assad care aruncă cu bombe chimice în propriul popor, instalarea ”democrației ” în Ucraina ș.a.m.d.
Nu mai cred în teoriile occidentale prin care ni se spune că milioane de oameni au fost victime ale stalinismului. În timpul lui Stalin, s-a realizat industrializarea țării, nivelul de trai a devenit unul bun, s-a refăcut teritoriul vechiului Imperiu țarist – omul de rând l-a privit pe Stalin ca un conducător bun, ca pe un tătuc benevolent. Mai mult, omul de rând a văzut cu satisfacție că nimeni nu este apărat de poziția pe care o ocupă, a văzut în timpul epurărilor că trădătorii sistemului sunt pedepsiți fără nicio milă. Sentimentul a fost acela pe care omul de rând din România îl încearcă azi când vede cum intră în închisoare Năstase, Fenechiu, Becali, grangurii din fotbal. Regimul lui Stalin era perceput ca unul pozitiv de mase și nu ca unul negativ, un regim care îl reprezenta atât pe el, cât și patria în ansamblul ei, asta a fost cauza, cea adevărată, pentru care poporul a luptat pentru apărarea patriei sub conducerea regimului lui Stalin,
Nu mă pot pronunța în privința victimelor lui Stalin, însă, trebuie să luăm în considerare că o țară cu peste o sută de milioane de locuitori poate avea 1-2 milioane de deținuți de drept comun. Aceștia se pare că au fost transformați cu toții în victime ale stalinismului, ceea ce ar fi o fraudă grosolană. Azi, în Statele Unite, avem în jur de 2.300.00 de oameni în închisori și încă 4 milioane eliberați sub supervizare, înainte de termen, la o populație totală de 318 milioane de locuitori.
http://en.wikipedia.org/wiki/Incarceration_in_the_United_States
Consider că ar trebui inițiată o cercetare obiectivă care să se ocupe atât de realizările regimului lui Stalin, cât și lucrurile negative de care acesta este acuzat.
🙂 Păi există cercetări suficiente. Simptomatic e ceea ce s-a petrecut la Congresul (zis al) „Victorioșilor” de la începutul anilor 30, așa numit fiindcă se încheiase colectivizarea, se lichidaseră ultimele urme de rezistență, se realipiseră la mămuca sovietică și republicile rebele din Extremul Orient etc., practic era clar că nimic nu-i mai poate clinti pe bolșevici de la putere în viitorul apropiat. La acel congres vreo 100 de inși din peste 1000 de delegați au avut tupeul și nesimțirea să voteze împotriva realegerii lui Stalin în fruntea partidului. Rezultatul a fost că până la finalul anilor 30 vreo 70-80% dintre delegați fuseseră deja victime ale epurărilor staliniste. Neștiind care au fost cei 100, tătucul i-a băgat la bulău pe toți. Atât Lenin în războiul civil, cât și Stalin în timpul agresiunii hitleriste au avut un noroc chior: agresorii erau cel puțin la fel de cruzi ca și ei. De-asta s-a impus bolșevismul, nu pentru că era așteptat cu flori de ruși. Dacă citești memorialistică din perioada războiului civil vei afla că în republica lui Kolceak execuțiile sumare erau la ordinea zilei, pe marginea drumului erau spânzurați sute de „trădători” și în general atmosfera era una de teroare. Pe lângă asta, albii doreau reîntoarcerea țarului și, în mare măsură, a întregului sistem jegos de dinainte de 1917. Așa că rușii i-au acceptat pe bolșevici pentru că ăștia măcar promiteau, în schimbul terorii, că țarismul și feudalismul nu se vor mai întoarce niciodată (ceea ce era adevărat). Cât despre ceea ce au făcut trupele naziste în regiunea ocupată, nici nu mai trebuie să pomenim. Oricum, despre foametea ucrainiană se știa în epocă, și mărturiile unor deziluzionați precum Panait Istrati („Spovedanie pentru învinși”) nu pot fi trecute cu vederea… Însă ai, probabil, dreptate legat de percepția de către mase a regimului. Masele sunt de cele mai multe ori neutre politic și nu își dau seama când la o aruncătură de băț se petrece un act de represiune politică (în Germania nazistă evreii pur și simplu „dispăreau”, mulți germani ridicând din umeri și aflând abia după război ce se întâmplase cu vecinii lor).
Partea despre mentalitatea rusilor cred ca e foarte buna intr-adevar. Are la baza o intuitie autentica si argumente.
Ultimul paragraf este insa un non-sens. Incepand cu
„Puterile vestice au neglijat aspectul, sau pur şi simplu nu l-au înţeles, în momentul în care au forţat desprinderea Ucrainei de Rusia folosind violenţa Maidan-ului. În acest fel au reuşit să reactiveze sentimentul agresiunii externe, adică exact ceea ce nu trebuie să faci când vine vorba de ruşi”
Cum adica „puterile vestice (…) au fortat desprinderea Ucrainei de Rusia”. Am impresia ca uitam pe cineva in povestea asta, nu? Cum ar fi poporul ucrainian. Se intelege din fraza asta ca totul e o manipulatie a vestului, ceea ce cred ca e o aberatie si nu face dreptate unei stari de spirit autentice care exista acolo.
Dupa aceea, spuneti: „Acum Vladimir Putin contraatacă şi reuşeşte o lovitură dublă: anexează Crimeea şi îşi reface popularitatea erodată parţial în ultimii ani. Morala, exprimată în manieră colocvială, este că ruşilor nu e indicat să le dai bobârnace, pentru că rişti să te ia la bătaie.”
Asta e buna! Morala asta precauta e o lasitate si un deghizament al fricii. Admit ca atunci cand vine vorba de violenta e nevoie de multa intelepciune; uneori, din pacate, chiar de contra-violenta. Problema nu e ca Vestul e stupid „provocandu-i suparari” tovarasului Putin, ci cum spunea Hillary Clinton, „ruşii nu pot să vă intimideze decât atunci când sunteţi dependenţi de ei”. Cred ca tipul asta de politica expansionista trebuie sa devina parte din trecut. Nu cred ca trebuie sa ne luam la bataie cu rusii, insa nici nu putem sa cedam lasitatii, confortului propriu si indiferentei atunci cand vine vorba de violenta rusa impotriva unor mase de oameni.
Este mâna „vestului” cu organizarea Maidanului.E simplu…priviti doar imaginile din timpul „apararii” teroristilor”….procedura standard NATO…pt combat in localitate. Dar si rusii stiau….
Imi pare rau de articol. E cursiv, interesant, aparent foarte bun ca si exemple utilizate dar CONCLUZIA este nepotrivita. Razboiul ca si procedura in solutionarea divergentelor (notiunea de conflict s-a diversificat) s-a schimbat IMENS pana in zilele noastre. Daca studiati cateva exemple din Istoria artei militare veti intelege ce spun.
In prezent razboiul este ajuns in faza de razboi electronic, informatizat si robotizat care sa sustina echipele de atac. Cine are acces la bazele de date (de la financiare la cele si pana la cele personale sau guvernamentale) are avantajul puterii.
Elementele de strategie geopolitica tin de eficienta elementelor de spionaj si valorificarea avantajului economic al resurselor. Razboiul se spune ca e pierdut inca inainte de a se declansa daca esti penetrat abil de serviciile de spionaj si ai ramas … „in fundul gol”.
Poporul sau „carnea de tun” este inlocuita azi cu acele celule de atac ce pun in aplicare strategia penetrarii si coruperii la varf, strategie veche inca din China antica dar adusa la apogeu de americani.
Astazi se cauta excelenta militara prin derularea faptelor fara a trage un singur cartus. Asta nu inseamna ca nu mai exista si o masa de genuri de arma care sa sustina „putera pumnului de otel” mai ales ca sistemul e fezabil in comertul cu arme unde sunt foarte multi nestiutori si CUMPARA aceste … deseuri.
In concluzie asistam la o schimbare FUNDAMENTALA a procedurilor de ducere a razboiului. Cine crede ca este clar definit agresorul si agresiunea se inseala. Notiunile sunt prezente in atat de multe variante de razboi soft incat exista un vid profund de legislatie internationala pentru a defini o agresiune si pe agresor ! Si chiar definite apare notiunea IMPUSA politic de razboi drept de parca o crima e mai putin crima daca e a INVINGATORULUI !
Apreciez analiza facuta dar mai are multa nevoie de ACTUALIZARE de concepte.
Fiecare intelege ce vrea. Eu cred ca rusilor poti sa le dai suturi in cur, in gura, atata vreme cat nu incerci sa li le dai la Moscova. Dovada: si-au luat-o rau la Austerlitz si dupa aia in nu stiu cate batalii, pana la Borodino. Si-au luat-o in Crimeea, japonezii i-au calcat in picioare la Tsushima de nu mai aveau nici un vapor, dar s-au ridicat si i-au batut pe cei care s-au ambitionat sa-i cucereasca: Napoleon si Hitler. MORALA: stai cu bata la frontiera, dar nu te baga peste ei in cocina lor, ca te mananca.
Din punctul meu de vedere, rusii, se duc tot mai in jos pe zi ce trece. Dupa cum se observa lanturile se strang din ce in ce mai tare in jurul lor. Practic sunt obligati sa riposteze in ceea ce priveste situatia din Ukraina. Este „ultima frontiera” pe care este foarte clar ca nu vor sa o piarda. Din mutarile pe care le fac in prezent, tind sa cred ca au intentia de a tine sub control doar partea de est si sudul Ukrainei.
Pingback: Russie – Occident, une vieille affaire | Réseau International
Pingback: Russie – Occident, une vieille affaire | Le Blog de la Résistance