Despre Rusia: psihologie şi politică
În 1812 Napoleon i-a învins pe ruşi la Borodino, apoi a ocupat Moscova. Orice monarh european rezonabil ar fi cerut în mod civilizat pace. Ţarul Alexandru I era încă un astfel de monarh, care se mai înţelesese cu Napoleon la Tilsit, în 1807. De această dată însă, spiritul său rezonabil a fost acaparat de sentimentul popular contra ocupantului, aşa încât a refuzat să negocieze şi a continuat lupta. Rezultatul: ruşii au ajuns la Paris, unde au rămas până în 1818.
În 1941 armatele germane s-au apropiat şi ele de Moscova. O eventuală victorie ar fi putut să însemne sfârşitul lui Iosif Visarionovici Stalin, cel care tocmai prezidase condamnarea a milioane de oameni în timpul Marii Terori. Totuşi, în loc să-i primească pe germani ca eliberatori sau măcar cu indiferenţă, ruşii s-au unit în jurul georgianului de la Kremlin, devenit apărătorul Mamei Rusia. E adevărat că şi germanii au făcut tot posibilul ca să le stârnească adversitatea… Ce a urmat se ştie.
La polul opus avem războiul Crimeii, declanşat de ţarul Nicolae I în 1853 şi încheiat doi ani mai târziu, cu înfrângerea de la Sevastopol. Un război care nu numai că nu a generat vreun entuziasm popular, dar a fragilizat regimul până într-acolo încât Alexandru al II-lea a fost obligat să iniţieze o politică de reforme. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre intervenţia Uniunii Sovietice în Afghanistan.
Ce se observă din aceste două categorii de exemple? În primul rând, că Rusia riscă să fie vulnerabilă atunci când începe un război din raţiuni proprii exclusiv conducerii sale, însă devine nimicitoare când e provocată, pentru că atunci se realizează legătura morală dintre conducere şi marea masă a populaţiei, care condiţionează, iar în cazul unei ţări de asemenea dimensiuni am putea spune că asigură, succesul militar. Teritoriul şi numărul locuitorilor permit retrageri strategice şi refaceri de efective susceptibile să anuleze superioritatea tehnico-tactică a adversarului, cum s-a întâmplat în 1812 şi 1941, în confruntarea cu cele mai bune armate ale Europei. (Ne referim, desigur, la războaiele convenţionale).
În al doilea rând, se observă psihologia specifică a ruşilor, ireductibilă la categoriile gândirii şi la mentalitatea Occidentului. Este o psihologie afectiv-apocaliptică, centrată pe sentimentul finalist al destinului, al misiunii istorice a Rusiei, precum şi pe vocaţia sacrificiului pentru semeni. Este psihologia stepei, a imensităţii care îndeamnă totodată la expansiune şi la solidaritatea emoţională cu aproapele, împotriva necunoscutului de dincolo de orizont. De aici importanţa frontierei în istoria rusă, dublată de frica invaziei străine, sesizabilă din vremea dominaţiei tătare până la aşa-numita încercuire capitalistă.
Nu judecăm această psihologie, o înregistrăm. În ea s-au originat o serie de capodopere literar-artistice, în paralel cu o cultură politică înclinată spre maximalismul etic şi metodele radicale. Remarcăm doar deosebirea în raport cu psihologia cartezian-pragmatică a Occidentului, mai concentrată pe calculul de oportunitate şi pe individualism, decât pe învestirea afectivă şi pe sacrificiul personal de dragul unei existenţe morale superioare, fie aceasta ortodoxia, ideea comunistă sau Patria. Aici se găseşte explicaţia comportamentului „nerezonabil” din 1812 şi 1941, care bulversează structura occidentală de înţelegere a politicii.
Astăzi, fără îndoială că mentalul colectiv al ruşilor s-a modificat. Moda Vestului, consumerismul, globalizarea induc alte sensibilităţi şi aşteptări, de factură mercantilă şi hedonistă. Ceea ce rămâne, este însă patriotismul corelativ gloriei imperiale, prestigiului internaţional, care-i motivează pe ruşi de cel puţin două secole. Încă foarte mulţi sunt dispuşi să rabde lipsuri şi vexaţiuni, dacă ţara este o mare putere.
Aceasta este psihologia care susţine putinismul. Ascensiunea lui Vladimir Putin s-a produs, pe de o parte, ca reacţie a compexului militaro-industrial faţă de supremaţia publică a oligarhilor în anii 1990, pe de altă pare ca răspuns la aşteptările unei populaţii sărăcite, căreia i-a oferit compensaţia ideală a apartenenţei la un stat ce contează în lume.
Puterile vestice au neglijat aspectul, sau pur şi simplu nu l-au înţeles, în momentul în care au forţat desprinderea Ucrainei de Rusia folosind violenţa Maidan-ului. În acest fel au reuşit să reactiveze sentimentul agresiunii externe, adică exact ceea ce nu trebuie să faci când vine vorba de ruşi. Acum Vladimir Putin contraatacă şi reuşeşte o lovitură dublă: anexează Crimeea şi îşi reface popularitatea erodată parţial în ultimii ani. Morala, exprimată în manieră colocvială, este că ruşilor nu e indicat să le dai bobârnace, pentru că rişti să te ia la bătaie.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Klemm, Putin și Dodon →
Periferia ca istorie inversă a centrului →
Despre clarviziune în geopolitică. Remarci adresate politicienilor și ziariștilor români →
Pingback: Rusia: psihologie si politică! |
Pingback: Russie – Occident, une vieille affaire | Réseau International
Pingback: Russie – Occident, une vieille affaire | Le Blog de la Résistance