Lecţia ungară
La alegerile generale din 6 aprile a.c., Fidesz – Uniunea Civică Maghiară a obţinut peste 44% din voturi, iar Jobbik aproximativ 20%. Parlamentul va fi dominat aşadar de dreapta naţionalistă, autoritară, care vehiculează metafizica Ungariei eterne, cochetează cu cenzura presei şi, în cazul Jobbik, îşi crează propria structură paramilitară, avându-i ca ţintă predilectă pe ţigani. Stânga socialistă a fost practic anihilată ca actor instituţional major, şi totodată ca opţiune ideologico-simbolică în cultura politică a maghiarilor, care întrevăd soluţia crizei actuale tot mai la dreapta. Fenomenul este recognoscibil de altminteri la nivel european, dacă ne gândim numai la recentele alegeri locale din Franţa, unde Partidul Socialist a obţinut abia locul al treilea ca număr de voturi, după Frontul Naţional.
Reacţia comună în astfel de împrejurări (comună pentru establishment, inclusiv pentru socialişti) este oripilarea mediatică. Se critică, se condamnă, se declară inadmisibil, ca şi cum aprehensiunile personale şi logoreea conformismului „corect politic” ar putea să explice şi mai ales să oprească ascensiunea extremei drepte. Aproape nimeni nu îndrăzneşte să pună însă întrebarea fundamentală: de ce? De ce se afirmă partidele naţionaliste, în loc să beneficieze socialiştii de nemulţumirea populară? Sau mai concret: ce a făcut Viktor Orban, spre exemplu, pentru a câştiga suportul electoratului? Asemenea întrebări nu se pun, cel puţin din partea stângii sistemice, pentru că angajează discuţia într-o direcţie riscantă, la capătul căreia socialiştii întrevăd „scheletul din dulap”. În oglinda semnificativă a dreptei naţionaliste, ei observă cum sunt, sau mai bine zis – cum nu mai sunt.
În fond, e vorba de faptul că partidele socialiste au pierdut contactul cu baza lor tradiţională, şi anume categoriile populare. Au renunţat să promoveze ideea egalitară şi principiul solidarităţii, substituite cu referinţele „tehnocratice” şi respectul faţă de virtuţile pieţei libere. Au încetat să vorbească despre demnitatea socială prin bunăstare, invocând în schimb „regula de aur” a deficitului bugetar. Colaborează mai bine cu mediul de afaceri decât cu sindicatele, drept pentru care tind să pună între paranteze statul naţional în calitatea sa de cadru eminent al asistenţei publice, în favoarea unui europenism pe gustul corporaţiilor multinaţionale. Concluzia inconfortabilă este că socialiştii au încetat să mai fie cu adevărat de stânga.
În aceste circumstanţe, electoratul cu opţiuni de stânga este recuperat de organizaţii antisistemice precum Syriza, dar mai ales de partidele naţionaliste, care fie propun programe protecţioniste prin intermediul statului, aşa cum procedează Frontul Naţional, fie se manifestă ca apărătoarele oamenilor simpli împotriva măsurilor de austeritate ale Fondului Monetar Internaţional – cum se întâmplă în cazul Fidesz. Viktor Orban rămâne până acum singurul premier european care, pe lângă faptul că a redus preţul utilităţilor pentru populaţie, a taxat dur companiile străine şi a luat iniţiativa trecerii Băncii centrale sub autoritatea guvernului, atrăgându-şi adversitatea capitalismului financiar internaţional şi a birocraţiei de la Bruxelles. Consecinţa: din copilul teribil al liberalismului şi anticomunismului, presa din Occident l-a descoperit deodată ca fiind animat de convingeri antidemocratice nesănătoase.
Pentru cei dispuşi să gândească o problemă până la capăt, lecţia ungară este concludentă: dacă doresc să redevină o prezenţă importantă pe scena politică, socialiştii trebuie să redescopere spiritul stângii autentice. Trimiterile sfioase la relansarea prin consum nu mai ajung; promovarea căsătoriilor homosexuale nici atât. E necesar ca ei să reactualizeze proiectul angajamentului civic şi al democratizării economice, contrapus modelului friedmanian oficiat periodic la Davos. E singura cale de a-i recâştiga pe muncitori şi pe toţi cei cu venituri modeste sau nesigure. Ca să nu mai amintim că e probabil singura cale de ieşire structurală din criza actuală, după cinci ani de paliative.
E adevărat că imperativul apare numai acolo unde există o concurenţă electorală însemnată, indiferent că vine din zona dreptei naţionaliste sau a stângii antisistemice. Aşa se întâmplă în Ungaria şi în Grecia, parţial în Franţa, Spania şi Germania. În ţările în care această concurenţă nu există, ca de pildă în România, socialiştii se complac nestingheriţi în centrismul lor botezat „stângă modernă”, ce ascunde adeseori afinităţi foarte puţin doctrinare cu potentaţii locali. Aici schimbarea poate fi provocată printr-o mobilizare populară extraparlamentară, cu greve şi manifestaţii de stradă, sau în urma unui impuls din afară, în virtutea a ceea ce Constantin Dobrogeanu Gherea numea legea sincronismului, care determină societăţile mai puţin dezvoltate să le urmeze pe cele avansate economic şi cultural. Toate sunt însă potenţialităţi. Trecerea de la potenţialitate la act ţine de voinţa subiectivă a oamenilor.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Vintilă Horia, sau lamentabila elită →
Nici interesele refugiaților, nici interesele germanilor… →
Ce șanse avem să scăpăm de război? Răspunsul realismului politic →
2 Responses to Lecţia ungară