Precaritatea, anxietatea, sentimentul inutilităţii
Lăsînd la o parte cel mai direct factor de inhibare a protestelor (adică represiunea statală violentă), de ce oare nu mai ieșim în stradă? Sugerez că, dacă trecem dincolo de suprafaţa manifestaţiilor și privim mai în adîncime, putem identifica cel puţin trei factori interconectaţi – toţi dezvoltîndu-se de multă vreme și ieșind abia azi la suprafaţă – care subliniază caracterul relativ efemer al protestelor de astăzi:
- Totala dezagregare sau atomizare a ţesăturii sociale datorată amplificării îndatorării și naturii precare a muncii salariate în condiţiile capitalismului financiarizat, însoţite de apariţia mass mediei și a tehnologiilor de comunicare presupus “revoluţionare”, ce pot fi foarte folositoare pentru coordonarea protestului dar care ne fac tot mai mult inapţi de a menţine coaliţii populare largi. Atomizarea socială a capitalismului tîrziu inhibă dezvoltarea unui simţ al solidarităţii, şi face mult mai grea organizarea de jos în sus, de la bază, la locurile de muncă, precum şi construirea unor mişcări puternice şi autonome plecînd de la omul obişnuit.
- Sentimentul pătrunzător de anxietate sădit de mantra neoliberală a productivităţii permanente şi a conectivităţii constante, ce îi ţine pe oameni izolaţi şi permanent preocupaţi de exigenţele momentului de faţă, şi împiedică gîndirea strategică şi organizarea de jos în sus pe termen lung. Strîns legată de de amplificarea îndatorării şi a precarităţii, anxietatea devine în capitalismul financiarizat afectul dominant. În timp ce anxietatea se transformă lesne în scurte explozii de furie, efectele sale paralizante formează şi o barieră psihologică în faţa oricărei investiţii şi implicări în relaţii interpersonale şi proiecte sociale pe termen lung.
- Copleşitorul sentiment al inutilului pe care oamenii îl încearcă în faţa unui adversar invizibil şi aparent intangibil – capitalul financiar – ce nu poate fi înfruntat direct în stradă, nici provocat să dea socoteală în parlament sau la nivelul guvernării. După eşecul evident al mobilizării recente în vederea producerii unei schimbări imediate la nivelul rezultatelor politice sau al politicii economice, este de înţeles că oamenii sunt dezamăgiţi de ceea ce percep a fi lipsa de sens a protestelor de stradă. Sentimentul inutilului – convingerea că „nu există alternativă” la dominaţia capitalistă – devine astfel cea mai importantă armă din arsenalul ideologic al imaginarului neoliberal.
Într-un articol viitor, voi încerca să disec aceşti trei factori ajungînd pînă la detalii şi să ofer o privire de ansamblu asupra a ceea ce eu văd ca fiind principalele provocări cu care se confruntă mişcările de protest în încercarea de a reaprinde imaginaţia radicală. Aici, însă, vreau doar să subliniez un singur element critic: nici narativul moralist al lui Graeber[i] (ce contrapune fundamentala amabilitate a oamenilor ce trăiesc din munca lor egoismului capitaliştilor, nici lectura economizantă a lui Lapavitsas and Politaki (ce explică declinul protestelor prin lipsa de acces la joburi şi la educaţie superioară) nu ne oferă prea mult, în ceea ce priveşte cadrul analitic-strategic, de natură să contribuie la reînnoirea rezistenţei în această fază de relativă demobilizare. Avem o nevoie disperată de dezbatere, în interiorul mişcărilor, cu privire la modul în care pot fi demontate mecanismele neoliberale de control bazate pe precaritate, anxietate şi sentimentul inutilităţii – şi cu privire la cum putem adapta tacticile noastre de protest şi strategiile de organizare în mod corespunzător.
Dacă suntem serioşi, în ceea ce priveşte ţelul de a trece dincolo de simpolul moment revoluţionar din 2011, şi de a construi o mişcare anticapitalistă radical democratică capabilă să dureze efectiv şi să schimbe structura materială a societăţii, va trebui mai întîi de toate să găsim căi de a dezarma mecanismele structurale şi ideologice de control capitalist. Deşi nu pretind a avea răspunsuri facile la cum s+ar purtea face acest lucru – organizarea lui David Graeber în cadrul mişcării Occupy şi implicarea sa directă în campania Strike Debt (grevei datoriilor) sunt mult mai instructive în această privinţă – mi se pare că recunoaşterea importanţei sistemice a precarităţii, anxietăţii şi sentimentul inutilităţii constituie un prim pas crucial pentru reaprinderea rezistenţei. Numai luînd direct la ţintă mecanismele structurale, ideologice şi psihologice ce susţin dominaţia capitalului putem începe să ne recuperăm simţul solidarităţii sociale şi să producem alternative durabile şi semnificative la dictatura financiară.
[Acest text este partea finală dintr-un articol ceva mai amplu, intitulat Where Is the Protest? A Reply to Graeber and Lapavitsas, apărut la 9.04.2014 în ROAR Magazine, la adresa: http://roarmag.org/2014/04/protest-austerity-graeber-lapavitsas/
Traducerea de faţă cuprinde deci numai partea finală a acestui articol. Mulţumim autorului pentru acordul de a publica selectiv analiza sa]
[i] Autorul se referă la articolele publicate de David Graeber, precum şi de Costas Lapavitsas şi Alex Politaki, în The Guardian, în prima săptămînă din aprilie 2014.
About the Author
Jérôme Roos Jérôme Emanuel Roos (1985) este doctorand în economie politică internaţională la Institutul Universitar European din Florenţa şi fondatorul ROAR Magazine (vezi roarmag.org).
Related Posts
Periferia ca istorie inversă a centrului →
Darea în plată: un răspuns pentru dl. Lucian Croitoru și d-na Mungiu-Pippidi →
De la gândire la acţiune şi înapoi sau când a spune înseamnă a acţiona şi a acționa înseamnă a spune: exerciţii critice →
Comentarii recente