Când se justifică transformarea unui drept într-o obligaţie?
Garantarea exercitării unui drept poate necesita transformarea lui în obligaţie
Legea din 1994 prevede, sub titlul protejării maternităţii, că [în Belgia] «concediul postnatal se întinde pe o perioadă de nouă săptămâni începând cu ziua naşterii». Nu este vorba despre ceva facultativ pentru mame. Oarecum surprinzător, este vorba de o obligaţie.
Ea există, de altfel, şi în alte ţări europene (Regatul Unit, Franţa, Italia…). Angajatorul, dar şi muncitoarea, au deci obligaţia de a respecta această perioadă de concediu. De ce însă ar trebui impusă aici o obligaţie mamei, în loc de a i se acorda un simplu drept?
Putem înţelege această obligaţie în trei feluri. Mai întâi, protejarea maternităţii ar fi o constrângere impusă mamelor în numele binelui noilor născuţi.
Apoi, putem vedea aici o tentativă a legiuitorului de a proteja mama faţă de ea însăşi, asigurând ca ea să se odihnească îndeajuns după naştere. Societăţile noastre pun uneori în funcţiune măsuri paternaliste, drept dovadă fiind portul centurii de siguranţă în automobil.
Dar o interpretare mai interesantă constă în a afirma că ar fi vorba mai curând de a proteja mama contra presiunilor unor terţi, ca în cazul în care un angajator ar dori să evite absenţa ei de la serviciu pentru mai mult timp. Aceasta sugerează că atunci când este dificil să se controleze dacă un drept se exercită liber, legiuitorul poate dori să constrângă la exercitarea acestuia pentru a-i garanta eficacitatea, transformându-l într-o obligaţie pentru titular. Reducerea libertăţii mamei legată de caracterul obligatoriu al concediului ar fi atunci preţul ce trebuie plătit pentru garantarea efectivă a dreptului ei împotriva presiunilor superiorilor ei ierarhici.
Există şi alte situaţii în care transformăm un simplu drept într-o obligaţie în vederea garantării exercitării sale efective, contra presiunilor unor terţi? Obligaţia de a vota este un alt exemplu bun. Votul obligatoriu restrânge libertatea noastră într-un mod foarte limitat. El nu ne împiedică nici să dăm buletinul de vot în alb, nici să dăm un vot nul, şi încă şi mai puţin să alegem un anume candidat. Exceptând cazul procurilor, el ne obligă pur şi simplu să ne exercităm dreptul de vot într-un mod anume, mergând la urne.
Aici de asemenea sunt posibile trei tipuri de justificări. Putem vedea aici obligaţia de a vota ca pe o traducere juridică a unei datorii morale (de a vota) faţă de concetăţenii noştri. Dacă votez, pot de exemplu să contribui la reducerea ponderii relative a voturilor de extremă dreaptă…
Ideea unei datorii morale de a merge la urne nu este totuşi foarte robustă. Ca alternativă, obligaţia de a vota poate fi concepută ca o măsură paternalistă, vizând protejarea celor mai puţin conştienţi politic împotriva lor înşişi.
Dar o a treia justificare este adesea trecută sub tăcere: dacă vrem ca nici unul dintre noi să nu fie victima presiunilor apropiaţilor sau a celor mai puţin apropriaţi de a nu vota, cea mai bună manieră de a ne asigura în acest sens este să obligăm pe fiecare să meargă la urne. Restrângerea minoră a libertăţii de mişcare ce decurge de aici ar fi deci preţul ce trebuie plătit pentru o garantare veritabilă a dreptului de a vota liber. Societăţile noastre în general, şi întreprinderile noastre în particular, sunt spaţii de putere. Este adesea dificil să ne asigurăm că anumite drepturi sunt efectiv respectate. În asemenea cazuri, poate fi legitim să transformăm parţial un drept într-o obligaţie pentru chiar titularul acelui drept. Iniţiativele recente de deconectare obligatorie a unor întreprinderi ca Volkswagen, vizând blocarea accesului la BlackBerry sau la E-mail-urile profesionale în afara orelor de birou, pot fi şi ele înţelese în acest sens.
Uneori, ceva facultativ câştigă din transformarea în ceva obligatoriu pentru titular, în scopul garantării eficacităţii faţă de presiunile unor terţi.
[Traducere a articolului intitulat Repos post-natal et vote obligatoire aparut in acest an in La Libre Belgique. Redactia multumeste autorului pentru acordarea dreptului de traducere si publicare]
About the Author
Axel Gosseries Axel Gosseries este permanent research fellow (cercetător principal, membru al societăţii belgiene pentru cercetare știinţifică FRS-FNRS), și profesor la Universitatea Catolică din Louvain-la-Neuve (unde și-a obţinut și titlul de doctor în anul 2000). Axel Gosseries este unul dintre cei mai importanţi specialiști, pe plan mondial, în problematica filosofică a dreptăţii intergeneraţionale, autor al unor lucrări fundamentale în domeniu între care Penser la justice entre les générations, De l'affaire Perruche à la réforme des retraites, Paris: Aubier (Flammarion), 2004 – traducerea românească: Despre dreptate între generaţii, București: Paideia, 2011. Recunoaşterea sa drept unul dintre experţii magistrali în domeniu este atestată, între altele, de faptul că a fost invitat să semneze capitolele dedicate subiectului în lucrări prestigioase ca The Oxford Handbook of Practical Ethics, Oxford: Oxford University Press, The Routledge Encyclopedia of Philosophy, London: Routledge, The Stanford Encyclopedia of Philosophy, sau The Handbook of Intergenerational Justice, Cheltenham: Edward Elgar. El este, de asemenea, editorul unor lucrări colective esenţiale, ca Arguing about justice. Essays for Philippe Van Parijs (ed. with Y. Vanderborght), 2011, Louvain-la-Neuve: Presses universitaires de Louvain; Intergenerational Justice (ed. with Lukas Meyer) Oxford: Oxford University Press, 2009; Intellectual Property and Theories of Justice (ed. with A. Marciano & A. Strowel), Basingstoke & N.Y.: Palgrave McMillan, 2008. Axel Gosseries a scris numeroase articole de specialitate importante, mult citite şi frecvent citate, pe temele dreptăţii intergeneraţionale, drepturilor generaţiilor viitoare, dreptăţii sociale, democraţiei, egalităţii şi politicilor publice în cele mai prestigioase reviste internaţionale: Ethics & International Affairs, The Journal of Political Philosophy, Politics, Philosophy & Economics, Philosophy & Economics. Lucrările sale au apărut în limbile engleză, franceză, germană, italiană, olandeză, spaniolă, portugheză, română şi letonă. El este editor asociat al revistei Ethical Perspectives, şi membru în board-ul altor reviste internaţionale de specialitate, între care şi Public Reason (editată de Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti).
Related Posts
Împotriva autonomiei sau în favoarea unei noi definiri a acesteia? →
A gândi gândirea. Un scurt eseu despre “pacea eternă” ca “violență eternă” →
Baudrillard și obezitatea terorii →
Comentarii recente