Eurovision: nihilismul postmodern
De câţiva ani festivalul Eurovision a încetat să mai fie un concurs al compoziţiilor naţionale cu o linie melodică specifică, devenind o manifestare a globalizării anglofone sub semnul comercialului. Cântecele prezentate pot să fie de calitate, pentru că există şi un comercial de bună factură, însă identităţile se pierd în amalgamul modei internaţionale, impusă de radiouri şi casele producătoare de discuri.
La ediţia de anul acesta se pare că, pe lângă influenţele din show buisness, s-au înregistrat şi imperativele politice, îndeosebi ale „corectitudinii politice”. Este ceea ce susţine Jonathan Brown în „The Independent” din 11 mai a.c., care acuză nici mai mult nici mai puţin decât falsificarea rezultatelor în defavoarea Donatan&Cleo din Polonia, pe motiv de oarece mândrie slavă dezagreabilă. A fost preferată în schimb Conchita Wurst, al cărei succes trebuia să transmită un mesaj de toleranţă faţă de minorităţile sexuale şi de frăţietate multiculturală. Mai ales că în acest fel i se aplica o sancţiune morală în contumacie şi lui Vladimir Putin, blamat deoarece a interzis propaganda în favoarea comportamentului homosexual printre copii.
Dacă rezultatele au fost trucate, asistăm la o manipulare condusă de establishment-ul politico-mediatic; dacă nu, înregistrăm un simptom al civilizaţiei occidentale contemporane, după cum e posibil să intervină câte ceva din amândouă. Indiferent cum stau lucrurile, personajul Conchita Wurst este relevant pentru esenţa nihilistă a proiectului postmodern în care se înscrie, definit prin negarea structurilor ordonatoare obiective sau generice. Corpul, înţeles în critica foucaultiană ca loc de exercitare microsocială a dominaţiei, devine acum suport pentru experimentarea multiplicităţii, fără altă raţiune decât voinţa de infirmare a individualităţii consacrate.
În filmul Interviu cu un vampir, un personaj sesizează farsa ontologică implicită într-un spectacol, în care mai mulţi vampiri jucau rolul unor oameni care interpretau nişte vampiri. Ceva analog sugerează Conchita Wurst: un bărbat care se doreşte o femeie ce se vrea la rândul ei bărbat, drept pentru care poartă barbă. Nu e vorba aşadar despre asumarea homosexualităţii pur şi simplu, adică despre trecerea dintr-un gen proxim în altul, ci despre afirmarea transgresiunii identitare ca principiu al eului nondeterminat. În limbaj postmodern, am spune că eul constă în „poetica” propriilor naraţiuni asupra lui însuşi. Cu alte cuvinte, individul nu există prin coordonatele sale biologice, psihice, de status şi de rol, ci numai prin consacrările voluntare potenţial nenumărate, singurele în măsură să-l angajeze subiectiv. Consecinţa este că ajunge să se destructureze în calitatea lui de personalitate concretă raportată la semeni. Ficţiunea ideologică în legătură cu sinele înlocuieşte realitatea fiinţei proprii, ceea ce constituie termenul ultim al contestării postmoderne.
Pentru concursul propriu-zis, sexualitatea tranzitivă a câştigătorului nu are nici o importanţă, cum nu a avut în cazul Danei International. Problema apare când această sexualitate este interpretată ca manifest politic, devenind un fel de marcă a libertăţii occidentale – fapt remarcat chiar de Conchita Wurst. Este însă o libertate înşelătoare, care în logica autodistructivă a nihilismului conduce la contrarul ei.
Astfel, dacă experimentul personal se refuză existenţial oricărei determinări obiective, rezultă că nu mai există criterii de evaluare generală, ceea ce anulează însăşi ideea de normalitate sau de firesc, ce presupune tocmai raportarea la un referenţial de ansamblu. Dacă se anulează ideea de normalitate, decurge că totul e relativ şi acceptabil, aşa încât nimeni nu mai poate să formuleze în mod legitim o concepţie pozitivă despre bine şi rău sau despre limitele comportamentale în spaţiul public. În aceste condiţii, majoritatea este obligată să recunoască nu numai prezenţa legală, dar şi îndreptăţirea morală a opţiunilor minoritare sau marginale, indiferent dacă le găseşte sau nu justificate. Din dorinţa de a proteja eul nondeterminat, se ajunge deci la o formă de constrângere colectivă, cunoscută şi sub numele de „corectitudine politică”. Majoritatea nu are dreptul să interzică un stil de viaţă minoritar, însă poate să-şi exprime dezacordul etic în legătură cu acesta. A-i interzice exprimarea echivalează cu a impune creştinilor să-şi ascundă credinţa pentru a nu-i deranja pe atei, ori viceversa. Acceptarea legală este una, aprobarea morală alta.
Destructurarea postmodernă a identităţii generice şi omologarea ei cu libertatea convine establishment-ului, care îmbină aici interesul cu ipocrizia. Pe de o parte pretinde că eliberează individul de prejudecăţile masei, pe de altă parte îl separă structural de semeni, îl împiedică să afle terenul comun al mobilizării sociale şi politice, posibilă doar în jurul unor valori integrative. Disoluţia reperelor cu relevanţă colectivă permite erodarea solidarităţii sindicale şi a angajamentului civic, în absenţa cărora drepturile omului riscă să devină formale.
Lupta pentru hegemonia simbolică în Occident să dă aşadar între nihilismul postmodern şi raţionalitatea modernă, care afirmă diferenţa numai ca parte a unităţii. Ceea ce pare un epifenomen constituie de fapt o mişcare de profunzime, întrucât antrenează reprezentări, atitudini şi aşteptări la nivel de comunitate. Soluţiile instituţionale pentru depăşirea crizei actuale depind, în bună măsură, de precizarea conştiinţei colective. Cum se arată într-un text oriental: „Devii ceea ce gândeşti”.
.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Klemm, Putin și Dodon →
Solidaritate europeană, dar până la brânză (care-i pe bani) →
Despre Pastila Roșie, de Daniel Nica →
Fara sa am nici o simpatie personala pentru personajele vizate, ma intreb daca nu dramatizam prea mult situatia. Avem oare de-a face cu o dilema sau dihotomie absoluta normalitate/anormalitate? Sau doar cu o modificare a limitelor conventionale ale normalitatii? Daca normalitatea este ea insasi un construct social, modificarea ei in timp este fireasca. Cindva avortul a fost considerat ‘anormal’ si scandalos. Azi majoritatea lumii civilizate crede altfel (Dreapta virulenta continua, desigur, sa il considere anormal; dar ea considera anormala si toleranta…). Nu s-a prabusit civilizatia. S-a modificat doar continutul normalitatii.
Ecelent text… care ilustreazà pînà unde merge individualism modern si auto-definisarea lui… Eu sunt ce vreau sà fiu… dar ceva e ne-spus, la urma urmei sunt determinat de pozitia mea in sistem economico productiv. Sunt liber sà fiu ce vreau sau ce visez sà fiu in toate sferele unde se desfàsurà viata umanà, dar un loc e ne atins, sfera economicà…de fapt libertate mea totalà imi ascunde în lantuirea mea la masina economica, alienarà mea economicà… asta are un nume… acest individ liber e de fapt omul perfect a falsei constiinte.. Nietzsche ar fi spus : e ultimul om….
homo, lesbianà, ambi, pedofil, gerontofil, labajiu, animalofil, tot asta n-are nici o relevantà pentru postmodernitate, cu o simplà conditie cà toti eliberati de oricice referinte de normalitate (care pot fi transgresate) ràmân inlantuit la cumpàraturi la supermarket, si un angajat obedient…. adica un consomator permanent si un somer potential… ce e: nouà forma de sclavie….