Naţionalismul şi manipularea sistemică
„se încearcă abaterea atenţiei de la acţiunile nedemocratice, pro-oligarhice ale conducătorilor actuali”
Prima stafie bântuind prin Europa a fost, precum ne-au informat Karl Marx şi Friedrich Engels, comunismul. Şi-a aflat în cele din urmă odihna, în armonia arcadiană a visului liberal de „sfârşit al istoriei”. În ultimii ani i-a luat locul stafia naţionalismului cu vocaţie antieuropeană, care nelinişteşte conştiinţele rafinate ale establishment-ului politico-mediatic. Nutrite cu subtilităţile individualismului friedmanian, acestea se oripilează înaintea aşa-zisei intoleranţe a şuvoiului muncitorilor gregari, ce revendică protecţia autorităţii publice în ţara lor. Nişte asistaţi ignoranţi, incapabili să priceapă universalismul democratic profesat de intelectuali fini precum Bernard Henri-Lévy şi Gabriel Liiceanu!…
Ultimele alegeri europarlamentare, din 25 mai a.c., au oferit încă un prilej de exprimare sfintei îngrijorări sistemice faţă de ascensiunea partidelor naţionaliste, care pun în primejdie proiectul unional şi resuscită extremismul. Contra lor se ridică vajnic glasul pontifului de la Bruxelles, José Manuel Durão Barroso – exponentul prin excelenţă al sistemului –, făcând apel la reunirea partidelor proeuropene.
La drept vorbind, pericolul nu e totuşi iminent, iar exagerarea lui ascunde o intenţie manipulatorie. E suficient să observăm că, din cele 751 de locuri ale Parlamentului European, partidele main streem ocupă după cum se pare la ora actuală nu mai puţin de 467 (popularii 213, socialiştii 190 şi liberalii 64). Euroscepticilor le revin 84 (conservatorii şi reformiştii 46, grupul Europei libertăţii şi democraţiei 38). Chiar dacă i-am număra aici pe independenţi şi pe cei nou aleşi, tot nu am ajunge decât la 189 de eurosceptici, care, deşi dispun de mai multe posibilităţi de manevră decât în trecut, nu au cum să prevaleze încă în raport cu proeuropenii. Cât priveşte extremismul, situaţia trebuie nuanţată de la partid la partid. Dacă Zorii Aurii, din Grecia, se afirmă într-adevăr ca o formaţiune de tip paramilitar, Frontul Naţional rămâne fundamental adeptul parlamentarismului.
Se încearcă astfel acreditarea partidelor naţionaliste drept sursă a crizei de încredere de care suferă Uniunea Europeană, în condiţiile în care ascensiunea lor este de fapt un simptom. Să nu se iluzioneze nimeni: criza de încredere caracterizează un segment de populaţie mai larg decât electoratul partidelor naţionaliste, care nu fac decât să preia progresiv nemulţumirea pe care socialiştii nu mai sunt capabili să o catalizeze. Acest lucru a fost evident în 2005, când mobilizarea împotriva proiectului de Constituţie europeană s-a realizat într-un cadru social transpartinic. Este însă preferabil să susţii că partidele naţionaliste subminează Uniunea, decât să recunoşti că aceasta nu-i mai mulţumeşte pe oameni, sau mai exact pe oamenii simpli, deoarece corporaţiile multinaţionale o preferă fără echivoc.
Totodată, se încearcă abaterea atenţiei de la acţiunile nedemocratice, pro-oligarhice ale conducătorilor actuali, europeni şi naţionali în egală măsură. Dacă publicul se ocupă numai de ameninţarea extremei drepte, atunci Comisia Europeană şi Consiliul Ministerial pot să treacă fără mult scandal o iniţiativă precum Tratatul de guvernanţă fiscală, care scoate bugetele naţionale de sub administrarea demnitarilor legitimaţi prin alegeri, înlocuiţi cu experţi internaţionali iresponsabili politic. În plan intern, conducătorii angajează fără probleme statele în parteneriate păguboase cu mediul privat, după cum transferă pierderile băncilor în sarcina contribuabililor prin intermediul aşa-numitelor „datorii suverane”. În definitiv se ştie, nu-i aşa, că statul este prost administrator şi mişcarea neîngrădită a capitalului e ceva de bine, iar cine pune la îndoială aceste axiome capătă degrabă eticheta de naţionalist, populist sau comunist. Argumentul implicit apare simplu: atâta timp cât ne paşte răul cel mare al extremei drepte, să ne consolăm cu răul mai mic al birocraţiei supranaţionale şi al oligarhiei financiare, al clasei politice care, în loc să vină în întâmpinarea cetăţenilor, le impune propria agendă în cel mai bun spirit elitist, ocultat sub retorica libertăţii individuale. Ruşine deci naţionaliştilor, dar cât de frecventabili sunt cei din Grupul Bilderberg şi Clubul de la Roma!
În perioada interbelică, mediile de afaceri au căutat să intrumentalizeze naţionalismul împotriva comunismului. Astăzi îl iau ca alibi în favoarea unui sistem în care democraţia riscă să devină formală. În acest joc de roluri politice stânga socialistă începe să devină irelevantă – simplu adaos de intenţionalitate asistenţială într-un mecanism care privilegiază firmele în defavoarea salariaţilor şi tehnocraţia în detrimentul angajamentului civic. Se plasează la remorca partidelor de centru-dreapta, ceea ce îi limitează substanţial posibilitatea formulării unui model de societate propriu. Dacă tot îşi propune să apere democraţia, ar fi mai relevant dacă ar începe să o reafirme în activitatea curentă. Numai că aşa ceva impune, ca ultimă consecinţă, acceptarea unui adevăr de nerostit acum, şi anume că, de la un punct încolo, democraţia şi capitalismul intră în coliziune.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Suveranismul și schimbarea alianțelor →
Periferia ca istorie inversă a centrului →
Nu-i așa că și tu credeai că pragul electoral e (numai) 5%? →
Comentarii recente