De ce umorul tinde să fie conservator
“Într-o democrație liberală, un pericol important îl reprezintă faptul că nu percepem ca atare, din cauza limbajului comun pe care l-am internalizat, toate formele de opresiune din jurul nostru”
Într-un articol publicat în urmă cu câțiva ani în The American Spectator, Roger Scruton atrage atenția că avem nevoie de un repetoriu nou de glume religioase, care să mai detensioneze puțin fanatismul religios[i]. O pledoarie asemănătoare face și în favoarea glumelor etnice, care de-a lungul timpului, au făcut posibil traiul împreună al imigranților din Lumea Nouă, și a ”comediei sexelor”, care exploatează diferendele dintre bărbați și femei, și, din nou, detensionează micile conflicte. Umorul este așadar inofensiv și cel mai rău lucru pe care-l poate face e să ne inducă o stare de bine în vecinătatea unor subiecte grave. Chiar și atunci când alunecă pe o pantă rasistă sau sexistă, o glumă ar trebui, propune Scruton, să poate fi dezamorsată prin scuze. Argumentul lui nu face însă decât să scoată în evidență bias-ul conservator al umorului, felul în care umorul privilegiaza status quo-ul, împiedicându-ne să percepem nedreptăți și să evităm comiterea lor. O atitudine care se bazează pe descrierea lucrurilor așa cum sunt ele (pentru că intelectualul de dreapta vrea doar să înțeleagă lumea, nu să se implice politic în schimbarea ei) este autocontradictorie deoarece ratează sensul în care realitatea e oricum fluidă, în continuă schimbare, nu un obiect imobil al cunoașterii. A spune, ca Scruton, că umorul bazat pe ”comedia sexelor” este nevinovat pentru că nu face decât să descrie relațiile dintre bărbați și femei ratează sensul în care acestea pot lua o altă formă, mai egalitară. Folosit ca armă retorică, umorul ne amintește cât de reconfortant e status quo-ul și ne împiedică să vedem cum altfel ar putea sta lucrurile.
Îmi propun să clarific originea tendinței conservatoare a umorului pornind de la mecanismele subiacente lui. Mai exact, voi prezenta pe scurt principalele explicații oferite de-a lungul timpului cu privire la motivele pentru care râdem, urmând ca, pornind de la ele, să arăt de ce umorul poate deveni problematic moral. Precizez din start că problema morală pe care o voi discuta este de un tip particular. Nu mă voi referi aici la caracterul agresiv al umorului, la măsura în care el afectează, de exemplu, imaginea persoanelor împotriva cărora un pamflet este îndreptat. Aspectul problematic moral la care mă voi referi ține strict de bias-ul conservator al umorului, de tendința acestuia de a privilegia status quo-ul, blocând extinderea empatiei noastre către categoriile marginalizate ale societății.
Poate cea mai populară teorie cu privire la umor ține de prezența, în cadrul glumelor, a unor incongruențe care înșală așteptările noastre. Râdem atunci când se produce ceva neașteptat și inedit, care contravine în mod flagrant așteptărilor pe care ni le-am creat. Printre susținătorii acestei explicații se numără Kant și Schopenhauer, care au ilustrat, prin anecdote, felul în care umorul ia naștere din incongruențe.
O altă explicație cu privire la motivele pentru care râdem, devenită populară începând cu secolul al XVIII-lea, se bazează pe eliminarea tensiunii acumulate. Teoria și-a găsit adepți chiar și în secolul al XX-lea, Freud susținând, de exemplu, că prin râs scăpăm de tensiunea produsă de inhibarea pornirilor sexuale și agresive.
Despre umor s-a mai spus că e strâns legat de sentimentul de superioritate pe care-l simțim față de unii dintre semenii noștri. Râsul, potrivit lui Hobbes, este expresia unei ”glorii subite” (sudden glory), care apare atunci când observăm un defect la ceilalți.
O explicație evoluționistă cu privire la umor îi aparține neurologului Vilayanur Ramachandran, potrivit căruia râsul face parte dintr-un mecanism de semnalizare. Astfel, prin râs, individul le comunică celorlalți membri ai comunității că ceea ce era perceput ca fiind un pericol constituie de fapt o alarmă falsă. Această explicație arată de ce structura glumelor implică trecerea de la un element grav la ceva derizoriu și inofensiv, ușor de controlat. De asemenea, explicația sugerează și de ce umorul negru este condamnabil din punct de vedere moral. Mai exact, atunci când punchline-ul implică, în loc de un element derizoriu, unul grav, precum moartea, boala sau violul, mesajul subiacent e că acest element nu constituie un pericol, și că, prin urmare, nu ar trebui luat în serios.
Teoria asupra căreia mă voi opri, pentru a scoate în evidență, cu ajutorul ei, un aspect problematic moral al umorului, le aparține lui Hurley, Dennet și Adams. În lucrarea Inside Jokes, publicată relativ recent, în 2011, cei trei autori explică mecanismele subiacente producerii umorului insistând pe funcția epistemică a acestuia. Potrivit lor, umorul și emoția corespunzătoare lui, veselia, au fost selectate de-a lungul evoluției deoarece ne-au permis să eliminăm erorile dintr-un spațiu mental. Senzația plăcută de veselie este deci recompensa pe care oamenii o primesc atunci când identifică și elimină o asumpție greșită care s-a strecurat în sistemul lor de credințe. În lipsa umorului și a recompensei pe care el o presupune, eroarea ar fi probabil menținută, în virtutea inerției.
Senzația de veselie, de amuzament, are așadar o bază epistemică, fiind înrudită cu bucuria descoperirii. Dealtfel, oamenii își doresc să consume umor, sub diverse forme, la fel cum caută să rezolve puzzle-uri, ghicitori sau probleme de perspicacitate.
Pe scurt, mecanismul care generează veselia poate fi redus, potrivit celor trei autori, la următorii pași:
”1) Un element activ într-un spațiu mental
2) care a intrat în acel spațiu pe neobservate
3) și care e considerat adevărat
4) este identificat ca fiind fals, în sensul în care este pierzătorul unui proces de reconciliere epistemică
5) iar descoperirea nu are niciun fel de valențe negative.”[ii]
Dacă reducem o glumă la premisă și poantă (sau, în engleză, la set up și punchline), în premisă se va strecura o credință eronată, pentru ca în cadrul poantei aceasta să fie identificată și eliminată. Premisa glumei trimite de obicei într-o anumită direcție pentru ca, la final, poanta să arate că acea direcție era greșită și că, din datele pe care le aveam la dispoziție, se poate compune o cu totul altă narațiune.
O glumă este cu atât mai amuzantă cu cât surprinde mai mult în momentul în care este descoperită credința eronată. Din schema trasată de Hurley, Dennett și Adams rezultă însă și în ce fel un punchline nu foarte puternic sau chiar previzibil poate fi salvat. Astfel, o premisă descrisă sau interpretată expresiv poate să ascundă mai bine infiltrarea credinței greșite, care urmează să fie demascată la final.
Problemele de ordin moral pe care le pune umorul decurg, în parte, chiar din această utilitate epistemică a lui. Umorul este legat de eliminarea erorilor într-un spațiu mental, dar procesul de reconciliere epistemică pe care l-am amintit se produce în mod necesar pe un fundal în raport cu care enunțurile eronate sunt identificate ca atare. Acest fundal însă, care este simțul comun al societății, limbajul împărtășit de toată lumea, cu toate stereotipurile pe care le implică el, nu este la rândul lui pus sub semnul întrebării. Mai mult chiar, prin umor, care funcționează ca o redutabilă armă retorică, el este legitimat.
Eliminarea credințelor greșite se face deci prin confruntarea cu un simț comun care nu este întotdeauna cel mai bun ghid. Mai mult chiar, unele enunțuri ajung să fie identificate ca greșite doar pentru că par ciudate, inedite, deviante, în raport cu un limbaj comun mult prea conservator. Nu e greu de imaginat o glumă din secolul al XIX-lea care scotea în evidență cât de ridicol ar fi ca femeile să voteze. În raport cu simțul comun al vremii, ideea era atât de inedită încât putea fi dusă ușor în derizoriu.
Pe scurt, umorul este problematic moral din cauză că:
1) Într-o democrație liberală, un pericol important îl reprezintă faptul că nu percepem ca atare, din cauza limbajului comun pe care l-am internalizat, toate formele de opresiune din jurul nostru;
2) Umorul se bazează pe un mecanism epistemic de identificare a erorilor în funcție de un limbaj comun pe care l-am internalizat și pe care nu îl punem, la rândul lui, sub semnul întrebării.
Din cauza mecanismului descris mai sus, nu doar că stereotipurile etnice, rasiale sau de gen sunt validate, dar orice demers progresist este dus în derizoriu și demascat ca deviant și greșit. Într-o societate care a cunoscut în trecut oprimarea femeilor, a minorităților etnice și a homosexualilor, urmele discriminării sunt încă prezente în limbaj. Prin urmare, oamenii care l-au internalizat pot avea reacții viscerale sincere de amuzament în fața unor glume misogine, rasiste sau homofobe, în ciuda intențiilor lor bune cu privire la integrarea categoriilor marginalizate.
Utilitatea politică a umorului într-o democrație liberală este diferită de cea pe care o are în cadrul unei tiranii. Într-o societate dictatorială, problema nu mai ține de faptul că limbajul comun nu ne permite să percepem formele de opresiune. Aici, dimpotrivă, clasa conducătoare încearcă să construiască un limbaj artificial de legitimare, căruia spontaneitatea limbajului comun i se opune.
Într-o dictatură, umorul este foarte util deoarece demască pretențiile nejustificate ale liderilor politici și abaterile lor, motivate egoist și partinic, de la simțul comun. Așa se explică, probabil, abundența de glume politice din perioada comunistă, când discursul public era nu doar extrem de ipocrit și de fals, dar și intruziv și imposibil de evitat.
Într-o societate în care pericolul este nu tirania unui grup restrâns, ci a unei clase de mijloc majoritare insensibile la problemele marginalilor de orice fel, umorul devine inutil ca instrument epistemic. Se poate spune, desigur, că umorul este folositor la nivel individual, deoarece ne ajută să ne calibrăm comportamentul social, în funcție de ceea ce este și ce nu este acceptat. De multe ori, glumele surprind deviații subtile de la convenții, pe care altfel nu le-am putea comunica. Și în aceste cazuri, însă, umorul își menține tendința conservatoare și va duce la marginalizarea unor comportamente inedite, dar care nu au, în sine, nimic nociv.
În încheiere, voi răspunde succint unor posibile critici care pot fi aduse argumentului meu. Prima dintre ele ar spune că nu e nimic greșit în a râde la o glumă incorectă politic (misogină, homofobă sau xenofobă) atât timp cât suntem conștienți că este doar o glumă și nu ne ghidăm politic după asumpțiile pe care le face. Problema acestei critici este însă că ignoră un fapt evident: percepția noastră cu privire la comicul unei glume misogine este strâns legată de gradul de misoginism al societății. O glumă misogină va fi cu atât mai amuzantă cu cât societatea al cărei limbaj l-am internalizat e mai misogină. Între cele două elemente există o puternică relație de dependență. Prin urmare, faptul că găsim amuzantă o glumă ofensatoare spune ceva despre simțul comun care ne ghidează percepția cu privire la societate.
O a doua obiecție care se poate aduce îi aparține filosofului Ronald de Sousa, care ține să o și dezamorseze. Potrivit lui, a râde la o glumă sau a o considera amuzantă este un fapt involuntar. Nu putem să controlăm atitudinea spontană pe care o avem atunci când auzim o glumă. De aceea, e incorect să spunem că este imoral a râde ca reacție la o formă sau alta de umor. Totuși, susține chiar el, este problematic moral să fii acel gen de persoană care consideră o glumă ofensatoare. E responsabilitatea fiecăruia să nu fie genul de om care se amuză la o glumă ofensatoare la fel cum e responsabilitatea șoferilor să nu bea înainte să urce la volan.
[i] http://www.catholiceducation.org/articles/civilization/cc0259.htm
[ii] Matthey M. Hurley, Daniel C. Dennett, Reginald B. Adams – Inside Jokes. Using Humor to Reverse Engineer the Mind, The MIT Press, 2011, p. 172.
[ilustratia: wikicom]
Related Posts
„Detectorul biografic” și rolul său în elecțiunea politică cu un studiu de caz introductiv →
Nu-i așa că și tu credeai că pragul electoral e (numai) 5%? →
Cu legea electorală pe lege călcând. Un aspect ignorat al alegerilor din 5 iunie. →
e o diferenta intre responsabilitatea soferului de a nu se urca baut la volan si responsabilitatea de a nu fi acel gen de persoana care nu rade la glume ofensatoare. in primul caz, actiunea de a bea nu este spontana. in al doilea caz, o parte din responsabilitate cade pe societate (politicieni, elite) sa educe gustul si sa corecteze reactiile spontane prin varii mijloace (sistemul educational etc.). de aceea cred ca discutia despre responsabilitate trebuie sa mearga dincolo de agentul care actioneaza. daca stim ca cineva are ca default o reactie indezirabila moral si nu are mijloacele cognitive (lipsa educatiei) de a constientiza si corecta asta iar ceilalti vad si constientizeaza ce se intampla dar nu fac nimic atunci responsabilitatea se distribuie. acesta este un caz in care cunoasterea si detinerea intelegerii aduce cu sine mai multa responsabilitate (desi nu se comporta in acest spirit elitele locale refuza sa accepte ca poarta o mai mare povara a responsabilitatii decat ceilalti indivizi simpli).
De acord, cele două situații nu sunt perfect echivalente, deși s-ar putea spune și despre decizia de a bea sau nu ca este influențată de factori externi, că scapă unui control perfect din partea agentului. De exemplu, dacă persoana respectivă trăiește intr-o societate in care exista un anumit etos al consumului de alcool, in care barurile sunt deschise non-stop, bautura e ieftina, condusul sub influenta alcoolului e privit cu toleranta, etc. ea va fi mai inclinata să bea inainte de a urca la volan. Persoana de care vorbim se va abtine de la consumul de alcool in special daca exista factori externi care ii incurajeaza abstinenta. In mod similar, ea se va educa sa nu i se para amuzante glume ofensatoare daca societatea sprijina un asemenea demers din partea ei.
Pe scurt, diferenta pe care o semnalezi mi se pare mai degraba una de grad. Datorita genului de societate in care traim, decizia de a bea alcool inainte de a conduce ii poate fi imputata agentului. In schimb, pentru că aspectele care țin de identificarea unor forme mascate de oprimare sunt mai putin interesante pentru societate, agentul e mai putin motivat sa le vaneze si sa devina acel gen de persoana care nu rade la glume ofensatoare.