Care este valoarea egalitǎţii (chiar şi a celei fair) de şanse într-o societate nedreaptǎ?
În întreg spectrul politic, existǎ o preocupare ridicatǎ pentru mobilitatea socialǎ. Spre exemplu, un documentar recent al BBC, intitulat ‘Who Gets the Best Jobs’, şi care aratǎ cât de micǎ este mobilitatea ascendentǎ în societatea britanicǎ de astǎzi, pare sǎ fi atins un punct sensibil – dacǎ este sǎ judecǎm dupǎ numǎrul mare de vizualizǎri pe you tube, precum şi dupǎ multele comentarii înflǎcǎrate ale publicului. Sunt oameni pentru care o mobilitate socialǎ perfectǎ ar echivala cu dreptatea şi care, prin urmare, deplâng absenţa acesteia ca fiind cea mai îngrijorǎtoare formǎ de nedreptate din zilele noastre.
Presupun cǎ motivul lor constǎ în aceea cǎ, într-o formǎ sau alta, egalitatea de şanse reprezintǎ o valoare politicǎ foarte larg acceptatǎ astǎzi. De ce ar fi cineva împotriva şanselor fair? Pentru cei de dreapta, principiul egalitǎţii de şanse întruchipeazǎ un ideal de meritocraţie, care, la rândul sǎu, promite cǎ meritul va fi rǎsplǎtit. Cei de stânga sunt în favoarea unei versiuni a principiului construitǎ sǎ condamne ca nedrepte obstacolele pe care clasa (şi alte tipuri de inegalitǎţi sociale) le ridicǎ în calea eforturilor indivizilor de a obţine poziţii sociale dezirabile. De exemplu, principiul lui Rawls al egalitǎţii fair a şanselor (pe scurt EFS), cere urmǎtoarele:
„presupunând cǎ existǎ o distribuţie a înzestrǎrilor native, cei care au acelaşi nivel al talentelor şi abilitǎţilor, şi sunt la fel de dispuşi sǎ foloseascǎ aceste daruri, ar trebui sǎ aibǎ aceleaşi perspective de succes, indiferent de clasa lor socialǎ de provenienţǎ.”
În continuare, acest scurt articol exploreazǎ valoarea acestei versiuni a principiului.
Unul dintre cele mai convingǎtoare motive pentru a valoriza EFS este furnizat de credinţa cǎ este nedrept ca factori cum sunt nivelul de educaţie sau de bunǎstare materialǎ a familiei de origine a cuiva sǎ hotǎrascǎ şansele acestuia de a duce o viaţǎ bunǎ. Acest motiv este fie instabil, fie mai puţin convingǎtor decât apare la prima vedere.
Dacǎ este interpretat în sensul cǎ mǎsura în care viaţa unui individ merge bine nu ar trebui sǎ depindǎ de factori în afara controlului sǎu şi de care acesta nu poate fi fǎcut responsabil, atunci principiul este instabil: suntem în tot atât de micǎ mǎsurǎ responsabili pentru talentele noastre native şi, poate, pentru ambiţia noastrǎ, pe cât suntem pentru banii şi educaţia de care dispun pǎrinţii noştri.
Dacǎ este interpretat în sensul cǎ oamenii meritǎ sǎ culeagǎ şi sǎ pǎstreze beneficiile talentelor lor, atunci principiul este discutabil, tocmai pentru cǎ oamenii nu au nici un merit pentru a se fi nǎscut cu anumite talente.
Iatǎ un exemplu: sǎ ne imaginǎm cǎ doi copii îşi doresc la fel de mult sǎ obţinǎ o slujbǎ şi cǎ a o primi va contribui în mod egal la bunǎstarea lor generalǎ; unul este mai talentat, în vreme ce celǎlalt este mai bine susţinut de pǎrinţi. Dacǎ punem în parantezǎ chestiunea utilitǎţii sociale rezultate din ocuparea acelei slujbe de unul dintre ei în detrimentul celuilalt, chestiunea „care dintre cei doi obţine slujba” mai suscită oare vreo diferenţǎ moralǎ? În oricare dintre cazuri, va exista un câştigǎtor şi un perdant şi, în oricare, o formǎ de noroc va dicta cine este cel care câştigǎ şi cine este cel care pierde.
Poate vǎ gândiţi cǎ nu ar trebui sǎ punem între paranteze chestiunea utilitǎţii sociale. Un al doilea motiv pentru a valoriza EFS este cǎ idealul de meritocraţie pe care îl întruchipeazǎ face posibile diverse tipuri de excelenţǎ pe care toţi avem motive sǎ le dorim (cine nu vrea sǎ fie tratat de medici competenţi sau sǎ lucreze cu constructori competenţi?) Acest motiv cântǎreşte mai mult în cazul selecţiei pentru unele profesii decât pentru altele şi ar putea fi, cel mai adesea, fals într-o societate nedreaptǎ. Existǎ anumite motive ca sǎ ne dorim, dacǎ toate celelalte lucruri ar fi egale, ca indivizii care sunt cei mai talentaţi pentru medicinǎ (dintre cei care o practicǎ) sǎ devinǎ doctori. Dar, privitor la alte profesii care sunt cǎutate, probabil cǎ „suficient de bun” ar fi de ajuns (de exemplu, cei care ajung sǎ practice dreptul civil). Principiul EFS nu este necesar pentru a evita lipsa de valoare socialǎ care rezultǎ din faptul cǎ indivizi incompetenţi aterizeazǎ în profesii în care le pot face rǎu altora. Ar fi suficientǎ o metodǎ de eliminare a candidaţilor care nu ajung la un anumit prag.
Un aspect chiar mai important aici este cǎ oamenii care trǎiesc în societǎţi nedrepte au motive sǎ nu doreascǎ ca acele poziţii râvnite, legate de exercitarea puterii, sǎ fie ocupate de cei mai talentaţi. Cei mai talentaţi avocaţi puşi în slujba unui sistem juridic corupt sunt susceptibili sǎ producǎ mai mult rǎu decât cei mai mediocri; cei mai talentaţi politicieni conservatori vor fi cei mai eficienţi în menţinerea unor instituţii inechitabile; lucruri asemǎnǎtoare se pot spune despre cei mai talentaţi bancheri, consultanţi fiscali şi manageri de top care îşi practicǎ profesia în societǎţi nedrepte.
O ultimǎ consideraţie privind chestiunea ‘de ce nu este util social ca persoanele mai talentate să ajungă în cele mai bine plǎtite poziţii sociale în societǎţi nedrepte’: astfel de societǎţi tind sǎ aibǎ mecanisme care pun talentul în slujba unei minoritǎţi avantajate – un astfel de mecanism este, evident, o remunerare bunǎ. Ca sǎ luǎm din nou un exemplu din medicinǎ, mult talent pentru cercetare este actualmente folosit pentru cǎutarea remediilor unor afecţiuni banale, care îi afecteazǎ cel mai mult pe cei bogaţi. Faptul cǎ cei mai talentaţi cercetǎtori concureazǎ pentru aceste poziţii şi le obţin este lipsit de utilitate socialǎ. Prin urmare (şi toate celelalte fiind egale), este departe de a fi clar cǎ, într-o societate nedreaptǎ, principiul EFS contribuie la maximizarea utilitǎţii sociale.
În al treilea rând, EFS poate fi şi un mijloc de îmbunǎtǎţire a situaţiei celor mai dezavantajaţi. În teoria rawlsianǎ a dreptǎţii, EFS se insereazǎ într-un principiu mai complex, care cere ca EFS sǎ reglementeze competiţia pentru poziţii sociale dezirabile într-o societate ale cǎrei instituţii de bazǎ sunt organizate astfel încât cei mai dezavantajaţi membri ai societǎţii sǎ fie cât mai mult avantajaţi posibil. Dacǎ cei mai talentaţi indivizi ocupǎ poziţiile sociale cǎrora le sunt asociate cele mai bune recompense într-o societate bine ordonatǎ, se presupune cǎ aceasta va duce la maximizarea produsului social. Prin urmare, toţi, inclusiv cei mai dezavantajaţi, vor fi, în final, într-o situaţie mai bunǎ decât ar fi fost dacǎ aceste poziţii ar fi fost ocupate de alţii, mai puţin talentaţi. Aceasta este componenta meritocraticǎ a EFS. Cele mai bune rezultate în acest sens se vor obţine dacǎ indivizii îşi pot dezvolta talentele în mod egal, neîngrǎdiţi de clasǎ, gen, rasǎ etc. Aceasta este componenta de fairness a EFS. În acest tablou justificativ, valoarea EFS este pe deplin dependentǎ de funcţionarea sa într-o societate care, sub alte aspecte, este distributiv justǎ. Rawls însuşi a ajuns la concluzia cǎ realizarea principiului diferenţei cere existenţa socialismului de piaţǎ sau a democraţiei proprietarilor. Se poate obiecta vizavi de acest aspect, însǎ puţini vor obiecta cǎ societǎţile actuale eşueazǎ în realizarea principiului diferenţei. Cât de important este sǎ ne asigurǎm, deci, cǎ indivizii au şanse fair sǎ câştige competiţii care nu sunt fair ?
Prin urmare, pare greşit sǎ ne îngrijoreze prea mult situaţia mobilitǎţii sociale. Ar trebui sǎ fim mult mai îngrijoraţi de inegalitǎţile substanţiale decât de distribuţia şanselor pentru a fi, în final, câştigǎtor mai degrabǎ decât perdant.
[Traducere din limba engleza de Ileana Dascălu]
About the Author
Anca Gheauş Anca Gheauş este cercetătoare în filosofie la Universitatea din Sheffield. Domeniile ei principale de interes sunt etica şi filosofia politică, şi în special teoriile dreptăţii. A publicat capitole de carte şi articole în The Philosophical Quarterly, The Journal of Political Philosophy, The Journal of Ethics and Social Philosophy, Hypatia, Social Theory and Practice, The Journal of Social Philosophy şi Feminist Theory. În prezent elaborează o lucrare despre probleme de dreptate în organizarea socială a creşterii copiilor.
Related Posts
Neo(conul) Leonida faţă cu reacţiunea asistaţilor →
România (din nou) la fundul grămezii →
O falsă problemă şi alte sminteli →
Comentarii recente