ARGUMENTUL LUI TREI: ERE HEKATE VENIT!
[Ilustratia: wikimedia commons]
Intervenția de față recuperează traseul descriptiv/interpretativ pe care îl parcurge profilul mitologic al zeiței Hekate, până la învestirea sa cu o inedită semnificație exprimată printr-un nou concept – hekate-isme – , pe care îl livrăm, ca modalitate transportatoare, dinamică, de vehiculare a unor reevaluări teoretice trifazice, printr-o formulă inovatoare teoretic care nu își asumă nici statutul de alternativă, nici de bruiere, ci se afirmă drept experiment de redistribuire a teoriei în schema multiplicărilor de ordinul trei.
În acest sens, prezentul demers intenționează să formuleze argumentele și să opereze rescrierile/faptele necesare vizând trăsăturile specifice ale tehnicismelor de ordinul trei, să reașeze teoria celei de a treia căi/dimensiuni/perspective/direcții în segmentul deschis al unor micronarațiuni fragmentare, punându-se accent pe intersectările trifazice recunoscute în pro -iecte, -grame, -spective.
Recomentând profilul mitologic al zeiței Hekate – cea necunoscută de Homer sub simbolul htonian de zeiță a Asiei Mici, supranumită Antaia (cea care întâmpină) – căreia i se poate atribui pertinența sentimentului de răscruce/răspântie, ca nouă opțiune de ordinul trei (Trioditis – zeiță cu trei capete: unul de câine, unul de șarpe și unul de cal), demersul de față își propune lansarea conceptului de sudură „Hekate-isme” drept posibilă alianță techniciza(n)tă care semnalează o (altă) schimbare fizionomică (filosofico-politică sau culturală).
O primă afirmație controversată, de răscruce se referă la percepția eronată de a o plasa pe Hekate, exclusiv, sub incidența magiei/ vrăjitoriei și a răului, tare din seria categoriilor monstruoase. Din partitura lui Umberto Eco, cea din Estetica Urâtului (2007), se deduce ideea că, dacă monstruosul nu poate fi considerat un exemplu de frumusețe, nu toate manifestările sale trebuie receptate ca fiind periculoase și reprobabile.
Atașarea sufixului –ism(e) apelativului unei zeități a răscrucilor nu poate decât să susțină o tendință de abstractizare și generalizare și să permită învestirea referentului cu statutul de sistem organizat (și nu de diviziune cronologică) [McHale, 1987], de supralicitare sau, în termenii lui Dan Mănucă, de „intransigență subiectivă”.
Ca intervenții sufixoidale, ”-ismele” (aici, detașate definitiv de încadrarea –ismului în corsetul ideologiilor) chestionează modalitatea de semnificare și de vehiculare a conceptului la care se atașează, având în vedere faptul că acestea nu articulează limbajul facticității, nu răspund unei necesități ideatice de ordin real, deoarece nu sunt considerate transcendențe efective și/sau corelații intenționale (Marica, 2009).
Deloc întâmplător, Felix Nicolau (2013) constata că lumea este saturată de –isme și-i avertiza pe descendenții postmoderniști cu privire la imposibilitatea de a se instala cineva pe „tronul tatălui”, certificând existența unui hiatus la vârf și anunțând că, pentru o vreme, „tronul rămâne gol”.
Astfel se poate explica imposibilitatea de sedimentare a formulelor de răscruce – tehnicisme- care departe de a clarifica destinul curentelor/mișcărilor, le complică implicându-le în false opțiuni alternative – nimic altceva decât deturnări nesintetizante care confirmă, hassan-ian (1987), sensul (lexical) indetermanenței (în cazul postmodernismului, interacțiune în imediata vecinătate a propriilor contradicții).
Aceste concepte de asalt procesualizează, în esență, un aspect ambilectic, atotcuprinzător, prin relansarea vicecanonului ca normă de tranziție, regulă care garantează dinamica alternativelor post- și precizează că depășirea cu orice preț a propriei condiții/ a stării de fapt (chiar dacă, adesea, se recunosc forme de mixtură), nu reușește decât să opereze un bruiaj, cu scopul producerii unor semnale parazite cu lungime de undă, aproximativ identice, dar cu diferențe specifice.
O atare evidență confirmă că nicio combinație conceptuală nu se mai fixează definitiv nici în miezul spaţiului căruia îi conferă identitate, nici în coaja sa, ci întreține, simultan, răscrucea – un înlăuntru şi un în afară, verdict care definește bruiajul ca reflex/tendință de disoluție/amalgam a/al categoriei noului.
Pe baza observațiilor anterioare se impune menționarea unei alte fațete/ipostaze a profilului hekate-ian, aceea de umbră/stafie care bântuie întretăierea a trei drumuri, fiecare din capete privind înspre o altă (anume) direcție și admiterea hekate-ismelor drept modalitate transportatoare, dinamică, de demarare a unor re-evaluări teoretice trifazice, printr-o formulă care nu își propune nici asumarea statutului de alternativă, nici de bruiere, ci se afirmă drept experiment de reamplasare a reperelor teoriei în tiparul multiplicărilor de ordinul trei.
Doar din această perspectivă se poate justifica eludarea voită, în analiză, a semnalelor religioase venite dinspre trei, a unei numerologii reirigante sau a unor formule triumvirat(l)e, prin plantarea în solul post-postmodernismelor a unui concept de răscruce – transportator de sens (și nu elucidant), care, în partitură filosofico-politică, ar putea conferi o anume direcție răscrucilor alimentate de multiplicările deturnate cu care operează contemporaneitatea.
Opțiunea este condiționată de obstinația cu care (și) intervențiile la zi ale presei de pe bătrânul continent regrupează cele trei principii europene – prosperitate –securitate – libertate – sub desemnele schimbătoare ale celor trei Europe marcate de limitele zonei euro performant-unificate, de bornele instabile ale reflexului înainte-înapoi sau de restul amplasat în afara cercului şi, de aici, lipsit de orizontul unor șanse reale de a se sincroniza din urmă, respectând ritmul impus.
Sub același simbol al lui trei, la trei ani de la crearea sa, troica Europeană (pe care presa europeană o reprezintă metaforic prin imaginea unui organism cu trei capete) își estimează (în avans) opțiunile de răscruce (lansarea la Bruxelles a dezbaterii problemelor apărute în perioada de după troică), deși ghidajul/pilotajul său este încă asigurat, ca formulă, de o relație solid-productivă, în partitura novatoare a unei aventuri prea-serioase.
Despre destinul Europei după Lisabona (Leparmentier, 2009), publicația Le Monde opina că reorganizarea prevăzută în Tratatul de la Lisabona nu va simplifica funcţionarea Uniunii: aceasta va da naştere unui monstru cu trei capete care va face Europa şi mai incontrolabilă.
Astfel de comentarii actualizează și decodifică simbolurile monstruoase propuse, într-un scenariu proiectiv-filosofic și de Voltaire (2000), care identifica în/prin natura gigantică (dependență geografică și disproporție a dimensiunilor, un glob pământesc construit deficitar, neregulat și geometrizat ridicol), un termen de comparație (fizico-matematică, măsurare a insuficienței tributare multiplicării lui 3 – Saturn posedă 30 de substanțe și 300 de proprietăți) și de relativitate/eficacitate în adâncirea dihotomiei swift-iene mare-mic.
De aici rezultă o echivalare a monstruosului, ca raport, cu inadecvarea eticii /esteticii celui care examinează, cu incapacitate de relaționare sau de aprofundare a capacităților inerente, cu iluzia mărimii absolute și a relativității dimensiunii, cu inadaptabilitatea la tipar (realul nu se poate adapta diferitelor moduri de a-l percepe, simțurile eșuează, iar maximizarea naturii pare o soluție sisifică).
Acceptând imanența imperativului – colțurile/răscrucile trebuie reinventate – sau ineditul stil de reașezare artistică a semnalelor din colț în colț (Polgár, 2003), răscrucea poate fi învestită particulariza(n)t profetic cu reflexul walterbenjamin-ean al locurilor cu putere proiectivă (de înlesnire a privirii în viitor), care înregistrează un impact trifazic în atitudine-strategie-raportare, corectând, de fapt, viziunea/soluția accidentală (în accepția lui Voltaire) asupra globalului (și a -ismelor sale).
Maniera de abordare periclitează puntea de trecere dinspre geopolitică înspre geopoetică (Holmes, 2011), aplicând, simultan, dubla chestionare nesintetizantă, operată de neoliberalism, aceea a modalității de formare și de destrămare a lumii, oportunitate de reașezare într-un echilibru fragil/neutru a discrepanțelor survenite între Centrul Europei şi Europa Nouă.
Din proiectul de consolidare a blocurilor regionale, ca formulă de compromis globalizare-stabilitate teritorială, „şocul civilizaţiilor” împrumută conturul metamorfozant pentru schimbarea de fază a profilului cultural-politic neoconservator, cu intenția conservării active a principiilor neoliberale.
Brian Holmes (2011) sugera, ca soluție alternativă, tocmai interferența trioperațională științe sociale (emancipate din neutralitatea proprie) – geografie economică (ca reacție la precaritate) – cercetarea (din domeniul tehnologiei/sociologiei) organizațiilor și psihologiei sociale, menită să facă constatări referitoare la sistemul de funcționare al puterii sau la structura hegemoniilor actuale.
Trebuie să recunoaștem că asaltul conceptual este perceput mai ales din partea lui doi, afirmație care, pe terenul filosofiei politice, și-a construit un întreg sistem derutant (vezi stânga vs. dreapta), funcțional, în special, pe tărâm metaforic. Dacă acceptăm metafora așa cum este ea definită, aristotelian, drept transfer asupra unui obiect a numelui unui alt obiect, atunci putem ușor conveni că registrul intervențiilor filosofico-politice remarcă primatul operațiilor mentale, științific-expresive.
Dacă o atare perspectivă depinde de actul/procesul prelungirii modernismului în postmodernism, opțiunea pentru alternativa tehnicismelor are în vedere multiplicările de ordinul trei, renunțând la regula lui versus și optând pentru „și…și”, cu efect transportator al presiunii unui obiect asupra lui însuși, aplicând operațiilor mentale primatul experimentalului și al provizoratului.
De altfel, sloterdijk-ian (Sloterdijk, 2004), ca dublu cetățean, omul are nevoie, deopotrivă, de proporție și monstruos, de melanjul nesintetizant al metaidentității extaz-construcție/cumpătare, măsură, monitorizare, control-nemăsurat/nelimitare, necenzurare, eliberare/descătușare, dominație/autoritate-subordonare/supunere, poiesis-panică.
Conferirea unui statut alternativ hekate–ismelor reclamă tocmai consemnarea și nu remedierea intensificărilor prezentismului care confirmă că: spațiul-distanță renunță la verificările orientative, devenind deschidere neclarificantă, vacuum, expunere, umplere de elemente/conținuturi proprii; puterea absoarbe vechile tehnici/mecanisme și le plasează în economia unei proporții, pentru a echilibra/anihila o contraforță, iar securitatea constituie o modalitate de a reacționa la riscurile iminente.
Într-o interpretare (ocazională) a orizontului nihilismului motivațional, cu interes pentru predilecția actuală a filosofiei pentru ne-dat și des-fondat, Sloterdijk (2004, 75-76) admitea direcțiile trifazice exprimate de opțiunea răscrucii (neantul prezent/palpabil își are întretăierile sale!), aceea care, paradoxal, pare a repune în circulație metafora, în defavoarea tehnicismelor, prin apelul la registrul științifico-expresiv.
Perspectiva triloculară nu poate ignora vizualizarea utopiilor care vor întrerupe voit teoriile conectate la real, decretând, ca predispoziție hekate-iană (delir schimbător, instabil, coșmar sau vedenie), deschiderea pentru metodele (im)posibile [acceptate aici, drept exerciții mentale cu impact în posibilitățile laterale de construcție/deconstrucție a lumilor posibile].
Opțiunea își procură argumentele din domeniul filosofiei politice, confirmând ceea ce R. Nozick (1997) prezenta prin tactica de sustragere de sub influenţele utopiei și de deturnare a finalității sale provocând spargerea integralităţii; unele lumi pot deveni stabilizante, fenomen denumit de Nozick drept atomizare a lumilor stabile (asociaţii) în comunităţi, la nivel micro-social. Utopia însumează, de fapt, utopiile comunităţilor diferite şi divergente, constituindu-se, astfel, o metautopie/transutopie (s.n.) – mediul de laborator al experimentelor utopice.
Convingerea mărturisită a intervenției de față este aceea că hekate–ismele pot fi acceptate drept remediu pentru diplopie, facilitând, de fapt, translația dinspre dublul (devenit maladiv), înspre un punctum în trei faze al privirii.
Eco, Umberto, Istoria Urâtului, traducere de Oana Sălişteanu, Anamaria Gebăilă, Editura Rao, București, 2007;
Hassan, Ihab, The Postmodern Turn: Essays in Postmodern Theory and Culture, State University Press, Ohio, 1987;
Holmes, Brian, „Deriva continentală. De la geopolitică la geopoetică”, Idea Artă + Societate 36-37, 2011, http://idea.ro/revista/?q=ro/node/40&articol=666;
Leparmentier, Arnaud, „Le toujours improbable George Washington européen”, Le Monde, 5 Octombrie 2009;
Mănucă, Dan, Eminescologie / Eminescianism, http://convorbiri-literare.dntis.ro/ MANUCA ian9.html;
McHale, Brian, Postmodernist Fiction, Methuen, London, 1987;
Nicolau, Felix, Estetica inumană. De la postmodernism la Facebook, Editura Tractus Art, București, 2013;
Nozick, R., Anarhie, stat și utopie, traducere de Mircea Dumitru, Editura Humanitas, București, 1997;
Polgár, Al., „Din colț în colț”, Idea Artă + Societate 14, 2003, http://idea.ro/revista/? q=ro/node/40&articol=161;
Sloterdijk, Peter, Eurotaoism. Contribuții la o critică a cineticii politice, traducere de Alexandru Suter, Editura Design & Print, Cluj, 2004;
Voltaire, Micromégas, Libretti, Paris, 2000.
About the Author
Viorella Manolache Viorella Manolache este cercetător ştiinţific III, dr., la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C.Brătianu” al Academiei Române, Bucureşti, Departamentul de Ştiinţe Politice.
Related Posts
Despre compasiune ca o cenzură a gândirii politice →
De la modern la modernitatea (post) în Europa şi câteva reflecţii în jurul căderii comunismului* →
Solidaritate europeană, dar până la brânză (care-i pe bani) →
Comentarii recente