Adevăratul occidentalism
[Imagine de Van Soest et al., Wikimedia Commons]
Celor care îndrăznim să punem la îndoială justeţea şi eficienţa politicii americane, care observăm anumite evoluţii negative la nivelul Uniunii Europene şi care se întâmplă să găsim explicaţii raţionale pentru acţiunile Rusiei, ni se aplică facil calificativul de antioccidentali. Evident, este mai la îndemână să expediezi lucrurile printr-o etichetare decât să argumentezi la obiect, explicând unde greşeşte preopinentul. Am spune că e nota specifică a „comentariului” de la noi. Numai că în cazul de faţă nu intervine exclusiv o eludare retorică a problemei, este vorba despre o mistificare de fond, întrucât suntem acuzaţi nu pentru ceea ce suntem, ci de ceva ce nu suntem. De fapt, atunci când criticăm Occidentul o facem tocmai din perspectiva valorilor sale, pe care acesta nu le mai susţine suficient sau chiar abdică de la ele.
Occidentul nu reprezintă pur şi simplu un reper geografic, nici măcar o alianţă politico-militară. Este mai ales un model cultural, o formulă de raportare la existenţă, având ca elemente definitorii exerciţiul raţiunii şi examenul critic, respectul pentru individualitatea umană, caracterul reprezentativ al puterii şi acceptarea diversităţii, pluralismul. Individul este valorizat deoarece are capacitatea să aleagă raţional între bine şi rău. Puterea reprezentativă corespunde capacităţii individului de a decide conştient în legătură cu interesele sale. Pluralismul apare ca efect practic al exercitării liberului arbitru de către indivizii cu interese multiple, şi totodată ca o garanţie a prezervării libertăţii împotriva conformismului opiniei publice, despre care avertiza cu perspicacitate Alexis de Tocqueville.
Dacă dezavuăm exclusivismul intelectual neoconservator sau constrângerile „corectitudinii politice” nu o facem pentru a le opune gândirea totalitară a unei oarecare „societăţi închise”, ci spiritul critic, îndoiala metodică şi discuţia mereu deschisă. Nici o opinie nu poate fi ipostaziată ca adevăr absolut, ce exclude legitimitatea sau dreptul la exprimare al altor puncte de vedere, în maniera califului Omar în faţa Bibliotecii din Alexandria. Nu trebuie să înlocuim idolii marxism-leninismului cu aceia ai vulgatei hayekiano-friedmaniene. Cu atât mai puţin dacă e vorba despre fantoşe mediatice precum Gabriel Liiceanu, care cerea la un moment dat să nu mai apară la televizor criticii intervenţiei nord-atlantice din Iugoslavia, sau mai celebrul Bernard-Henri Lévy – cenzorul de serviciu al conformităţii mainstream şi histrion improvizat de butaforie, care se fotografiază în Franţa pretinzând că se află în Kievul cuprins de febra Maidan-ului.
Atunci când respingem capitalismul multinaţionalelor, demantelarea statului social în Europa, intruziunile distructive ale Fondului Monetar Internaţional sau consumerismul, nu o facem deoarce ne încercă nostalgii colectiviste moştenite de prin stepele asiatice. Apreciem însă că supramunca actuală, extinsă inclusiv la nivelul „gulerelor albe” din corporaţii, contravine tocmai afirmării individului uman, diferit de animal prin aceea că accede la cultură şi loisir. Supramunca nu-i mai lasă timp pentru aşa ceva, îl transformă în vită utilă, iar consumerismul îl reduce la condiţia de rumegător al bunurilor de prestigiu, care înlocuieşte reflecţia proprie asupra necesarului cu mesajul publicitar. Ce găsiţi atât de occidental, sub aspectul precizării de sine a personalităţii, în atitudinea turiştilor care pozează la Cannes maşinile de lux ale şeicilor, mărturisindu-şi astfel admiraţia pentru un mod de viaţă străin, în care autoritatea holistă şi nu omul constituie măsura lucrurilor?
Faptul că nu credem în semnificaţia democratică a intervenţiilor militare occidentale din Afghanistan, Irak sau Libia nu înseamnă că susţinem fundamentalismul islamic sau dictaturile sultaniste. Considerăm că exercitarea arbitrară a „dreptului de ingerinţă” serveşte în realitate unor interese economice, că provoacă mai multe victime decât regimurile pe care le înlocuieşte şi, cel mai important aspect, că infirmă însuşi caracterul reprezentativ al puterii, care presupune acordul populaţiei faţă de sistemul de guvernare. Reprezentativitatea nu se traduce obligatoriu în termeni democratici. Oricât de nedemocratică, puterea talibanilor era mai reprezentativă, adică mai în acord cu opţiunile afghanilor, decât conducerea aservită americanilor a lui Hamid Karzai. Sprijinul popular pe care-l primeşte mişcarea de rezistenţă confirmă acest fapt. Intervenţiile externe nu sunt excluse, însă numai în situaţii limită cum ar fi masacrarea populaţiei paşnice, şi numai în cadrul legalităţii internaţionale.
Există comunităţi cărora democraţia parlamentară nu le spune mare lucru, deoarece nu valorizează individul şi reprezentarea politică a voinţei lui; comunităţi retractile faţă de modul de viaţă occidental, pe care şi-l asumă eventual numai în componenta sa ştiinţifico-tehnică, pentru a se înarma sau a rezista în competiţia economică mondială. Este de pildă cazul Chinei, în parte al Rusiei şi al Turciei, ca să nu mai amintim de ţări musulmane precum Iranul şi Irakul, în care solidarităţile familial-confesionale şi paternalismul prevalează în raport cu individul şi formula instituţională deliberativă. Nu agreem nici statutul femeii potrivit legii islamice, nici obişnuinţa muncii cvasiservile din Asia de sud-est, cu atât mai puţin iconoclasmul talibanilor îndreptat asupra statuilor lui Buddha. Credem totuşi că introducerea prin forţă a modului de viaţă occidental echivalează cu încălcarea pluralismului. Acceptarea diversităţii nu este uşoară, ea implică autolimitarea, coexistenţa tensionată cu tradiţii de neînţeles ori de-a dreptul revoltătoare pentru mintea occidentală, însă fireşti în alte culturi. În reciprocitate, emigranţii care aleg să trăiască în Occident sunt datori să respecte regulile de aici, fără să-şi impună invaziv normele comportamentale din zonele de provenienţă.
Jihadiştii intoleranţi care atacă Occidentul procedează consecvenţi cu ei înşişi, dar occidentalii exclusivişti şi care pretind uniformizarea lumii după chipul lor îşi contrazic propriile valori şi identitatea. Îndrăznim să afirmăm, aşadar, că abia prin demersul critic pe care-l practicăm ne manifestăm ca occidentalişti autentici, nu susţinând stupid sau interesat negarea de sine a unei civilizaţii, doar pentru că impulsul nihilist vine din vest.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Afectarea intelectualistă şi extremismul social →
Periferia ca istorie inversă a centrului →
Despre clarviziune în geopolitică. Remarci adresate politicienilor și ziariștilor români →
Excelent articol! Felicitări!
Un text pedeapsa pentru ticalosi, care ar trebui sa vindece de prostie/naivitate pe restul!
Pingback: Santa KLAUS Ciolanis sau cum să stai cu DREAPTA în gură! |
Mi-am adus aminte de un fapt din campania electorală pentru europarlamentare. La un moment dat Zizek și-a manifestat public sprijinul pentru Alexis Tsipras, cu care adversarii politici au făcut tot posibilul să nu se întâlnească în dezbateri (l-au acceptat doar la ultima) și care era prezentat ca fiind „comunistul-căpcăun”, deși Tsipras nu provine din KKE (căpcăunii, Partidul Comunist Grec, care s-a și retras apoi din grupul europarlamentar al Stângii Europene, ale cărui politici sunt socotite de KKE mult prea „oportuniste” și „antirevoluționare”) ci din SYRIZA / Stânga Europeană. Întrebat de ce îl susține pe Tsipras, Zizek a zis ceva de genul ăsta: „Pentru că e singurul care mai apără Europa așa cum ne-am dorit-o”. Într-adevăr, e deja o banalitate să constatăm că proiectul european de acum nu mai are aproape nimic comun cu Europa Occidentală de după război, Europa prosperă și socială, la care visau părinții noștri de după Cortina de Fier. Din păcate mașinăria mediatică te bagă imediat în malaxorul calomniilor și sub pretenția „stării de război” (război împotriva jihadiștilor, împotriva Rusiei, împotriva „teroriștilor”, împotriva „comuniștilor” etc.) dreptul la liberă exprimare ți se suprimă scurt, fără discuție. Presupun că în curând o să zicem și „mersi” că nu facem pușcărie pentru „opinii defetiste”.
se pare totusi ca SYRIZA are ceva singe comunist in vine, provenit dela factiunea eurocomunista a Partidului Comunist Grec, fostul Partid Comunist din Grecia (interior) … altfel, nu mi se pare nimic compromitator in aceasta, dimpotriva … altfel, intrutotul de acord cu pozitia domnului Mamina si a celorlalti co-militoni, aceea ca Uniunea Europeana de astazi se indeparteaza alarmant de generosul proiect originar, al Europei sociale, casa comuna europeana … personal mi se pare sansa mare ce se ofera stingii oneste si realiste de a depasi momentul actual de orbecaire a drumului de urmat … SYRIZA si Grecia pot deveni laboratorul de incercare a unor politici care sa contracareze viziunea unica actuala, de factura neo-liberala, si de aceea merita sustinuta.
Articolul este destul de bun doar ca pare scris de un teoretician care nu are prea multa legatura cu viata reala. In practica, lucrurile stau cu totul altfel, mult mai grav si poate ar merita scris un articol si din aceasta perspectiva. Poate ar trebui sa ne punem intrebarea „Bai, da de ce le-au venit piticii pe creier occidentalilor si au inceput sa-i ciomageasca pe islamisti?” S-ar putea sa constatam la o analiza mai atenta ceva de genul „pentru ca li s-au urcat in cap”. De cateva zeci de ani, tot felul de „oropsiti” din toate colturile lumii si din toate culturile traiesc in occident bine merci din ajutoare sociale. De vreo zece ani, au vazut ca le merge si au inceput sa se „extinda”. Au ocupat cartiere intregi, putin cate putin, casa cu casa apoi orase cu totul si in curand vor avea pretentia de autonomie sau cine stie ce alta trasnaie, poate chiar o tara proprie.
Cum ar fi sa primesti la tine-n casa, din mila, un copil al strazii care dupa o saptamana isi mai aduce un frate, dupa alta mai vine cu o sora, dupa 3 luni o aduce si pe masa (ca e bolnava si nu are unde sta) si asa mai departe? Ce faci, ii tii pe toti pe mancare si bautura din munca ta sau ii dai afara in suturi? Sau poate pleci tu si le lasi lor casa. Multi ocidentali aleg sa plece din cartierele (chiar orasele lor) din bun simt, dar asta nu inseamna ca nu aduna frustrari in sufletele lor. Care este limita? Pana unde pot ei sa plece? Sa-si schimbe si tara sau poate planeta? Ori sa revina si ei la traiul din evul mediu sau de pe vremea lui IIsus, fara electricitate, masina, internet, telefon mobil, etc. numai de dragul „solidaritatii” cu veneticii. Nu mai bine bati la ei ca la fasole si-i educi sa traiasca civilizat ca in secolul 21? Singura problema e ca trebuie sa faci asta sustinut ceea ce inseamna bani multi, altfel, obtii doar rezultate partiale si reversibile.
Pe cei ce va aplică facil calificativul de antioccidentali,i-as invita sa cunoasca mai indeapoapre occidentul,sa vada cu ochiii lor ca,nu e nici o diferenta intre un comunist si un capitalist.
bun post
Intru totul de acord cu principiile dvs., dar nu se pot da si exemple de succes ale transferului de valori? Hong Kong? Coreea de Sud? Japonia?
D-l Mamina a precizat clar faptul ca exportul sau transferul, cum voiti sa-l numim, de valori de la civilizatia occidentala catre alte zone populationale, este bine sa se rezume in principiu la modelul economic . Apoi, daca prin contactele economice dintre popoare-natiuni cu valori culturale diferite, se extinde osmotic cultura occidentala, se pot face fara presiuni, pasi catre un transfer semnificativ de valori culturale.
Ideea pe care am remarcat-o in expunerea de mai sus este aceea ca nu este eficienta ,,civilzarea” adica occidentalizarea cu forta a celor din alte zone terestre, ci numai a celor care aleg sa traiasca in tari occidentale. Acestia ca imigranti, sunt datori sa se adapteze si sa respecte valorile culturale si religioase ale tarilor care i-au primit. Daca eu ca individ, nu agreez un anumit tip de civilizatie-cultura-religie, nu am ce cauta in tara care are aceste valori. Daca plec numai pentru un loc de munca mai bine retribuit, sunt obligat sa nu deranjez prin atitudinile si manifestarile mele, pe cetatenii tarii gazda.
Cred ca ciocnirea dintrę civilizatiile orientale si cea occidentala s-a facut fara o estimare inteligenta a consecintelor, de catre cei ce conduc statele cu economie puternica. Au scontat prea tare intr-o uniformizare culturala rapida a celor adusi sa munceasca in tarile bogate si uite ce a iesit !!!
Pingback: Adevăratul Occidentalism - Anonimus