O falsă problemă şi alte sminteli
Zilele acestea, dreapta românească este în delir. Cauza o constituie recenta Ordonanţă de Urgenţă privind înfiinţarea şcolilor de învăţământ postliceal pe lângă universităţile acreditate. De la intelectualii neoconservatori la forumiştii anonimi ai site-urilor de dreapta, toţi condamnă, cu sfântă mânie, „legea studenţilor fără bac”. Nu există un consens asupra candidatului dreptei la prezidenţiale, în schimb există o huiduială unanimă a tuturor celor care se isterizează pe tema – crucială, nu-i aşa? – a educaţiei. Dar să trecem peste ipocrizia preocupării dreptei pentru educaţie, care (la fel ca sănătatea) devine subiect sensibil doar în disputele populiste, nu şi în materie de strategii prioritare. Să trecem, de asemenea, şi peste inexactitatea grosolană care le-a cauzat insomnii civice simpatizanţilor dreptei. Pentru cei care încă nu au aflat, ordonanţă respectivă nu prevede înscrierea la facultate a elevilor fără bacalureat, ci posibilitatea de a crea instituţii de învăţământ nonuniversitar. Ceea ce mi-a atras atenţia în această isterie a fost altceva; şi anume modul în care o falsă problemă ajunge să capete proporţii uriaşe, alimentată de manipulările presei şi de panica bine înscenată a unor directori de conştiinţă. Problema dreptei este inflaţia de absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior. Această problemă este falsă din mai multe motive.
Unul ar fi că oricum noi suntem la coada clasamentului european în privinţa procentului de absolvenţi de studii de licenţă, masterat şi doctorat. Dar să presupunem că îngrijorarea dreptei vizează calitatea absolvenţilor. Adică, om avea noi mulţi absolvenţi, dar mulţi dintre ei sunt nepregătiţi pentru piaţa muncii, sunt semidocţi şi, uneori, chiar semianalfabeţi. Lăsând la o parte, proaspăt trezitul instinct meritocratic al dreptei, această îngrijorare este, în cel mai rău caz, naivă pentru cei care se nutresc din idealurile neoliberale. Dacă, în viitor, toţi cetăţenii României vor fi licenţiaţi, n-ar trebui să fie o problemă pentru capacitatea Pieţei Libere de a-i selecta pe cei mai adaptaţi mediului concurenţial de afaceri. Chiar şi în zilele noastre, sunt destui absolvenţi de facultate, care prestează în afara sau sub propria calificare. Este regretabilă situaţia în care vezi absolvenţi de facultate facând dezacorduri, dar cauza nu trebuie căutată doar în instituţiile şi politicile din învăţământul superior.
Aşadar nu spun că inundaţia de diplome este dezirabilă, dar cred că proasta pregătire a studenţilor nu se datorează neapărat politicilor din domeniul universitar. Problema ţine adesea de învăţământul preuniversitar, iar aceasta este o temă care, în mod constant, fuge către periferia privirii agere a dreptei, preocupate doar de învaţamântul „de elită”. De multe ori, materialul cu care lucrează cadrele universitare este deja stricat în urma unei educaţii precare anterioare. Cauzele sunt multiple, dar dacă tot ne preocupă sistemul de educaţie, ar trebui să punem degetul pe rană, iar aceasta ţine de întreaga bază instituţională a învăţământului preuniversitar. Cea mai cunoscută problemă este cea a salariilor dascălilor, iar această rană este una care va sângera tot mai mult, pe viitor. Din ce în ce mai puţini absolvenţi de facultate sunt tentaţi să devină profesori de liceu sau gimnaziu. Studenţii silitori se îndrepată către privat sau îşi deschid propria afacere, lăsând astfel loc celor mai slabi pregătiţi, care nu au alt debuşeu profesional decât „un post sigur la stat”. Care nici acela nu este atât de sigur în condiţiile în care titularizările sunt tot mai rare, iar sistemul clientelar domină multe şcoli, licee şi inspectorate. În aceste condiţii, învăţământul preuniversitar şi primar se confruntă cu o absorbţie tot mai mică a studenţilor pregătiţi, cu omniprezenţă şpăgii, cu dezinteresul dascălilor şi cu alte probleme care se răsfrâng asupra viitoarei generaţii de absolvenţi. Mulţi dintre aceştia vor da bacalaureatul în repetate rânduri, vor intra cu chiu cu vai la o facultate privată şi, apoi, vor îngroşa rândurile şomerilor şi ai angajaţilor în poziţii subcalificate. Eventual, unii dintre aceştia vor junge să predea la rândul lor, pe posturi netitularizabile, pe la diverse licee sau şcoli generale.
Din punctul meu de vedere, până când nu va exista o stategie coerentă de atragere a absolvenţilor merituoşi în învăţământul primar şi preuniversitar, problema studiilor superioare va escalada sau, în cel mai fericit caz, va rămâne aceeaşi. Acum încă mai există câţiva profesori care au dat examene dificile de admitere la facultate şi care au făcut şcoala pe vremea în care grija principală a universităţilor nu era cum să îşi sporească numărul de studenţi. Într-un viitor nu foarte îndepărtat, toţi aceştia vor ieşi la pensie, lăsând loc celor care nu şi-au găsit loc pe piaţa muncii şi s-au îndreptat, incompetenţi şi dezabuzaţi, spre învăţământ. Iată o problemă a educaţiei româneşti, care nu pare să dea prea multe bătăi de cap dreptei româneşti.
Şi, apoi, mai e ceva. Am citit – cu oarecare masochism ce e drept – comentarii întregi de la subsolul diverselor articole apocaliptice despre „studenţii fără bac”. Ceea ce m-a suprins în primul rând a fost atitudinea dispreţuitoare şi fudulă a forumiştilor. Problema lor principală nici măcar nu era aceea că va scădea calitatea studenţilor. Marea panică era aceea că „proştii” vor avea acelaşi statut educaţional cu ei. Comentariile lor transmiteau groaza că vor trebui să împartă statutul de absolvent cu „ţăranii care vin de la vreun liceu de la Cuca Macaii”. Unii dintre ei propuneau, mai în glumă, mai în serios, ca – din moment ce elevii fără bac intrau la facultate – să primească şi ei diplome de doctor. Este o atitudine similară cu a tinerei care a scris celebra scrisoare, care a făcut recent încojurul Internetului. Dacă tot s-au şters datoriile unor amărţi, să primească şi ea bani de concediu.
Se pare că egalitatea cu cei slabi doare mai tare decât decalajele imense care îi despart pe toţi aceştia de marii câştigători ai loteriei capitaliste.
About the Author
Daniel Nica Daniel Nica este doctor în filosofie al Universităţii Bucureşti (UB) cu teza „O perspectivă critică asupra disputei dintre generalism şi particularism în filosofia morală contemporană”, absolvent al Masteratului de Filosofie, al Facultăţii de Filosofie şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, la aceeaşi universitate. Este membru al Centrului de Cercetare în Etica Aplicată. În 2012, a efectuat un stagiu de cercetare la Uehiro Center for Practical Ethics al Universităţii Oxford. Este interesat de filosofie morală atât în tradiţia continentală, cât şi în cea analitică, de metaetică, metafilosofie, hermeneutică, filosofia luii Kant și filosofia târzie a lui Wittgenstein. Coordonează seminarii de Teorii etice, Introducere în etică şi Filosofie greacă la Facultatea de Filosofie, UB. A publicat cartea ETICĂ FĂRĂ PRINCIPII? Generalism şi particularism în filosofia morală (2013), volum ce are la bază teza de doctorat a autorului.
Related Posts
Mitul întreprinzătorului de succes →
Vintilă Horia, sau lamentabila elită →
Efervescență la Beirut →
Pingback: Universitatea fara BAC - Finalitatea? | Cu bătaie lungă | Jurnal Iuga Mihnea M.