Tristeţea lui Andrei Pleşu şi sila cititorilor săi
Nu am, personal, nici o îndoială: Radu Beligan făcea mai bine să nu intre în atingere cu mlaştina politică autohtonă. Cine se amestecă în troacă… Nu contest deci nici o clipă ideea că imaginea sa nu va câştiga nimic din asemenea atingeri.
Ceea ce însă contest cu vehemenţă este dreptul moral al lui Andrei Pleşu de a-l trage de urechi pe distinsul actor. Dreptul de a cere cuiva mai multă rezervă demnă în faţa politicului presupune atu-ul de a fi etalat tu însuţi o atare rezervă în trecut. Dimpotrivă, promiscuitatea conduitei personale invalidează autoritatea de a face morală altora.
Tropăiala de valet bătrân a lui Pleşu în jurul lu’ Băsescu, industriozitatea lui de slugă veche, obişnuită să cureţe cu zel murdăria stăpânilor (în cazul său, prin prestaţiuni mediatice dezodorizante), aruncă în derizoriu poza de ‘adâncă tristeţe’ pe care şi-a compus-o în faţa lui Beligan. A juca rolul demnităţii întristate, când tu însuţi te-ai pretat la cele mai jalnice servicii pentru cei mai jalnici scamatori politici, frizează şarlatania.
Dar poate aţi uitat aceste jalnice servicii. Sunt totuşi lesne de rememorat. Un singur exemplu va ajunge. În Dilema veche, nr. 281, 2-8 iulie 2009, p. 3, maestrul Andrei Pleşu lua apărarea uneia dintre cele mai lamentabile manifestări de sultanism băsescian: împingerea progeniturii prezidenţiale în Parlamentul european. E, pe cât se pare, cel mai jos nivel scatologic atins de maestrul îngerilor, care se mânjea atunci rău de tot încercând să justifice nejustificabilul.
Pasul prim era redefinirea arbitrară a nepotismului, în aşa fel încât să se poată lansa pretenţia că n-ar fi fost vorba de aşa ceva. „Ar fi fost nepotism,” – ne învăţa cu ridicolă seriozitate Maestrul – „dacă domnişoara Băsescu ar fi fost numită ministru sau ar fi căpătat, sub preşedinţia tatălui său, o demnitate publică. În aparatul de la Cotroceni, de pildă.”
Trebuie să fi fost o zi tare neagră pentru Pleşu, de s-a pretat la asemenea sofisme stupide. Nepotismul presupune oare doar accesul la demnităţi publice în aparatul ministerial sau prezidenţial? Cine decretează asta? Orice rol public sau avantaj nemeritat (şi Pleşu însuşi admite indirect că aici era nemeritat), obţinut în virtutea poziţiei de influenţă a unei rude, e nepotism. Profesorul care îşi aranjează fiul sau nepotul să ia o notă bună nu face nepotism? Ministrul care aranjează angajarea unei pupile la o universitate de stat, la televiziunea publică sau la o reprezentanţă culturală din străinătate nu face nepotism? Ce să mai vorbim. Şi dicţionarul trebuia mutilat, pentru apărarea regimului (şi năravurilor) distinsului Traian Băsescu (cel mai recent înger din debaraua profesorului de angelologie).
Că Pleşu avea ceaţă în raţionament, când s-a încumetat să profereze aceste pseudo-idei de vasal ahtiat să dezmierde, e demonstrabil foarte simplu: dacă definiţia lui ar fi admisă, nici împlântarea lui Nicu Ceauşescu ca şef al UTC nu era un caz de nepotism…, că doar a fost ales prin vot deschis… Şi nu pentru o funcţie ministerială sau prezidenţială.
Să înceteze Maestru de a mai face pe prostu’ (că nu e!). Ştie el prea bine cum se joacă jocu’. Exact aşa cum Ceauşescu putea, cu un telefon, să-şi aranjeze odrasla lider UTC, şi Băsescu a putut s-o facă om (politic) pe Elenuţa. Desigur, prin alegeri. Dar cuvântul ‚alegeri’ nu spune tot. Există ceva numit manipulare, există aranjamentele de culise ale Puterii. La asta recurgea Ceauşescu, şi la asta se recurge şi azi. Formele manipulării mai diferă, dar tot asta e.
Pleşu nu ignoră aste lucruri, că nu e orb. Dar ce zic? Nu e orb? Ba este însuşi Regele Nevăzătorilor – fiindcă nimeni nu e atât de orb ca acela ce nu vrea să vadă.
Să analizăm puţin variantele. Cum a ajuns Elenuţa candidatul PDL? Simplu: sau pe merite, sau prin trafic de influenţă. Sau pentru că era foarte bună, şi se afirmase deja ca foarte bună, fiind deci rugată respectuos să candideze. Sau pentru că, fără a fi bună, cineva a dispus să fie înfiptă ca şi candidată. Care o fi varianta corectă? Secretul lu’ Polichinelle: cine să nu-l ştie? Dar culmea e că îl ştie şi Pleşu, care vorbeşte blând de „insuficienta ei calificare pentru rolul pe care şi l-a asumat”. Suave vorbe – imaginaţi-vă ce gen de om ar vorbi de ‚insuficienta calificare’ a lui Nicu Ceauşescu pentru rolul asumat!!! Mais passons.
Deci nu era calificată. Atunci cum s-o fi proţăpit în rol? Maestrul îngerilor ne răspunde: prin alegeri. Şi aici e ocazia să mai tragă un strat gros de unsoare: nu numai că Băsescu nu e de vină (că doar n-a angajat-o la Cotroceni!), dar şi ea e absolut inocentă: „În fond, până la urmă, chiar şi domnişoara Băsescu e nevinovată”. De ce? Păi doar nu s-a impus dând cu pumnii… ci a fost aleasă! Democratic!
By the way. Observaţi deferenţa: ‚domnişoara Băsescu’!!! Hillary Clinton e Hillary Clinton şi atât, Angela Merkel e Angela Merkel tout court, numai EBA e ‚domnişoara Băsescu’… îi venea mierea pe limbă lu’ nenea Andrei, după ce şi-a dat jos anteriul şi a înşfăcat săpunu’ de rufe s-o albească pe ‚domnişoara’.
Dar să ne întoarcem la alegerile democratice. Pour une fois, îl chinuie pe domnu’ profesor respectul pentru democraţie (comparaţi cu zisele sale dispreţuitoare obişnuite despre acest regim politic neelitar!) Dar n-are el aici dreptate? N-a fost ‚domnişoara’ aleasă? Ba s-avem pardon. E noapte neagră pe meleagurile Maestrului – de aceea el vede prost şi puţin. Vede doar rezultatul (a fost fata aleasă!), nu (vrea să) ştie nimic de procesul care a dus la alegerea ei. Ca şi cum alegerea ar fi un accident natural: i-a venit fetei… funcţia. Ce să mai facă, dacă s-a trezit aleasă? Cu inocenţa ei, a acceptat.
Dacă însă pune cineva întrebarea „cum s-a ajuns la alegerea asta?”, totul devine clar. Pentru a fi ales, ai nevoie de bani şi relaţii. Cineva te adoptă de candidat, te pune într-o circumscripţie cu şanse bune de a fi ales, îţi face publicitate, etc. Cum de a beneficiat de asta mamzela, dacă nu era ‚competentă’? (cu ruşine preiau eufemismul mieros al Maestrului) Nu prin trafic de influenţă exercitat de la cele mai înalte nivele? Şi asta nu e nepotism?
Eroarea lui Radu Beligan de a-l susţine pe Ponta este o gingaşă şi nevinovată alunecare de picior, pe lângă îndelungata, sistematica şi neruşinata slugăreală a lui Pleşu la curtea băsească, concretizată în atâtea articole, interviuri şi gesturi publice jenante.
Dacă tace o clipă corul îngerilor, s-ar putea ca Andrei Pleşu să audă murmurul cititorilor săi tereştri: “Maestre, ne e silă!”
Related Posts
Perdantul și revenantul →
Gabriel Liiceanu – ultimul bastion al stalinismului →
‚Cazul Vintilă Horia’ şi sofistica zglobie a lui Andrei Pleșu →
Ecelent articol, extrem de just, drept la tinta. Scrisoarea lui Pleșu către Beligan demonstreazà lichielism fără limite ale lui Pleșu.
Foarte bun articolul! De pe de poziții se face această perpetuă tragere de urechi a celor care nu-l susțin pe Băsescu? În numele căror valori? Deși se pretind a fi mari democrați, oameni ca Plașu par mai degrabă niște extremiști atât de orbiți de credința că ei dețin adevărul absolut încât își permit să dea mereu verdicte morale.
Pingback: Mirel Palada, atac scatologic la adresa lui Andrei Pleșu | Pagina de Politică | Parte din familia RV
Ipocrizia elitei romanesti. In aceeasi ordine se inscrie si apelul de azi al lui Gabriel Liiceanu catre Mugur Isarescu in care il roaga sa opreasca niste lucrari facute pentru BNR langa cabana lui Noica de la Paltinis. BNR vrea sa faca un loc de joaca pt copii. G. Liiceanu are insa insomnii eco-metafizice. Peratologul nostru vorbeste de „o rană deschisă în munte”. Ultragiat de masinile care tulbura somnul umbrei noiciene, domnul Liiceanu simte enorm si vede monstruos. In schimb, anul trecut, pe vremea Rosiei Montane, bunioara de par egzamplu, acelasi „pastor al fiintei” ii lua la rost pe protestatari si facea ironii pe seama „manifestantilor postmoderni”. Cianura de la RM nu prezenta interes pentru sensibilitatea (selectiva) a stimabilului Maestru. Mofturi progresiste…
Ca sa nu mai vorbim de provincialismul venerabilului. Pentru elita, lumea se reduce la cateva toposuri simbolice. Cabana lui Noica e – citez – „la fel de importanta ca problemele bancare ale României”. E in centru, cum ar veni. Rosia Montana e prea departe, nu prezinta importanta. Ca la Caragiale: nu voi sa stiu, stimabile, de Europa dumitale. Eu voi sa stiu de tarisoare mea si numai de tarisoara mea.
Elita romana oare ce defineste aceasta sintagma? Hagi un fotbalist genial dar un antrenor mediocru si un vorbitor greoi nu este considerat de nimeni elita(desi sigur e pretuit ca sportiv si ca seriozitate) insa in cazul oamenilor de litere sau de arte imediat ne repezim cu elita peste ei de ajung saracii sa si creada ca ei sunt elita. Problema lor e ca talentul profesional fie el actoricesc ca la Beligan fie el eseistic si general cultural ca la Plesu(ca scriitor nu e) nu e dublat de o decenta in viata practica. E posibil ca sa fie de vina tocmai sistemul romanesc care nu permite un trai decent daca esti numai actor sau altceva. Trebuie sa te guduri pe langa politic deoarece acesta invarte sinecuri. Si cum fiecare are pofte si nevoi atunci obiedienta devine naturala. Insa e bine ca nu exista parti-prisuri. Nici Plesu nici Beligan nu-s de apreciat cand se gudura langa Basescu sau Ponta. Basescu si-a trimis agramata de fica-sa in parlamentul european(o urechiala sa invete in copilarie ar fi fost mai de folos) insa tot el a incercat macar sa zguduie si sa impinga sistemul. Cum asteptarile mele la oamenii politici sunt minimale sper ca Ponta sa fie pomenit macar cu ceva similar deoarece deocamdata nu vad nimic.
Pentru antiBasistii talibani va rog sa intelegeti ca nu e un comentariu politic.
Pingback: Tristeţea lui Andrei Pleşu şi sila cititorilor săi
„Un articol extrem de just” („just” — ehei, ce frumos suna pe vremuri, prin anii ’50!), zice Claude Karnoouh. Ceea ce, ţinând cont de ce reprezintă Claude Karnoouh în stânga dură, pe mine unul mă duce cu gândul la urarea lui Topârceanu: „Lăuda-te-ar Bogdan Duică!”; cu înlocuirea cuvenită de nume, fireşte…
Sigur că Radu Beligan ar fi făcut mult mai bine să nu intre în „mlaştina politică autohtonă”. Şi când spuneţi asta, presupun că aveţi în vedere întreaga mlaştină autohtonă, începând din anii ’50. Inclusiv mlaştina perioadei 1969–1989 (20 de ani, nu glumă!), când RB a fost „maestru” de ceremonii în CC al PCR. Se pare însă că pentru dv. acea bălăceală în mlaştină a fost „gingaşă şi nevinovată”.
Apropo, mulţi se întreabă şi astăzi cum de a durat atâta amar de vreme dictatura ceauşistă. Păi aşa se face că a început de timpuriu şi a durat — şi a tot durat: cei mai destoinici „maeştri” au pus umărul din gros! Eu inventat „Epoca de aur” (ca sintagmă, desigur), au găsit asemănări între „Epoca de aur” şi vremea lui Pericle (după care s-au retras la mânăstire — unii; alţii, nu), apoi au trecut de la sintagmă la substanţă, au consolidat-o găsind că Ceaşcă „asculta respiraţia ţării”, că era „cel care a şters din dicţionar cuvintele: oboseală, inerţie, stagnare, nepăsare, imposibilitate”, că era „cel care se odihneşte de o muncă prin altă muncă”. Şi au mai pus şi de-o reclamaţie, acolo, la vârf, la „organe”, cum că Televiziunea Română ar fi transmis în ’82 „O scrisoare pierdută”, în regia lui Liviu Ciulei, „cel care a întors spatele ţării, plecând în străinătate”, în loc s-o transmită pe cea „regizată de un membru [nu-i aşa?] al CC al PCR”. Ce mai! De-a dreptul „crimă pentru actul cultural în sine”!
Nu, stimate domn, susţinerea lui Ponta nu-i „o greşeală”, exact asta demonstrează Andrei Pleşu în articol/scrisoare: „greşeala” se perpetuează sub deviza, mereu viabilă, din câte reiese, „Lăsaţi-mă să[-l] cânt!”, cum spunea un banc de pe vremuri.
De altfel, articolul dv., „just”, trebuie să recunosc, este o încercare tipică — şi stângace, „fumată”, cum ar veni, dacă-mi permiteţi — de deturnare a atenţiei de la ţinta criticii la emitentul criticii: de la RB la Pleşu. Cu trimiteri bibliografice la Antena 3. Să nu-mi spuneţi că chiar (vă vine să) credeţi că a fi pus umărul la „Epoca de aur” e totuna cu a o susţine în alegeri pe fiica „dictatorului”… cu frate arestat!… Manipularea dv. e (stânga)ce fiindcă indiferent către ce sau către cine vă îndreptaţi tirul, sau vă prefaceţi că îl îndreptaţi, ţinta se încropeşte cu încăpăţânare la… dreapta. Ca în bancul cu muncitorul care fura piesă cu piesă de la fabrica de „biciclete” unde lucra, şi, oricum ar fi încercat să îmbine piesele, la el acasă, tot mitralieră îi ieşea.
„Cine se amestecă în troacă”, ziceţi dv. Perfect adevărat. Depinde care/unde e troaca. Şi în funcţie de asta se poate face — mai aplicat — şi atribuirea „emblemei” din antet. Cea cu porcul.
Domnule Paul Tumanian, và las atributul meu de „stânga durà” , e pàrerea dms… Singura precizie: nu reprezint pe nimeni în afàrà de mine însumi…
Nu uresc pe nimeni când e vorba de politica, pastrez urà si iubirea pentru relatile de dragostea. ïn politica apreciez sau dispretuiesc, în cazul lui dispretuiesc acest stil de boieir corupti si fàrà etica politicà deja remarcat de diplomati ocidentali în timpul regulament organic….
Pingback: Andrei Pleşu irită Stânga | Paul Tumanian: Impresii & opinii
@ Paul Tumanian Deturnati obiectul discutiei si rastalmaciti lucrurile. Nimeni nu a incercat sa compare global viata lui Radu Beligan cu viata lui Andrei Plesu, pentru a vedea ce compromisuri a facut fiecare dintre ei si ce raspundere are pentru ele. Nu era vorba despre asta, ci despre dreptul moral al cuiva de a admonesta pe altii pentru adeziuni politice.
Chiar daca, insa, cineva ar contabiliza compromisurile facute de Radu Beligan sub comunism, este limpede ca acestea pot fi scuzate, macar partial, de represiunea comunista, de amenintzarile ei explicite si implicite: probabil ca Radu Beligan, si familia sa, de exemplu dna Anamaria Beligan, pot spune multe in acest sens. Multi profesionisti de marca au facut pe atunci compromisuri, deoarece acestea erau o conditie a supravietuirii ca profesionist.
Dar Andrei Plesu avea oare a se teme de represiune, in caz ca nu pleda cauza (pierduta) a Elenei Basescu? Evident ca nu. Pledoaria sa era dictata de exces de zel in servirea regimului Basescu, nu de teama de represiune. Compromisurile facute ca urmare a constringerilor regimului comunist pot fi justificate (macar partial) prin teama legitima; in schimb, compromisurile facute in anii regimului Basescu nu pot fi explicate decit prin interese egoiste inavuabile.
Intentia de a rastalmaci transpare foarte clar in aluziile pe care le faceti la „stinga” politica. Or, este limpede ca observatiile mele n-au nimic de-a face nici cu stinga, nici cu dreapta, ci numai cu valoarea consecventei morale, care e valabila in toate partile spectrului politic. Am inceput prin a spune ca nu laud actul de sustinere a lui Victor Ponta. Oricine este de buna credinta poate deci vedea ca interventia mea nu era in favoarea „stingii”. Este vorba exclusiv de faptul ca este incoerent si nedemn sa condamni un act de discreta sustinere politica (cum e acela facut de Radu Beligan) atunci cind tu insuti ai comis acte mult mai vulgare de sustinere politica.
Sunt sigur ca Noica nu l-ar fi sustinut pe Ponta. dar tot atit de sigur e ca nu l-ar fi sustinut nici pe Basescu. Iar vazindu-l pe Andrei Plesu sustinind-o pe Elena Basescu, Noica (sunt sigur din nou) ar fi picat jos, lesinat de dezgust.
Nu stiu ce sa zic de presiunile asupra dlui. Beligan. Reproduc aici o bucata dintr-un interviu cu Anamaria Beligan:
„- La data plecării (1982), tatăl tău avea în România înalte poziţii sociale şi politice: director al Teatrului Naţional din Bucureşti, membru în Marea Adunare Naţională etc. Plecarea ta nu i-a creat probleme cu regimul Ceauşescu, intrat deja în ceea ce Mircea Zaciu a numit „deceniul satanic”?
– Sigur că bine nu i-a făcut plecarea mea. Dar ce puteau să-i facă? Numele, talentul, dragostea publicului sunt lucruri pe care nu i le putea lua nimeni, nici înainte, nici în timpul, nici după comunişti. De douăzeci de ani, de la căderea satanicului regim, tatăl meu şi-a continuat drumul, împlinirea artistică. Nu el are nevoie de regimuri, ci viceversa! „
Functia de director al Teatrului National era una profesionala, si nu o demnitate politica. A-l critica pe Beligan pt ca a acceptat sa conduca Teatrul National este ca si cum ai critica un medic pt ca a acceptat sa conduca un mare spital. Nu vad aici vina.
Altfel stau lucrurile cu deputatzia in MAN. Desi era o functie absolut simbolica, deoarece MAN n-avea nici o putere, era pur si simplu o masina de vot ce aproba automat tot ce stabilea conducerea PCR. Ar fi fost desigur mai bine ca Beligan sa refuze o atare functie, dar nu este deloc exclus ca refuzarea ei sa-i fi atras imediat si caderea din directoratul Teatrului National, pt ca regimul nu dorea sa lase in functii oameni ce manifestau rezerve politice. Aceste nuantzari nu justifica desigur totul, dar trebuie avute in vedere. Deseori presiunile erau (relativ) subtile: nu erai amenintzat cu puscaria, ci cu pierderea unei pozitzii pe care o meritai (asa cum Beligan merita directoratul TN). Bun, si in fond trebuie vazut care erau alternativele. daca Radu beligan renuntza la directorat pt a evita deputatzia, si in locul lui venea vreun adulator de profesie al regimului comunist (un poet de curte, un Vadim Tudor etc), care era cistigul pt societatea romaneasca? Repet, aceste nuantze nu scuza totul, dar ele trebuie examinate. Au existat efectiv cazuri in care un profesionist accepta un rol politic pt a nu lasa locul liber pt impostorii bine vazuti de partidul atotputernic. Cunosc asemenea cazuri in lumea universitara. Ideea ca singurul lucru de facut era un fel de refuz permanent e naiva. Refuzul oamenilor seriosi lasa mai mult loc pt jigodii (care oricum ocupau mult spatiu).
Sunt de acord ca eroismul din secolul XX nu mai e acelasi cu cel de pe vremea Antigonei si ca de multe ori el a constat tocmai in acceptarea unor pozitii contrare celor dictate de constiinta. Insa in cazurile astea e intotdeauna greu de delimitat fara o analiza detaliata intre asumarea unei pozitii tragice (in sensul secolului XX) si simpla dorinta de ascensiune si de mentinere la putere.
Pot sa-mi dau seama ce dezastru ar fi fost daca era Vadim Tudor in locul lui, nu stiu exact pentru ce ar trebui sa-i fim recunoscatori lui Beligan pentru acceptarea acelor pozitii.
Ma rog, nu sunt un specialist al domeniului, si deci nu pot nici eu sa precizez exact meritele lui Radu Beligan la conducerea TN si in alte functii. Dar pot sa spun ca, dupa parerea mea, prezenta profesionistilor si a oamenilor valorosi in aceste functii era de obicei preferabila prezentei unor politruci sau unor mascarici ai regimului. Nu intotdeauna (din pacate), dar de obicei era. Efectele erau pozitive: mai putzina ideologie, mai putzina slugarnicie, mai mult profesionalism. Sunt desigur si exceptii la aceasta constatare.
Am trait aceste vremuri, si imi amintesc ca era cit de cit inviorator sa vedem o figura demna de respect pe un podium, decit figurile obisnuitilor mirlani ce alcatuiau aparatul specializat al regimului. Desigur, acesta este doar un unghi din care trebuie privita problema. Sunt si altele. Se poate spune asa: daca oamenii ca Beligan ar fi refuzat rece functiile, regimul ar fi suferit de pe urma acestei ‘greve’ a valorilor. Nu cred ca este adevarat. Regimul nu s-ar fi impiedicat de refuzul oamenilor valorosi, ci i-ar fi inlocuit dezinvolt cu nulitatile obediente care asteptau cu nerabdare functii si recompense. Rezultatul ar fi fost si mai caricatural decit a fost de fapt.
In plus, rationamentul tip „daca toti ar fi refuzat…” este irelevant, pt ca nu toti refuzau si se stia foarte bine ca nu toti refuza. Asadar, pe Radu Beligan nu-l putea afecta rationamentul „daca toti ar refuza functiile…”, pt ca el stia perfect de bine ca NU TOTI LE VOR REFUZA. Ca atare, stia ca daca el refuza un altul va accepta, si se putea ca acel altul sa fie o varianta mult mai rea.
Spunind asta, nu urmaresc sa-l inocentez pe actor, ci doar sa subliniez situatia complexa in care se afla si ne aflam cu totii atunci. Si Radu Beligan, si noi toti, am fi putut face mai mult decit am facut pt a combate anormalul lumii comuniste. Dar nu era un lucru simplu. A refuza o functie era pe atunci o chestiune delicata (nu fatala, dar delicata).
Am evitat sa pun problema din perspectiva in care o puneti dumneavoastra, aceea a lui „ce-ar fi fost daca ar fi refuzat toti?”. Sunt convins ca nu ar fi fost un lucru bun, asa ca nici nu mi-am pus problema. E suficient sa vedem ce s-a intamplat in Romania in anii ’50, cand majoritatea oamenilor de cultura fie au refuzat, fie li s-a refuzat accesul la asemenea pozitii, ce nulitati au venit si cum s-a reflectat asta in viata culturala si sociala.
Dar, din pozitia de atunci, mi se pare ca nu e suficient sa-ti zici „mai bine eu decat altul” si sa te culci linistit pentru ca ti-ai facut treaba. Daca tot ti-ai intrat in rol, trebuie sa ti-l duci pana la capat si, odata cu el, si propria schizofrenie. Adica sa faci tot posibilul sa te mentii acolo in scopul deturnarii sistemului, nu doar al mentinerii. E genul de joc pe care l-a facut Wojciech Jaruzelski. Nu stiu daca activitatea teatrala si manageriala a lui Radu Beligan din perioada aceea chiar a contrabalansat lingusirile la adresa Geniului Carpatilor si privilegiile de care se bucura din postura in care se afla.
Sunt de acord ca idealul era subminarea sistemului din interior. Dar ce inseamna exact subminare? Sunt multiple feluri de a submina. Si blocarea unor arivisti era un mod de a contribui pozitiv, de a submina maximum-ul de zel ideologic; si promovarea unor valori era un mod de a submina sistemul care prioritiza non-valorile, samd. Si opozitia fatza de presiunile pentru incarcarea ideologica a repertoriului, pe care o putea manifesta un director, era un mod indirect de a submina sistemul ce miza pe maxima ideologizare.
Cit priveste contrabalansarea, nu am dovezi pro, dupa cum probabil ca nu exista nici dovezi contra.
Nu prea vad ce foloase directe a avut Plesu de la Basescu, dar stiu ca Beligan a obtinut de la Ponta o frumoasa pomana electorala pentru el si cei din breasla lui. Pensii de merit pentru un numar de actori cu popularitate, nu neaparat toti de valoare, si dintre care unii au prestat puternic la Antena 3. Asa ca nu vad nici ce temei are intransigenta d-lui Iliescu cind discuta despre „dreptul moral”. D-le Iliescu, indicati un folos direct avut de Plesu, similar celui obtinut de Beligan. Daca nu puteti face asta, atunci acceptati ca o face din convingere. Apoi, nici prea basist nu este, pot cita zeci de pasaje de critica la adresa presedintelui, unele destul de acide. Nu poate fi tratat drept un lingusitor…. De ce nu tineti seama de ele, ca sa judecati drept?
Critica mea nu se bazeaza pe compararea beneficiilor obtinute de cei doi. Nu contabilizez beneficiile lor (pe care nici nu le cunosc) si care pot fi cunoscute sau necunoscute publicului.
Argumentul meu este cu totul altul: Andrei Plesu nu este nici naiv, nici nestiutor. El nu poate fi suspectat ca nu intelegea ce s-a petrecut in cazul propulsarii Elenei Basescu in politica europeana. Nu poate fi banuit ca ar fi crezut ca e vorba de un act pur democratic. El intelege perfect masinatiunile presupuse de aceasta propulsare.
Daca insa s-a incapatinat sa nu le vada, si a prezentat lucrurile drept fapte normale, democratice, inseamna ca a falsificat deliberat interpretarea lor reala, clara pentru toata lumea. Iar acest act de falsificare nu se poate explica decit prin dorinta de a servi cu orice pretz regimul Basescu, adica prin servilism – si NU prin convingere. Scopul acestui servilism nu ma intereseaza. Cert este ca e degradant ca un om de anvergura lui Plesu sa sara (cu sofisme) in apararea unui personaj ca Elena Basescu (si a unuia ca Traian Basescu).
Criticile pe care Plesu le-a adus uneori presedintelui nu au fost acide, ci blinde, iar actele de sustinere mult mai numeroase.
Interesant. In aceeasi categorie ar trebui, atunci, incluse si episoadele in care Sartre justifica sau nega actiunile regimurilor de „democratie populara”. Chiar daca o facea mai subtil si nu a ajuns niciodata la nivelul unor ode inchinate GPU-ului, precum Aragon. Atata doar ca ceea ce facea Sartre a avut consecinte oricum mult mai grave decat „servilismul” lui Plesu.