Eseu

Published on septembrie 26th, 2014 | by Ana Bazac

0

Stânga politică versus stânga culturală

Stânga politică versus stânga culturală[1]

  Avertisment

Conceptele din titlu – stânga politică şi stânga culturală – mi-au sărit în ochi atunci când am lucrat la o analiză a lui Niculae Bellu, un fost profesor al meu şi despre care un coleg, Vasile Morar, editase un volum intitulat    Niculae Bellu, de la stânga politică la stânga culturală[2]. Studiul meu, „Despre revoluţia moralei şi morala revoluţiei la Niculae Bellu”[3], a scos la iveală aspecte ale orientării de stânga a cercetării etice a lui Niculae Bellu, adică ele certificau apartenenţa autorului la stânga culturală. Desigur nu despre profesorul meu vreau să vorbesc. Ci despre problema dată de ideea sugerată de titlul colegului meu (că ar fi cam acelaşi lucru a avea o prestaţie teoretică dintr-un punct de vedere critic şi, în acelaşi timp, entuziast al valorilor progresiste şi a avea o poziţie politică explicită şi activă: tot stânga).

Această problemă mi-a rămas în minte şi prima mea reacţie, pe baza atâtor exemple vechi şi noi de comoditate, aliniere şi suficienţă a universitarilor/scriitorilor/filosofilor, a „umaniştilor” în general, adică a celor din umanioare[4], a fost de îndoială şi răzvrătire. De ce? Întâi, pentru că prezumţia sugerată de titlul colegului meu: că ar fi fost firesc şi inerent ca cineva cu orientare politică de stânga înainte de 1944 să se detaşeze apoi de aceasta datorită stalinismului – devenind fie anti-stânga fie „manifestându-se cultural” –, nu mi se părea defel OK. Adică această deviere într-un sens radical sau această transformare a manierei de vita activa[5] nu mi se părea defel a fi fost singurele posibile. Oare intelectualii de stânga într-adevăr – discuţia este aici teoretică, deci nu e locul să distingem ce fel de stânga politică au profesat ei înainte de 1944, cu ce resorturi şi limite – nu puteau să continue să critice regimul de la stânga dacă el se abătea de la principiile totuşi clamate? Puteau, fără îndoială. Dar probabilitatea de a o face a fost mică. Deoarece, în afara fricii, a comodităţii, a cunoştinţelor limitate, marcate de tiparul dogmatic al leninismului interpretat stalinist, a dorinţei de aşezare individuală „în sfârşit”, au existat factorii obiectivi care voalau intenţia critică.

Sistemul se construia în pofida duşmanilor, dar înconjurat de ei şi chiar infestat de ei. Buna intenţie era aceea de a construi şi a înlătura tarele trecutului: nu puteai decât să te alături acestui proces şi să speri, astfel, că lucrurile se vor curăţa prin chiar derularea lor. Majoritatea oamenilor nu avea un nivel de cultură propice momentului: bun, urmau să înveţe şi, deci să se schimbe. Şi apoi, fenomenele negative nu erau sesizate şi cel puţin ridiculizate[6]? Şi nu permiteau ele judecata că natura umană este de vină – şi nu principiile emancipatoare intenţionate de comunism –? Mai mult, oare educaţia, dovedită de întreaga istorie, nu arăta chiar posibilitatea de schimbare a naturii umane? Şi oare regimul politic nu era şi un răspuns la disfuncţiile democraţiei parlamentare interbelice[7] şi nu era el doar un mijloc pentru îndeplinirea obiectivelor economice? Cam acestea erau trăirile celor care gândeau de stânga, adică nu priveau dominaţia şi supunerea drept naturale şi eterne, ci istorice şi vremelnice[8].

Mult timp a existat şi un  embargo asupra teoriilor ce criticau de la dreapta noul sistem. Teoria totalitarismului reducea întregul sistem – deci modul de producţie şi valorile legitimatoare – la regimul politic (deci la raportul dintre conducători şi conduşi şi la raporturile din sânul conducerii). Or, pe de o parte, această reducere li se părea simplistă – şi chiar era şi este – deoarece sistemul înseamnă relaţii de proprietate de un fel sau altul, deci obiective publice sau private ale producţiei şi asigurarea, sau nu, prin lege a accesului individului la nivel de masă la condiţii sociale şi culturale cât mai demne posibile în epocă, şi acest lucru li s-a părut cel mai important într-o Românie în care majoritatea populaţiei experimentase varianta negativă a alternativei: obiectivele private rezultate din proprietatea privată nu duseseră deloc la răsplata demnă a muncii lucrătorilor de la sate şi de la oraşe. Adică oamenii de stânga considerau că prioritatea atunci era dezvoltarea economică modernă – industrializarea – pentru schimbarea rapidă în bine a condiţiei sociale a majorităţii, iar pluripartidismul ce ar fi permis ca această prioritate să fie slăbită şi chiar anulată era considerat drept o piedică. Pe de altă parte, teoria totalitarismului chiar a redus ansamblul de drepturi ale omului la cele politice (în esenţă, de a alege în cadrul pluripartidismului şi a pluralismului ideologic) – căci drepturile sociale-culturale reies în fond din relaţiile de proprietate, deci din organizarea economico-socială – iar acestea împreună cu pluripartidismul şi parlamentarismul ce implică într-o mare măsură autonomia deciziilor faţă de alegătorii care au votat aleşii[9] nu au fost de natură să întoarcă orientarea oamenilor de stânga[10].

Nu despre originea socială a intelectualilor români de după 1944 vreau să vorbesc, discontinuă faţă de aceea a intelectualilor de dinainte; nici despre faptul că modul de comportament al categoriilor fruntaşe după 1944 a avut drept model – pe care l-au copiat, căci nu prea au avut acces la altul – atitudinea vechilor categorii stăpânitoare al căror „charme discret” nu trebuie supralicitat defel; nici despre faptul că, pentru mulţi dintre ei, această origine a fost doar o trambulină de schi pentru ascensiunea la statutul de intelectual, adică de membru al unei categorii birocratice privilegiate, pentru care nu aveau pregătirea necesară; deci slaba competenţă, cel puţin la început, s-a îngemănat cu o trăsătură de comportament a celor care urcă pe scara socială, uşor de înţeles: de a-şi uita originea, adică aici, de a uita că propria dorinţă de dreptate socială în ce-i privea este un sentiment la fel de puternic la toţi ceilalţi oameni, iar încălcarea sa îi transformă pe cei care au urcat deja în opresori aidoma celor vechi.

Eu încerc doar o „fenomenologie” a gândirii de stânga: de aceea am luat aici ca reper un intelectual abstract (un „om de stânga”) care a căutat să-şi pună probleme – căci intelectual este numai acela care problematizează existenţa[11] – în faţa cursului societăţii. Un asemenea intelectual abstract este desigur un om care judecă cu bună-credinţă: asta înseamnă aici, un om care urmează firul raţionamentelor independent de vreun interes personal, numai din frământarea care despică argumentele şi le separă.

La început, sigur că intelectuali ca Niculae Bellu, de exemplu, au gândit în felul schiţat mai sus. Dar, deoarece tot de la început ei au fost puşi în faţa informaţiilor despre hotărâri arbitrare privind soarta unor oameni – despre arestarea nu doar a duşmanilor sistemului, ci şi a duşmanilor personali ai unor puternici ai zilei –, despre anularea unor moduri colective de decizie şi concentrarea puterii[12], despre frica şi servilismul care susţineau această concentrare şi despre ranchiuna care le dubla, zbuciumul lăuntric al acestor intelectuali a dus la o sfâşiere care s-a concretizat în drumuri personale diferite. Unii „s-au deşteptat” şi, mai ales dacă au suferit direct sau indirect repercusiunile politicii staliniste, au devenit anticomunişti motivaţi cu cinismul „naturii umane care nu permite o ‘societate ideală’”; iar dacă unii dintre aceştia au plecat din ţară, alţii au rămas: dar din nou alegerea morală a fost diferită, unii dintre aceştia au devenit simpli cetăţeni neutri/apolitici, dar muncind cât mai bine pentru recompensele date acestei munci, în timp ce alţii s-au dedublat în discursul politic pe care l-au emis entuziast pentru beneficii mai mari decât cele date unei munci cinstite oarecare.

Alţi intelectuali au rămas de stânga. Cum? Fiind convinşi pe mai departe că valorile de stânga – de emancipare a tuturor de exploatare şi dominaţie, de viaţă demnă şi creatoare a tuturor, deci de libertate/egalitate socială şi de fraternitate, adică de spirit comunitar – sunt demne de a fi susţinute; fiind convinşi pe mai departe că unele aspecte, cel puţin, ale acestor valori se implementează; şi că doar condiţiile istorice – din ţară şi din lume – duc la „pervertiri” care urmau să fie depăşite. Dar în acelaşi timp, deoarece nu puteau participa la aceste încălcări ale valorilor comuniste, aceşti intelectuali s-au retras din manifestarea politică în agora în munca lor, în „stânga culturală”.

Dar ce înseamnă „stânga culturală”? 

La prima vedere, orice creaţie culturală – deci şi de ştiinţă şi filosofie – care promovează noul, perspectiva critică, raţionalismul şi îndrăzneala, care sfarmă tipare şi are curajul să persevereze în acest mod non-conformist[13], este de stânga. Căci aceste particularităţi – opuse închistării, academismului, dogmatismului – aparţin tocmai spiritului dinamic, acumulativ şi transformator totodată: să spunem, spiritului progresist. De exemplu, Kant sau Hegel au fost reprezentanţi ai culturii critice a vremii, cumva sau în fond „de stânga”.

Dar să nu ne grăbim. Nu există intelectual abstract – aici el a fost doar un model punct de pornire a analizei –, iar stânga şi dreapta sunt concepte care descriu atitudini politice manifeste: de partea, sau împotriva, valorilor libertăţii, demnităţii umane, democraţiei, solidarităţii şi egalităţii sociale[14] reale (căci această egalitate socială este egalitatea de şanse reală, deci implicând condiţii economice, sociale, culturale pentru manifestarea creativităţii fiecărui individ[15]), şi anume de partea legării fiecărui om de aceste valori[16]. Mai strict, de partea sau împotriva considerării relaţiilor de dominaţie-supunere drept naturale şi eterne: adică stânga – stânga consecventă – consideră aceste relaţii drept istorice/ istoric determinate şi vremelnice. Deci numai metaforic se poate spune că, de pildă, o teorie ştiinţifică nouă, chiar revoluţionară, ar fi per se „de stânga”. Întâmplător, filosofii amintiţi au aparţinut, politic, liberalismului care, pe atunci, era „de stânga”: în multe lucrări ale lor această apartenenţă este clar asumată. Mai mult, perspectiva lor critică a constituit temeiul multor poziţii practice. Dar dacă într-o teorie filosofică – sau, mai larg, ideologică (deci reflectând poziţii sociale) – se pot decela concepţii politice (este cumva acea Weltanschauung despre care Heidegger spunea că nu este filosofie) şi dacă aceste concepţii transmise de către filosofi şi nu numai fundamentează atitudini politice practice, totuşi manifestarea politică activă din jurul valorilor de mai sus este aceea care determină categorisirea politică de stânga sau de dreapta a oamenilor concreţi. După cum, desigur că exprimările teoretice şi practice ale unui intelectual trebuie să fie consonante pentru ca să fie caracterizat politic într-un fel sau altul. Evident că pot exista manifestări disonante: dar nu în ceea ce priveşte sensul politic al lucrărilor, ci numai în ceea ce priveşte calitatea acestora. Da, această calitate poate fi excepţională chiar dacă politic autorul a profesat puncte de vedere reacţionare. Şi invers. Dar sensul politic intenţionat de autor – şi chiar realizat – este mereu mai degrabă consonant cu manifestarea politică practică a sa[17].

Este evident că din scrierile lui Niculae Bellu – ca să continui exemplul – pot fi deduse concepţii ideologice de stânga: dar retragerea în dulcea viaţă universitară şi situarea superioară în afara discuţiilor politice chiar şi numai dintre universitari nu susţine defel teza „stângii culturale”. Sunt prea aspră, vremurile nu permiteau decât subordonarea obedientă sau disidenţa periculoasă dacă era una de stânga? Poate: dar stânga nu este oare tocmai tenacitate idealistă, curaj fundamentat raţional pe idealul unor relaţii sociale propice valorilor menţionate? Aşa că profesorul meu a fost de stânga doar atunci când s-a manifestat politic: mai târziu, a devenit „extremist de centru” în confort, ca să folosesc formula lui Radu Cosaşu.

După cum şi referitor la exemplele unor intelectuali post 1989 susţinători mai mult sau mai puţin sinceri ai liberalismului utopic[18] – adică ai valorii libertăţii de exprimare şi libertăţii politice şi ai încrederii nemăsurate în democraţia reprezentativă de tip occidental –, sigur că această perspectivă liberal utopică existentă astăzi nu trebuie expediată uşor. Căci ea este un amestec de  idealism şi coţcărie de prostituat ce spune mereu ceea ce ştie că este în consens cu dorinţele celor care plătesc: de aceea, iluziile idealiste nu pot fi luate separat, în sine, şi nu pot fi în nici un caz  semnul vreunui ataşament real de valorile de stânga. Bla bla-ul de astăzi despre o încălcare formală punctuală sau alta a unor procedee nu este de aceeaşi natură cu liberalismul politic de acum 150 de ani. Pe atunci, capitalismul mai putea fi considerat drept garantul democraţiei şi organizarea socială capabilă de a aduce dreptatea şi prosperitatea, ca şi egalitatea de şanse, pentru toţi în fond: dar nu astăzi[19]. Pe atunci, simplul multipartidism şi modelul occidental de parlamentarism mai puteau fi socotite drept apte să contracareze duritatea sistemului: dar nu astăzi[20].

Da, a critica abaterea democraţiei de la modelul său liberal utopic arată şi  ce înseamnă de fapt democraţia şi rolul (ne)fast al istoriei intelectuale a unui individ şi, desigur, şi importanţa semnificaţiilor utopice – aici, concret, ale conceptului de democraţie –: aceea că fără aceste semnificaţii, oamenii nu înţeleg criteriile judecării de către ei a lucrurilor şi ajung să adopte un relativism potrivit căruia orice e permis daca este botezat cu numele – ce înglobează pentru ei trăsăturile-criterii şi care este singurul care mai garantează existenţa fenomenului democratic –. Dar a continua să nu vezi că propriul liberalism utopic este atât de dezminţit de realitate încât trebui să-ţi revezi prezumţiile, mai este această poziţie una de intelectual? Şi nu este oare o dovadă a corectitudinii catalogării intelectualilor drept la fel de confuzi ca toţi ceilalţi oameni?

„Arată ce înseamnă…”: intelectualii îşi găsesc scuza metafizică[21] în ideea că oamenii pot să deducă semnificaţii din lucrările filosofilor, a filologilor, a oamenilor de artă. Şi oare nu prin aceste semnificaţii se constituie valoarea acestor lucrări şi chiar rostul de a fi al intelectualilor, cred aceştia? Ei bine,  nu e suficient să scrii sau să faci o operă de artă care chiar poate mobiliza oamenii să înţeleagă mai bine existenţa (iar această înţelegere mai bună presupune şi duce la acţiune mai eficientă, tocmai în consens cu înţelegerea). Adică, pe de o parte, dacă intelectualii se află în această situaţie atunci într-adevăr rostul lor de cărturar este înfăptuit; dar pe de altă parte, ei nu au, numai prin această situaţie, poziţia politică de stânga sau, într-o formulare mai largă şi poate nu chiar corectă, poziţia consonantă cu interesul umanităţii care le susţine, în fond, existenţa şi dezvoltarea înaltă.

Încă o dată, intelectualii sunt la fel de influenţabili de către ideologiile dominante ca şi restul populaţiei. Ba chiar – deoarece interesele lor converg cu cele ale categoriilor dominante şi se subsumează acestora – ei sunt mai pliabili sub aceste influenţe. Dar în acelaşi timp, tocmai specificul activităţii lor profesionale determină ca intelectualii să poată să rezoneze cu nenumăraţii oameni obişnuiţi – deci şi intelectuali – care se sfârşesc de inimă rea/cu inima grea de imensitatea nedreptăţilor şi suferinţelor sociale posibil de a fi mult reduse cu instrumentele civilizaţiei existente. Cel puţin în secolul trecut ar fi trebuit ca majoritatea intelectualilor[22] să tresară şi să îşi schimbe orientarea spre confort şi închistare în „cercul strâmt” (Eminescu) al condiţiilor propice manifestării lor individuale: căci au fost nenumăraţi oameni care au murit cu inima grea de imensitatea nedreptăţilor şi suferinţelor sociale. aşa cum ştim, nu a fost aşa.

Ideea pe care doresc să o motivez aici este că nu există stângă culturală fără poziţionare politică expresă, provocatoare şi care îşi asumă urmările acestei poziţionări, deci poziţionare practică. Cu alte cuvinte, „stânga culturală” nu este o alternativă a stângii politice, la care eventual ajunge un intelectual  atunci când „vremurile sunt potrivnice”: şi nu îi păstrează acestuia calitatea de stânga.

Mai mult: retragerea însăşi în „stânga culturală” a însemnat tăcere tocmai atunci când trebuia să se audă vocea de stânga, iar asta a însemnat în fond poziţie practică: de contribuţie activă şi conştientă la slăbirea forţelor de stânga din epocă.

Dar chiar teza „stângii culturale” ca alternativă soft şi atât de respectabilă evidenţiază contextul social şi ideologic care a generat-o.

„Socialismul real” românesc şi…

Am arătat în mai multe rânduri că sistemul social-economic de dinainte  de decembrie 1989 nu putea să fie socialism, deoarece nu existau condiţiile obiective pentru asta: şi nu existau nici pe plan mondial. Nu putea să fie decât un izotop al capitalismului[23]: a) separarea dintre munca intelectuală şi cea fizică datorită b) nivelului tehnologic specific doar primei revoluţii industriale, deci c) necesitatea constrângerii forţei de muncă, d) proprietatea privată – doar că a statului, au fost elemente ale sistemului capitalist; caracterul de izotop a fost dat de a’) tipul de clasă conducătoare (birocraţia politică – de partid şi de stat –, şi nu burghezia) necesară pentru constrângerea forţei de muncă, b’) diferenţa dintre proprietatea de jure (a statului/a întregului popor) şi cea de facto (a birocraţiei politice) care consta în stabilirea obiectivelor dezvoltării, a mijloacelor şi în alocarea resurselor, c’) privilegiile birocraţiei politice – transfigurate apoi în întreaga societate ca furt: „fiecare fura de la locul său de muncă” – în locul „drepturilor”[24] proprietăţii private şi, deci, constituirea puterii economice în urma celei politice, în timp ce puterea politică a burgheziei a fost urmarea puterii ei economice, d’) valorile legitimatoare opuse esenţei capitaliste a sistemului – în timp ce valorile legitimatoare ale capitalismului sunt consonante cu relaţiile capitaliste – şi, oricum, contradictorii: unele erau de tip comunist (deci opuse şi nivelului „socialist” al relaţiilor de constrângere a forţei de muncă şi al relaţiilor de ierarhie politică), iar altele erau „socialiste” (dogmatice, deci necritice, şi specifice personalităţii autoritare adulatoare a ierarhiei politice).

Pornind de la determinismul din elementele concrete menţionate, e uşor să înţelegem această situaţie inedită din istorie[25]. Tânărul Marx prefigurase înfăţişarea de hibrid a „socialismului” tocmai pe baza analizei raportului dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie. „1) în prima sa formă nu e decât o generalizare şi desăvârşire a relaţiei de proprietate privată; ca atare, el se prezintă sub un dublu aspect: în primul rând, dominaţia proprietăţii materiale asupra lui este atât de puternică, încât el tinde să distrugă tot ce nu poate fi posedat de toţi cu titlu de proprietate privată; el vrea să impună cu forţa să se facă abstracţie de talent etc. Posesiunea fizică nemijlocită îi apare ca singurul ţel al vieţii şi existenţei; categoria de muncitor nu se suprimă, ci se extinde asupra tuturor oamenilor; relaţia de proprietate privată rămâne relaţia comunităţii cu lumea lucrurilor… Acest comunism, întrucât neagă în toate domeniile personalitatea omului, este tocmai expresia consecventă a proprietăţii private, care reprezintă această negare… Orice proprietate privată ca atare manifestă cel puţin împotriva proprietăţii private mai bogate invidie şi tendinţă de nivelare, astfel încât acestea constituie esenţa concurenţei. Comunismul rudimentar nu este decât desăvârşirea acestei invidii şi a acestei tendinţe de nivelare, pornind de la un minim imaginat. El are o măsură precisă, limitată. Cât de puţin este această suprimare a proprietăţii private o apropriere autentică ne-o dovedeşte tocmai negarea abstractă a întregii lumi a culturii şi civilizaţiei, întoarcerea la simplitatea nefirească a omului sărac şi lipsit de trebuinţe, care nu numai că n-a depăşit proprietatea privată, dar nici nu a ajuns încă până la ea.

Comunitatea este numai comunitatea muncii şi egalitatea salariului pe care-l plăteşte capitalul colectiv – comunitatea în calitate de capitalist general. Ambele laturi ale relaţiei sunt ridicate la o generalitate imaginată: munca ca determinaţie în care este situat fiecare, iar capitalul ca generalitate şi autoritate recunoscută a comunităţii.

Prima suprimare pozitivă a proprietăţii private, comunismul rudimentar, nu este, aşadar, decât o formă de manifestare a mârşăviei proprietăţii private, care vrea să se afirme drept comunitate pozitivă”[26].

Iar corespondentul acestui sistem social-economic nu putea să fie decât un regim politic ce asigura constrângerea tehnică a forţei de muncă prin constrângerea politică: deşi în principiu – deci dacă nu ar fi existat condiţiile internaţionale –, acest regim politic ar fi putut să fie (mai) democratic (decât a fost) la nivelul unor drepturi[27], în ultimă instanţă atât timp cât nivelul tehnologic cerea diferenţa tehnică dintre munca fizică şi cea intelectuală – deci o conducere tehnică –, regimul politic nu putea să fie decât un instrument politic al asigurării acestei diferenţe prin instituirea conducerii politice, deci a dominaţiei-supunerii.

Toate acestea doar din punctul de vedere al corelaţiilor fundamentale tehnică – economie – clase sociale. Iar dacă la acestea adăugăm şi conjunctura istorică – nivelul rămas în urmă al economiei şi societăţii româneşti, nivelul cultural al majorităţii populaţiei, caracterul birocratic al relaţiilor şi al conducerii, tradiţia[28] conservatoare dominantă din cultură, nivelul politic slab al clasei muncitoare – deci inexistenţa unei conştiinţe revoluţionare şi a unei „avangărzi” cât de cât eficiente, o dată mai mult apare şi scuza şi lipsa de scuză a intelectualilor.

…intelectualii

Căci este vorba în aceste pagini mai degrabă despre intelectuali: atât în calitatea lor de categorie indirect legată de practica[29] socială (tocmai deoarece între această categorie şi lucrătorii manuali există o distanţă tehnică şi politică) – adică în calitatea lor de gânditori încântaţi în faţa logicii proprii şi de multe ori incapabili de o perspectivă critică asupra ei –, cât şi de parte a birocraţiei, deci beneficiară relativă a privilegiilor acesteia, cât şi de purtătoare a clişeelor ideologice[30]. Tiparele gândirii intelectualilor constituie un jalon pentru înţelegerea modului de gândire socială a populaţiei în general – şi, desigur, a diferitelor componente ale acesteia – tocmai pentru că tiparele intelectuale se dezvăluie în discursuri (argumente etc.) analizabile.

În societăţile bazate pe ierarhie socială, intelectualii sunt la fel de confuzi ca şi „oamenii simpli”: adică, şi indiferent de competenţa lor tehnică[31], ei sunt obiect al acţiunii ideologice (de sus) şi apoi releu de transmitere a mesajelor ideologice, şi numai rareori – tocmai datorită specificului acestei categorii – interpreţi critici ai acestor mesaje.

1) Rezultatul:

A) pe de o parte, ei neînţelegând legato fenomenele sociale – deci fiind influenţaţi de şi purtând ideologia „falsă conştiinţă” – ei nu sunt capabili să îşi construiască o reprezentare unitară, coerentă şi falsificată despre societate: de aceea, ei rămân în acelaşi timp la explicaţii parţiale şi fragmentate şi la o imagine globală vagă; şi deoarece tocmai această imagine globală vagă „întărită” de unele explicaţii parţiale, adevărate sau false, le este suport, atitudinea lor politică este pe măsură: subordonată „falsei conştiinţe”;

B) pe de altă parte,  tocmai pentru că ei ştiu foarte bine că există o mare distanţă între cuvântul care învăluie (şi excesul şi lipsa şi diferenţa dintre exces şi lipsă) şi, pe de altă parte, realitate, deci tocmai deoarece perspectiva lor asupra acesteia nu este falsă (nu este o „falsă conştiinţă”), ei totuşi continuă să profeseze imagini despre societate care sunt conforme cu interesul lor non-intelectual, doar de clasă (adică de categorie birocratică dependentă de dominaţie): adică să devină porta-vocile cinismului dominaţiei[32],

deci rezultatul este o confuzie existenţială ce are şi origini şi consecinţe duble, în planul cunoaşterii/exprimării şi în planul atitudinii practice. În planul cunoaşterii/exprimării – adică în planul care este cel mai important pentru intelectuali – poate fi sesizată lipsa coerenţei explicative, lipsa coerenţei dialectice, lipsa coerenţei critice: în fond, oprirea înaintea „raţionalismului până la capăt”[33].

2) Şi mai rar dau ei curs manifestării practice a concepţiilor lor dacă aceste concepţii sunt nonconformiste, adică opuse nu doar unei echipe reprezentante a raporturilor de dominaţie-supunere, ci acestor raporturi ca atare. Iar în această perspectivă, ne putem chiar gândi că formele istorice – deci limitate – de manifestări practice ale intelectualilor non-conformişti din punct de vedere politic au avut loc mai degrabă atunci când ei aveau într-un fel sau altul un sprijin: în afara ţării sau înăuntrul ei, de la alte categorii, sau cel puţin persoane, spiritual şi material.

Sprijin de la cine? De la o clasă socială, în primul rând. Burghezia şi spiritul burghez fuseseră terenul pe care au înflorit intelectualii paşoptişti. Muncitorimea primei revoluţii industriale şi, apoi, existenţa primului stat contra-model la capitalism – deci nu mă interesează aici posibilitatea (atenţie, foarte limitată) de a emigra în URSS sau de a primi vreun sprijin direct, ci doar dovedirea justeţii ideii anti-capitaliste – au constituit suportul moral şi al legitimării practice a social-democraţiei gheriste şi, apoi, a comuniştilor interbelici. Dovada de mai sus şi criza interbelică de etapă au fost atât de puternice încât la ideea comunistă au aderat şi burghezi care au contribuit mult la Ajutorul roşu din epocă.

După cum, disidenţii anticomunişti din „socialismul real” au avut în spate şi sprijinul Occidentului şi criza socialismului naţional din secolul al XX-lea[34]. Dar aceşti disidenţi nu au fost defel de stânga, chiar dacă s-au legitimat cu ideea democratică: deoarece ei au crezut că libertăţile omului vor putea fi asigurate prin re-înscăunarea capitalismului („economiei de piaţă”, spuneau ei pudic), luând drept model un sens limitat al acestor libertăţi şi o singură vitrină, cea Occidentală şi mai degrabă din perioada welfare state a sistemului capitalist, ei nu au fost defel reînvierea paşoptismului, promotorii unei societăţi superioare. Idealizarea liberalismului – deja pe atunci transpus în mod neo-liberal, prin ceea ce s-a numit „globalizare” – şi a democraţiei parlamentare a caracterizat toţi disidenţii est-europeni, de dreapta în fond şi, indiferent de mea culpa sau reconsiderările lor ulterioare (ce au evidenţiat, de exemplu, „pervertirea” capitalismului prin birocratizarea „fripturismului”[35]), au fost simple continuări ale ideologiei de dreapta (occidentale) şi, astfel, parte integrantă din războiul ideologic de dreapta. Ei au fost înainte de toate anti-comunişti şi nu anti-birocraţie, nu anti-stalinişti: sau, mai clar, au subordonat o anumită, limitată critică a birocraţiei anticomunismului.

Din punct de vedere cognitiv era mai simplu să pui semnul egalităţii între comunism şi dictatură şi să crezi că după abolirea „Răului” oamenii vor avea, în sfârşit, curajul de a fi responsabili? Fără îndoială. Dar această reducere a ideii comuniste şi chiar a „socialismului real” la „regimul criminal” denotă şi lipsa de criterii mai largi decât cel al regimului politic şi inexistenţa cunoştinţelor despre complexitatea lucrurilor: de exemplu, à propos de „fripturism”, despre birocraţia sine qua non capitalismului, ca aliata cea mai puternică a capitalului. Un mod non-intelectual de a simplifica determinismul social. Căci intelectualii – şi aici, cei din „umanioare” mai ales – trebuie să ofere raţionamente şi un spirit holist despre date, indiferent de sau tocmai întrucât aceste date sunt achiziţionate prin analiză fragmentată: doar relevarea emoţiilor nu dă o filosofie consistentă[36]; după cum, absenţa unghiului fenomenologic sărăceşte mult valorile afirmate.

Şi atunci putem să înţelegem că, deşi cauzele structurale (inclusiv calitatea intelighenţiei) interne şi internaţionale ale turnurii din 1989 sunt astăzi cunoscute[37], ele explică această turnură dar nu au determinat-o în mod absolut. Aspectele subiective, întâmplătorul, sunt factori care au oprit ca totuşi să se meargă mai departe în direcţia curăţirii sistemului şi a reducerii suferinţelor sociale şi a ireversibilului pentru atâţi indivizi unici şi irepetabili: iar pentru acest întâmplător, intelectualii sunt extrem de vinovaţi.

Este deja clară determinarea gradului redus de consistenţă şi a numărului redus al intelectualilor de stânga reali – nu doar nonconformişti în sensul susţinerii liberalismului utopic în care promovarea libertăţilor civice etc. justifica înlocuirea sistemului sau chiar în sensul adăugării acestui liberalism la un socialism curăţat de rele, ci consecvent critici (critici ai „socialismului real” în numele valorilor comuniste[38]) – în societăţile estice de dinainte de 1989 prin: a) caracterul sistemului ca atare – în care birocraţia politică impusese echivalarea valorilor legitimatoare de tip comunist cu cele staliniste, deci victoria socialismului ca victorie a stalinismului, b) inexistenţa unui sprijin extern pentru această critică realmente marxistă[39], căci orice susţinere exterioară nu venea decât din interesele capitalismului mondial doritor să îşi distrugă contra-modelul sau din interese să le numim geostrategice: orice căutare a unui asemenea sprijin intra în conflict cu perspectiva de stânga şi cu moralitatea publică, aici cu patriotismul.

Ca urmare, după 1989 majoritatea intelectualilor a dat frâu liber, pe de o parte, asumării tradiţiilor de dreapta iar pe de altă parte, confuziilor, inclusiv cele legate de estetizarea capitalismului: desigur că motivele „lumeşti” principale au fost caracterul profitabil al alinierii la categoriile reprezentative ale capitalului internaţional şi intern şi oportunismul fricos în faţa noii ideologii dominante, de dreapta şi din ce în ce mai mult cu accente de dreaptă radicală în toate accepţiunile acestui ultim cuvânt. Dar epistemologia acestui oportunism dezvăluie incompetenţa împletită cu înstrăinarea faţă de activitatea specifică a intelectualilor, aceea de a învăţa mereu: refuzul de a pune sub semnul întrebării chiar prezumţiile asumate (şi înainte dar şi după 1989)[40], suficienţa celor care se refereau şi se referă la Marx[41] potrivit literaturii neo-liberale şi care refuză confruntarea teoretică – de fapt, care refuză activitatea teoretică în sine, înlocuind-o cu „activitatea ştiinţifică” falsă dar normală în cadrul universităţilor şi fundaţiilor de cercetare devenite întreprinderi private în goană după profit – ilustrează tipul dominant de intelectual, mai ales din socio-umane, post 1989.

Până acum câţiva ani acest tip era nu doar dominant, ci şi singurul din spaţiul public. Astăzi lui i se contrapune, însă într-o poziţie firavă, intelectualul de stânga. Dar, este teza pe care o susţin aici, procesul întăririi sale depinde nu doar de auto-critica sa în câmpul său propriu – de învăţare şi construcţie teoretică – ci, în aceeaşi măsură,  de aglomerarea urgenţelor din societatea globală şi de constituirea actorilor şi de raporturile de forţe în faţa acestor urgenţe. Adică  procesul întăririi sale depinde de convergenţa şi împletirea dintre maturizarea lor critică şi aglomerarea urgenţelor din societatea globală.

Mini popas epistemologic asupra gândirii de stânga româneşti

 Datorită tradiţiei conservatoare dominante între intelectuali – cu aspecte sociale şi naţionale deopotrivă – valorile de stânga fie nu au fost asumate şi promovate de către intelectuali fie au fost reduse, şi nu mă refer acum la reprezentarea propagandei de dreapta („comunism = teroare”), la un simplu ideal. Iar dacă acest ideal nu se întrevedea în realitatea prozaică, însemna – considerau cei care, dintr-un motiv sau altul, fuseseră atraşi de ideea socialismului – că idealul este utopic, imposibil şi chiar nedrept, prin manifestările politice pe care le vedeau.

Nivelul teoretic al intelectualilor de stânga nu a fost prea înalt: indiferent de competenţa profesională reală deja existentă sau achiziţionată apoi. În cea mai mare parte, ei gândeau în maniera fragmentară care a marcat specializarea intelectuală din secolul al XIX-lea începând[42] şi, desigur, în aceea a „celor două culturi” (C.P. Snow). Dar asta a însemnat nu doar separarea „umaniştilor” de zone „exterioare” ca ştiinţa şi tehnologia, ci şi separarea disciplinelor socio-umane între ele.

De exemplu, pe de o parte a avut loc o rezervă faţă de filosofie, adică faţă de cercetarea filosofică în adevăratul sens al cuvântului[43] – în care, pentru a continua argumentul de mai sus, comunismul „nu este un ideal” ci doar o „mişcare reală care suprimă starea actuală”[44] şi nu este în nici un caz „sfârşitul istoriei”, ci doar al „preistoriei”[45] – şi în care istorismul este doar o lentilă epistemologică, şi nu „ultimul răspuns” care ucide întrebările. Potrivit acestei lentile este inteligibil comunismul care nu „se opune capitalismului”, ci se conturează în capitalism ca depăşire a acestuia. Dar în aceeaşi optică, această depăşire deşi are la bază condiţii obiective, rămâne doar o posibilitate. Este posibilitatea cea mai logică, ce înlătură distrugeri şi suferinţe sociale, dar doar o posibilitate: în acest sens, comunismul nu este un telos, ci doar o cale. O cale spre ce? Spre manifestarea creativităţii individului la nivel de masă: spre manifestarea umanităţii (care nu este niciodată un dat) în fiecare individ: în acest sens, comunismul „ca naturalism desăvârşit = umanism, ca umanism desăvârşit = naturalism”[46]. După cum, actorii care „găsesc” această cale nu sunt nişte „aleşi”, ci oameni concreţi în multitudinea lor ce implică încercare şi eroare, orbire şi dezmeticire într-o şi dintr-o condiţie profund înstrăinată: proletarii nu sunt nişte zei. „Ba chiar dimpotrivă. Pentru că în proletariatul gata format este practic terminată desprinderea de orice uman, chiar şi de aparenţa de uman; pentru că în condiţiile de viaţă ale proletariatului sunt întrunite toate condiţiile de viaţă ale societăţii actuale, ajunse la punctul culminant al inumanului; pentru că în proletariat omul s-a pierdut pe sine însuşi, dar în acelaşi timp nu numai că a căpătat conştiinţa teoretică a acestei pierderi, dar este şi direct silit să se revolte împotriva acestui inuman…”[47].

Pe de altă parte, intelectualii umanişti au fost ignoranţi totali în materie de economie politică, pe care, în consecinţă, au ignorat-o cu totul în imaginea pe care o constituiau: totalitatea[48] apărea ciuntită, iar culorile ei – prin lentilele focalizate asupra unui aspect cultural sau altuia. De aceea, ei nu au fost capabili nici să aibă o imagine holistă[49] despre societate  şi nici să înţeleagă complexitatea determinismului. De fapt, ei îşi reprezentau determinismul social într-un simplu mod idealist (cumva inerent intelectualilor, în realitate – doar celor necritici) – considerând fenomenele, selectate desigur, drept înfăţişări şi consecinţe ale conceptelor pe care urmăreau să le afle.  Feed-back-urile evidenţiate se subsumau acestei perspective, iar „sistemul” era mai degrabă un clişeu, decât o construcţie vie, deci rezultată din construcţie şi nu pur şi simplu „dată”.

Ca urmare, intelectualii au preluat intenţia structurii dominaţiei în modul lor de gândire: aceea de a focaliza atenţia oamenilor asupra situaţiilor de viaţă extreme/excepţionale, tocmai pentru ca să devină probleme – teoretice, adică să se constituie ideologia dominantă ce influenţează – numai aceste situaţii excepţionale, şi nu generalitatea raporturilor de dominaţie şi a consecinţelor acestor raporturi. Adică, în această ideologie dominantă, pe de o parte, numai calamităţile naturale sau bolile generează situaţii grele, chiar tragice: totul pare o chestiune de întâmplare, de noroc, relaţiile capitaliste neavând nici o responsabilitate. După cum, „naturalizându-se” situaţiile sociale, se neagă caracterul de exemplu al unei situaţii excepţionale sau alteia: exemplu pentru fenomenul general[50], determinat de relaţiile capitaliste.

În aceeaşi ordine de idei, perspectiva dominantă a intelectualilor este nu doar cinismul amintit (banalizarea sau considerarea situaţiilor sociale negative drept naturală), ci şi scepticismul: înţelegerea complexităţii funcţionării lucrurilor îi determină să considere că nu există, mereu, decât cel mai mic rău care poate fi ales, dar numai în cadrul sistemului[51].

La fel, nici intelectualii nu au ştiut să iasă din tiparul capitalist al termenului scurt în dauna celui lung; cum nu au ştiut a discerne discontinuitatea care trebuie judecată altfel decât fenomenele asemănătoare şi continue din istorie[52].

În sfârşit, atitudinea firească a intelectualilor, critica, se înscrie în acest cinism şi scepticism: critica este mai degrabă un loc prin care este evidenţiat talentul reflexiv, neimplicarea limbută – indiferent de sensul în care se exercită critica –. Or, tocmai acest sens diferenţiază valoarea criticii: iar din acest punct de vedere, o critică întoarsă cu faţa la trecut[53] anulează tocmai motivaţia socială a ei, de a fi „bătaia” în urma căreia oamenii se pot înălţa schimbând în practică ceea ce au experimentat negativ.

Stânga politică şi stânga culturală

După cum se ştie, „stânga” şi „dreapta” sunt concepte ce departajează orientările politice faţă de realizarea intereselor de clasă în societăţile bazate pe dominaţie-supunere: deci iniţial în cadre limitate teritorial. Evoluţia istorică şi teoretică a dus la înţelegerea, de către Marx, a caracterului mondial al capitalismului şi, deci, a necesităţii unei reacţii integrate, coerente a clasei proletare la contradicţiile irezolvabile ale acestui capitalism. Din acest punct de vedere, dreapta este mondială numai prin interesul comun al prezervării dominaţiei – în timp ce practic reflectă concurenţa permanentă a categoriilor capitaliste –, pe când internaţionalismul proletar principial al stângii[54] nu este decât mănat de fragmentările naţionale/locale (ce nu sunt, în esenţă, culturale ci determinate de regimul capitalist al concurenţelor, deci de înscrierea categoriilor dominate în logica sistemului concurenţial) şi de influenţele ideologice de sus.

Dar astăzi această înţelegere de stânga este determinată nu doar de fenomenele sociale, ci şi de cele ecologice, adică ale Pământului ca habitat uman devenit în viitorul previzibil impropriu vieţii nu din cauza fenomenelor naturale ci a celor sociale: adică atitudinea capitalistă faţă de natură, atitudine generată de obiectivul capitalist al economiei, este ceea ce a dus la criza ecologică majoră  de astăzi. Perspectiva sistemică sau holistă de tip marxist devine mai cuprinzătoare (dar această perspectivă nu este o schimbare de paradigmă, era logică/în logica analizei marxiste): natura nu mai este privită ca o condiţie exterioară vieţii umane/sociale – „un mediu pe care e bine să-l prezervăm şi ocrotim” –, iar problemele şi crizele ei nu sunt rupte de cele sociale, ci interdependente.

Dacă e aşa, atunci o dată mai mult stânga nu mai poate să fie concepută doar ca poziţie faţă de nişte drepturi ale forţei de muncă în cadrul sistemului de inechităţi funciare ale capitalismului – este poziţia social-democraţiei: care „cere”, „negociază”, „face compromisuri pentru a păstra totuşi câte ceva” sau este mirarea unora că oamenii au protestat împotriva exploatării aurului prin cianurare şi împotriva gazelor de şist, dar nu împotriva corupţiei şi a încălcării unor principii constituţionale[55]  – ci ca o teorie şi practică a eliberării responsabile atât a omului cât şi a naturii de dominaţie şi exploatare.

Şi desigur, odată mai mult stânga nu mai poate fi concepută „într-o ţară”.

Iar pentru asta, intelectualii trebuie să devină nu economişti, ci să-şi aproprie perspectiva macro-economică a lui Marx. Ceea ce, cum ştim, este respins de către majoritatea intelectualităţii academice – care nici acum, când este deschis antimarxistă, nu şi-a luat efortul de a-l citi pe Marx –.  Acelaşi fenomen a avut loc şi înainte de 1989, cu toată obligativitatea „învăţământului ideologic”. Sigur că acest „învăţământ” era refractar şi faţă de economie şi faţă de holism şi faţă de literatura exterioară „documentelor de partid”. Dar pare straniu – sau mai degrabă important de reţinut din punctul de vedere al epistemologiei fenomenului – că atâtea analize ale capitalismului, de la ilustrări concrete din presa vremii (ne aflam totuşi într-o perioadă care chiar asigura o popularizare a informaţiilor despre funcţionarea sistemului capitalist) la critici punctuale sau teoretice, nu au convins în fond majoritatea intelectualilor români (şi nu numai pe cei de la noi, fireşte). Condiţia lor birocratică despre care am amintit la început, regimul politic intern deja demult abătut de la idealurile democratice de la începutul revoluţiei, presiunile ideologice internaţionale, toate sunt cauze cunoscute deja ale acestui fenomen. Dar el este un dat al realităţii: nu doar al celei trecute, ci şi al celei prezente. De aceea trebuie el considerat ca important.

Ignoranţa în economie – ceea ce duce şi la capacitatea de a privi tehnologia exclusiv în preocuparea şi viziunea lui Heidegger[56] – a dus şi la neînţelegerea şi a caracterului sistemic al crizei actuale şi a datelor obiective, furnizate de ştiinţă şi tehnologie, ce fac posibile depăşirea ei: dar numai printr-o organizare ne-capitalistă, socialistă/comunistă[57].

La fel, aşa cum intelectualii au fost şi sunt străini de preocupările macro-economice – fiind extrem de uşor influenţaţi de către cele mai aberante teze (neo)liberale – au fost şi sunt ei adepţi ai vechii poziţii liberale faţă de natură, de simplă sursă exploatabilă: de aceea, eventualul lor ecologism, concomitent cu deversarea zoaielor din propria vilă în ape limitrofe, constă doar în acţiune punctuală (de la proiecte oengiste de curăţare a gunoaielor la stingerea luminii de Ziua Pământului şi marşuri ale bicicliştilor). Nici măcar astăzi, în faţa pericolelor extreme ale exploatării aurului prin cianurare şi ale exploatării gazelor de şist, poziţia intelectualilor nu este realmente hotărâtă: fatalismului cu diferite nuanţe i se adaugă dublul spirit fragmentar, individualismul şi particularismul local[58]. Dar atât timp cât o eventuală mişcare ecologistă rămâne de tip capitalist, ea este sortită inevitabil eşecului.

Încă pentru mulţi „oameni de stânga”, refuzul ecologismului radical se împleteşte cu extremismul tehnologic în ambele variante: ca tehno optimism dar şi ca tehnofobie. În prima ideologie, ştiinţa şi tehnologia vor ajunge să rezolve marile probleme ecologice şi sociale[59], în timp ce în a doua – tocmai ele sunt de vină pentru aceste probleme.

Or, astăzi deja numai un ecologism radical – cel care demonstrează că trebuie schimbată, şi încă urgent, organizarea socială pe plan mondial[60] – este nu doar o atitudine de stânga, dar în mod concret este legat de considerarea drepturilor şi libertăţilor[61].  Ar părea că acest ecologism ar presa pentru reforme fezabile în cadrul sistemului[62]: în realitate, el este legat de alternative  de „noi valorizări a vieţii în afara profitului, a încastrării circuitelor de producţie în lumea vieţii”. În acest sens, „aceasta stângă este o ‘stângă moale’”[63], adică ajunge la concluzia schimbării radicale, a revoluţiei, pe baza analizei economice a creşterii capitaliste şi cu argumentele unei economii nu mai puţin eficiente, dar umane şi nu subordonată profitului privat. Căci este vorba de revoluţie: adică de schimbarea puterii politice[64], iar la intelectuali, de revalorizarea culturii politice a consensului şi culturii politice a conflictului[65]. Deoarece, aşa cum am văzut  (cel puţin) de 5 ani încoace, de la declanşarea oficială a crizei financiare globale, nu există nici cea mai mică intenţie a categoriilor de sus de reformare a sistemului – deci păstrând structura acestuia – în direcţia beneficiilor sociale ale majorităţii[66] şi în direcţia unei strategii ecologice unitare: căci o asemenea strategie ecologică şi socială ar presupune în mod necesar schimbarea modelului economic al creşterii capitaliste, adică al profitului capitalist. Şi atunci, deşi unii (ca Stiglitz sau Jeremy Grantham, infra, sau Cornel Ban[67]) mai speră că lucrurile se vor putea totuşi rezolva[68] – neluând în seamă nici suferinţa hic et nunc cauzată social şi nici posibilitatea tehnică a reducerii acum a acestei suferinţe –, dacă nu vedem, pe plan mondial, decât accentuarea raptului privat al bunurilor comune şi decât distrugerea achiziţiilor sociale – deci austeritate şi militarism ca măsuri de menţinere şi creştere a profiturilor capitalului –, ce altă cale mai rămâne populaţiei?

Dar o noua revoluţie nu se mai face de către o avangardă: toată lumea va înţelege urgenţele şi toată lumea va fi o avangardă, tocmai pentru a putea să se dezvolte neîngrădită de politică. Iar asta înseamnă astăzi – aşa cum a arătat încă Hobbes dreptul cetăţenilor de a rezista, de a se opune dacă guvernele nu îi mai reprezintă[69] – a vedea că, pur şi simplu, opoziţia presupune intervenţia neconvenţională în raporturile de putere.

Altfel, care mai este rostul stângii? Poate fi astăzi „rezistenţa prin cultură” altceva decât un pretext al promotorilor săi de a-şi păstra dedublarea existenţială: şi în „curajul” declaraţiilor şi în conformismul faptelor?

Ce-i cu „post postcomunismul”?

 Postcomunismul are o semnificaţie temporală: perioada „postcomunistă” este aceea de 22-23 de ani după decembrie 1989, în timp ce „post postcomunismul” îi urmează, de-abia acum intrând noi în acest post post. Dar o asemenea etapizare este determinată de fenomenele reale. Până prin 2011-2012, se pare că a avut loc mai degrabă un timp al dezmeticirii – din punct de vedere teoretic, asta a însemnat revederea prezumţiilor, şi nu o simplă apărare a lor împotriva mainstream-ului de dreapta – în condiţiile unui totalitarism ideologic al convergenţei liberalo-conservatoare. Dezmeticirea a însemnat poziţionarea faţă de „comunism”, adică şi faţă de teoria lui Marx (şi, încă o dată, şi a tuturor celorlalţi cercetători ce aplică metoda lui Marx şi ce îşi asumă valorile stângii radicale[70]) şi faţă de practica „socialismului real”.

Dar acum, sugerează formula coordonatorilor, pe de o parte, sarcinile discutării trecutului au fost cât de cât îndeplinite, iar pe de altă parte, problemele societăţii sunt atât de noi – adică, aşa cum arătase la vremea lui şi Lenin despre capitalismul de stat[71], nu există în teoria veche reţete pentru ele  – şi atât de grave, încât e cazul ca oamenii de stânga să se concentreze asupra lor: şi în teorie şi în practică.

Tehnic, acest „post  postcomunism” este o perversă ideologie a Aufhebung-ului hegelian: care suprimă reprezentări vechi despre soluţiile de remediere a disfuncţiilor societăţii, în acelaşi timp neuitând continuitatea.

 Intelectualii de stânga

Cei de acum, deocamdată nu foarte mulţi, promovează tocmai ceea ce este cel mai frumos: profesionalism şi cultură înaltă unite cu spiritul democratic. Ei sunt anti-elitişti, în sensul că dacă recunosc doar conceptul tehnic de elită (competenţă reală şi înaltă în propriul domeniu de activitate, nu neapărat intelectual) – deci nu echivalează conceptul politic de elită (clasă politică) cu cel tehnic –, ei nu se opun categoriilor populare, deoarece se consideră parte a acestora şi deoarece au drept obiectiv tocmai ridicarea nivelului lor politic, şi nu permanentizarea poziţiei lor sociale inferioare. În acest sens, intelectualii de stânga sunt mai mult decât continuatorii actuali ai iluminismului: distrugători ai aurei conservatoare a „păturii educate”, nu în numele şi din perspectiva unei majorităţi abstracte şi infestate nu doar de o educaţie inferioară ci şi de concepţii reacţionare; adică distrugători ai raporturilor de dominaţie-supunere „motivate” cultural. Şi tot în acest sens, intelectualii de stânga sunt în măsură, adică sunt pe cale să nege încălcarea inclusiv modernă de către mulţi intelectuali a uitării individualismului, adică a unicităţii şi irepetabilităţii fiecărui individ, şi nu doar a celor „aleşi şi frumoşi” potrivit standardelor dominaţiei.

În această ordine de idei, intelectualii de stânga promovează cu asiduitate critica de la stânga a continuităţii birocraţiei staliniste după 1989 – ea nu a fost comunistă, desigur, dar dacă a purtat numele acesta ea trebuie o dată mai mult criticată –: atât ca persoane (concret şi din ce în ce mai mult ca urmaşi ai fostei nomenclaturi) cât şi ca stil de conducere, adică de raportare conducători-conduşi. Din acest ultim punct de vedere, analiza acestui stil, subordonat capitalismului senil ce caracterizează epoca noastră, dezvăluie comunitatea trăsăturilor legată de refuzul transparenţei şi al drepturilor: şi de către birocraţie şi de către „elita” capitalului.

Dacă intelectualii de stânga sunt funciar opuşi birocraţiei politice, şi nu doar capitalului, sarcina lor actuală – de luptă concomitentă pe frontul burgheziei şi birocraţiei – este mult mai grea decât a celor mai mulţi dintre înaintaşi.  Căci astăzi ei nu mai pot „alege” cel mai mic rău: cele două categorii conlucrează în aşa fel încât atacarea uneia generează cutremure şi la cealaltă, iar singura lor şansă este sprijinul reciproc, deoarece nici una nici cealaltă nu mai are alţi aliaţi interni. Iar pe plan extern este vorba de aceiaşi, susţinuţi şi ei de instituţiile statale.

Aşa cum lupta de clasă nu este „mâna invizibilă”[72], aşa presiunile intelectualităţii de stânga au în vedere mereu categorii şi interese concrete şi, desigur, consecinţele variantelor politice dominante: alternativele ei se coagulează numai astfel. Şi astfel, ea nu mai poate fi doar o simplă promotoare a „modernizării” împotriva conservatorismului cu diferite accente şi culori: ea însăşi trebuie să dea conţinutul nou al modernizării.

Dar ceea ce este esenţial astăzi este depăşirea radicală a tiparului de judecată moştenit de la „stânga” stalinistă (şi continuată glorios de către social-democraţia post 1989 ca şi, desigur, de către cei reciclaţi ca fiind de dreapta): a tiparului în  care preocupările înalte pentru strategiile politice şi ontologia impersonală a cursului istoriei şterg din atenţie moralitatea individuală concretă. Mă refer, desigur, numai la moralitatea publică. Epistemologia amoralismului stalinist este cunoscută: opunând Marile Concepte micii preocupări concrete pentru dreptate şi echitate, activiştilor purtători ai marilor raţionamente despre progresul general realizat prin industrializare etc. li se părea firesc să beneficieze înaintea acestui progres de roade mult mai mari nu doar decât media populaţiei ci şi decât persoanele cele mai competente şi productive[73]. Dar astăzi, tocmai deoarece cohortele de tineri mai degrabă competenţi dar fără viitor poartă spiritul popular, ei urmăresc nu o simplă înlocuire generaţională a conducerii ci schimbarea profundă a vechiului mod de abordare a politicii şi moralei.

Iar dacă stânga consecventă presupune tocmai o asemenea spargere a tiparului comportamental, înseamnă că ea trebuie să urmărească, înainte de orice, tocmai creşterea nivelului intelectual al tinerilor, al populaţiei: nu subordonându-se unei simple viziuni iluministe, ci din perspectiva reacţiei împotriva politicii sistematice şi conştiente a capitalismului mondial actual de lumpenizare a majorităţii. Deoarece calitatea de lumpen este aceea care perverteşte valorile de dreptate şi echitate în simpla invidie şi în resentimentul atât de veştejite de către filosofi, adică deoarece lumpenul dizolvă orice posibilitate de răsturnare a dominaţiei, intelectualii de stânga – fiind ei înşişi conştienţi de pericolul lumpenizării chiar a categoriei de intelectual – trebuie să îşi asume obositoarea sarcină „suplimentară” de contrabalansare a lumpenizării generale. Iar asta înseamnă dezvoltarea unui model de gândire care pune sub semnul întrebării efectele relaţiilor sociale, adică clişeele în care aceste efecte sunt premise nechestionate. Ca urmare, timpul prezent nu mai lasă intelectualilor spaţiu pentru auto-liniştire şi preluarea unor sloganuri apreciate de mainstream: căci nimic nu mai e doar o excepţie şi nimic nu se mai poate rezolva doar procedural. Indignarea – „re-descoperită” în ultimii ani de la avangarda de jos a societăţii – nu mai e suficientă: instituţionalizarea ei[74] – ceea ce nu înseamnă integrarea în sistemul politic capitalist[75] – este doar un mod de critică radicală. Asta înseamnă că stânga politică îşi asumă şi sarcini de stângă culturală. Dacă nu, stânga moare din nou.

Care este prioritatea astăzi?

Prioritatea pentru stânga este, desigur şi mereu, prioritatea pe care o pune societatea sau, mai corect, cursul evenimentelor. Şi deoarece astăzi – prin exploatarea resurselor[76] şi subordonarea problemelor ecologice interesului privat[77] – categoriile dominante ale lumii atacă în mod direct chiar dreptul la viaţă al oamenilor, inclusiv dreptul la viaţă al urmaşilor, prioritatea pentru stânga este apărarea acestui drept, adică propunerea practică a unor măsuri care tratează unitar problemele ecologice[78]. Iar acest tratament unitar presupune chiar punctul de vedere unitar al subiectului: interesul omenirii ca atare duce la considerarea naturii, dar nu numai, drept bun comun al umanităţii.

Ca urmare, perspectiva stângii refuză considerarea fragmentată a lucrurilor. Protestele[79] – chiar dacă vizează în mod prioritar exploatarea aurului prin cianurare de la Roşia Montană sau exploatarea gazelor de şist – sunt în acelaşi timp proteste împotriva modificării genetice a plantelor şi animalelor, împotriva „libertăţilor” încadrate de consumism, împotriva încălcării statului de drept, împotriva minciunii şi ipocriziei, împotriva corupţiei: dar asta înseamnă nu doar un sens negativ al protestelor, ci şi unul pozitiv, care se referă la cauza tuturor acestor fenomene. Protestul stângii este anti-capitalist în mod explicit. Căci dacă lipseşte numirea cauzei tuturor indignărilor, protestul însuşi se stinge sau este confiscat de către grupuri ale dominaţiei[80]: şi nici unul dintre doleanţele-obiective ale populaţiei protestatare nu se rezolvă prin simpla schimbare la conducere a grupurilor dominaţiei[81].  Mai mult: numai un asemenea protest poate, paradoxal, ajuta un eventual guvern „de stânga” să facă nişte ameliorări chiar în cadrul sistemului[82]. Cel puţin, un timp. Căci, după cum se ştie, sistemul e mondial şi reformele „într-o ţară” au o eficienţă limitată.

Iar asta înseamnă a merge dincolo de proteste: a propune clar măsuri şi a-şi asuma exprimarea acestor măsuri. Este vorba, deci, de programe politice care cer şi „purtători de cuvânt”. Nu e locul aici pentru detalierea acestor aspecte. Am scris pe CA despre necesitatea îndepărtării de viziunea social-democrată[83]. Dar ce este sigur e că, pe de o parte, aceste programe se cizelează în focul practic al dezminţirii de către raporturile de forţă a oricărei eficienţe a protestelor fragmentate şi care reflectă tipul antic al poziţionării celor dominaţi: cel de a cere şi de a protestat; iar pe de altă parte, organizarea necesară neagă forma birocratizată a partidelor[84] staliniste şi social-democrate şi beneficiază de mijloacele tehnice noi care permit şi dezvoltă democraţia directă.

Concret, pe lângă măsurile legate de traiectoria post 1989 – de exemplu, a propune abolirea legii care asigură susţinerea din fonduri publice a locuinţelor foştilor şefi de stat nu este deloc superfluu – să amintim doar:

• plafonarea veniturilor[85],
• închiderea bursei[86],
• venit garantat pentru fiecare individ[87],
• o reconstrucţie social-ecologică a producţiei[88],
• un post-fordism politic[89] şi economic,
• control public[90] – bazat pe transparenţa liberală, dar mai mult decât aceasta –
• şi re-naţionalizarea marilor unităţi economice[91]:
• ceea ce înseamnă şi control public al birocraţiei de stat şi anularea tradiţionalului ei sistem de privilegii. Căci, în fond, dacă medici, profesori etc. luptă să fie competitivi prin propria competenţă, birocraţia de ce să nu o facă? Stânga nu poate propune decât ceea ce apare ca o nevoie: imaginaţie instituţională iconoclastă, argumente raţionale legate de urmărirea până la capăt a consecinţelor variantelor şi astfel, tocmai în procesul practic, constituirea unei leadership moderne[92], ne-elitiste şi eficiente: şi netransformate într-o „clasă politică” forever. Stânga nu este „o parte” a societăţii, „în fond la fel de îndreptăţită ca şi cealaltă parte”: ea este, pur şi simplu, punctul de vedere al umanităţii asupra condiţiilor sociale care, dacă nu se schimbă, nu generează decât barbarizare[93] şi pericol pentru specie.

Concluzia acestei lucrări este că stânga de astăzi beneficiază de întreaga istorie modernă, şi mai ales de aceea a ultimilor 25 de ani, a luptelor şi poziţionărilor stânga-dreapta şi în acelaşi timp este reacţia consecventă la criza de sistem a capitalismului: ca urmare, stânga nu mai poate fi decât radicală[94]. Iar radicalismul se manifestă politic: nu mai putem vorbi despre o stângă doar culturală. În sfârşit, că dacă din punct de vedere politic reprezentanţii care exprimă stânga, intelectualii, sunt organici – adică vorbesc clar din perspectiva unei clase[95] (aici, a proletarilor, care lucrează sau nu, dar care nu controlează mijloacele de producţie şi de existenţă şi, în acest sens, ei trebuie, într-un fel sau altul, să îşi vândă şi capacitatea de muncă şi viaţa) – odată mai mult preocuparea pentru o asemenea perspectivă nu se poate manifesta doar în plan cultural. Iar această abordare forţează chiar regândirea pregătirii şi manifestării intelectuale: cel puţin de a depăşi formarea „abilităţilor de prezentare, vânzare şi negociere, media, comunicare, public speaking şi diplomaţie” şi a re-veni într-un proteic universalism şi criticism.

Aşadar, viaţa determină radicalismul stângii. Iar aceasta înseamnă deja o clară conştiinţă de clasă – nu în sensul profesional istoric înţeles şi de către sociali-democraţii şi de către staliniştii de până acum (ca „muncitorii”, ţăranii, pătura intelectualităţii”): ci în aceea – a apartenenţei la clasa numită generic de Marx proletară, exploatată, oprimată şi dominată, direct şi indirect şi, atenţie, opusă categoriilor exploatatoare şi dominante. Această opoziţie este o trăsătură a proletarilor[96] şi, în acest sens, „masele nu se divid în clase”[97], oricât de diferită pare situaţia membrilor acestor mase. Conştiinţa de clasă este, desigur, rezultatul luptelor ideologice şi o miză a ideologiei dominante. Dar ea este şi urmarea luptelor practice: a acelora care constituie reacţii la evenimente prin care dominaţia vrea să se absolutizeze pentru a se prezerva.

Evenimentele sunt constituentele ontologice ale realităţii[98], iar existenţa lor ca atare şi schimbarea sau cursul evenimentelor depind de intervenţia omului: a cărui fidelitate faţă de evenimente (Badiou), adică faţă de propria intervenţie responsabilă (liberă şi raţională), este ceea ce determină cursul.

Luptele de clasă[99] sunt şi conturează evenimente şi fidelităţi: nu uşor, deoarece ele sunt integrate, pur şi simplu, în „fiinţa lucrurilor”, adică poartă în mod profund (în gândiri şi stări de spirit) amprenta elementelor dominante din sistem. De aceea, dacă oamenii nu se pot abstrage din inerentul sistemului, ei pot totuşi să introducă „o torsiune în el”, adică prin lupte (care sunt relaţii subiective) să „înscrie în el fidelitatea noastră pentru un eveniment”[100]. Vagului zizekian, Losurdo i-a răspuns cu elemente concrete: „fidelitatea” în luptele de clasă se înfăptuieşte prin renunţarea la populismul care reduce totul la „săraci şi bogaţi”: numai printr-o adresă a cauzelor, relaţiile de exploatare şi dominaţie capitaliste, oamenii pot obţine demnitatea condiţiei, adică mai mult decât filantropie şi „ascetismul creştin” de care vorbeau Marx şi Engels în Manifest, mai mult decât repartizare egalitară sau „reducerea sărăciei”[101]. Ca urmare, nu orice critică a capitalismului este de stânga, după cum fără curajul practic din luptă, oamenii îşi pierd încrederea în posibilitatea eliberării şi demnităţii lor. În acest caz, putem să mai acceptăm doar o stângă culturală?

Tags: Dreapta, intelectuali, postcomunism, priorităţi actuale, programe politice, proteste, socialism, Stânga, Stânga românească, „rezistenţa prin cultură”, „socialismul real”

About the Author

Ana Bazac

Related Posts

Tăcerea e de aur →

Vintilă Horia, sau lamentabila elită →

De la gândire la acţiune şi înapoi sau când a spune înseamnă a acţiona şi a acționa înseamnă a spune: exerciţii critice →

Amurgul zeilor →