De la falsificare istorică la impostură morală – Despre cazul HRP
Ar fi multe de spus despre interviul acordat de Horia Roman Patapievici celor de la Contributors, deoarece multe sunt sofismele, jumătăţile de adevăr şi escrocheriile cu pretenţii savante vehiculate de către distinsul autor. Şi pentru a demonstra că o escrocherie cu pretenţii savante nu este deloc savantă, ci este doar o escrocherie, subsemnatul, care nu am foarte mult timp la dispoziție, ar trebui să scormonesc prin referinţele bibliografice de rigoare pentru fiecare giumbuşluc intelectual vehiculat de HRP. Însă ideea centrală a interviului, asupra căreia aş dori să mă concentrez, este aceea că, spre deosebire de crimele comise de regimurile fasciste, crimele comunismului nu sunt tratate cu „claritate morală”, iar asta s-ar datora faptului că stânga domină mediile intelectuale occidentale, într-atât de mult încât iată, odată cu integrarea noastră în lumea occidentală către care ne-au călăuzit reperele intelectuale de la Humanitas, ne-am pricopsit şi noi, din nefericire, cu nişte stângişti autohtoni care, asemeni unor celule canceroase, riscă să ducă România în metastază dacă nu se iau urgent măsurile de rigoare. În plus, aceștia din urmă și fasciștii sunt reduși la numitorul comun al urii față de capitalism combinată cu democrația directă pe care, chipurile, ar fi implementat-o atât Lenin în Rusia, cât și Mussolini și Hitler în Italia și respectiv Germania.
Să începem, așadar, cu adevărul pe a cărui parazitare se bazează manipulările patapieviciene. Există într-adevăr la stânga o lipsă de claritate morală vizavi de crimele comunismului, iar asta se datorează, cred eu, într-o mare măsură, faptului că marxismul este o filozofie amorală, cam ca piața liberă a lui Patapievici. De aceea, dincolo de importanța instrumentelor de analiză marxistă (în multe cazuri fascinante și complet necunoscute de marea majoritate a cititorilor clasicilor în viață de la Humanitas), per ansamblu, marxismul nu m-a atras niciodată. Dar stânga nu înseamnă numai marxism, la fel cum nici marxismul nu înseamnă numai marxism-leninism. Orwell, spre exemplu, a putut să înfățișeze răul reprezentat de totalitarismul comunist cu o claritate morală de care Patapievici și ai lui nu o să fie niciodată în stare, și a putut să facă asta deoarece, dincolo de critica totalitarismului, a prezentat și capitalismul așa cum a fost, adică în toată oroarea lui, nu ca pe o poveste idilică ce nu are nimic în comun cu realitatea. Din acest punct de vedere, în loc să bată câmpii precum generalul dement din Doctor Strangelove cu privire la celulele canceroase care au pătruns în sângele națiunii, Patapievici ar putea să pună mâna și să recenzeze critic o serie de cărți serioase pe care „comuniștii” le-au tradus la Tact, în timp ce Humanitas nu ne mai scoate din clasicii în viață și din cafeluța Reginei Maria și bastonul lui Caragiale. Printre aceste cărți și Marea Transformare de Karl Polanyi, cea mai percutantă analiză a civilizației de secol XIX potrivit lui Louis Dumont, de unde aflăm și cum s-a ajuns de la Anglia lui Ricardo la Germania lui Hitler, și ce rol a avut statul în instituirea și menținerea sistemului capitalist, și cât de consecvenți au fost liberalii cu propriile lor principii și multe dintre ororile cauzate de utopia pieței libere pe care sunt singur că Monsieur Patapeivici le poate discuta cu foarte multă claritate morală. Din astfel de lecturi, mai putem deduce și că ideea de a-l repeta la nesfârșit pe Milton Friedman (adevăratul substrat al intervenției patapieviciene), după ce așa zisa piață liberă s-a dovedit a fi nu povestea de adormit copiii pe care ne-o spune Patapievici, ci privatizare a profiturilor și socializare a pierderilor, nu e cu nimic mai puțin ideologic-utopică decât ideea de a-l repeta pe Lenin, după ce socialismul real a dovedit că nu are prea multe în comun cu socialismul pe hârtie.
…imposturii morale anticomuniste a „intelectualilor civici” care au transformat anticomunismul într-un mijloc de promovare a intereselor de grup și de asfixiere a oricărui reflex de apărare al organismului social în fața agresiunii capitalismului real…
Revenind, dominația stângii în mediile intelectuale occidentale nu ține, așadar, numai de impuritate morală, ci are în spate și niște rațiuni istorice, ocultate de Patapievici, și ca atare, mult mai puțin ilegitime decât ar vrea acesta să ne facă să credem. Mai mult chiar, dacă am avut ocazia să cunosc cel puțin câțiva marxiști, mai mult sau mai puțin ortodocși, care mi s-au părut, atât cât am putut să-i cunosc, niște oameni destul de morali (altminteri stânga își are și martirii ei laici), am avut ocazia să cunosc, atât la nivel personal, cât și prin intermediul execrabilei prestații publice, și cât de mizerabile sunt caracterele multora dintre cei care, în România postdecembristă, au făcut carieră pe baza moralismului anticomunist. Paradoxal, dacă unii își refuză teoria care să dea seama de practica lor, ceilalți compromit teoria prin ceea ce practică zi de zi. Oricum ar fi, claritatea morală nu se poate sprijini pe mistificarea istorică și pe jumătățile de adevăr capitalizate în conturile anticomunsimului de uz băsist. Lipsa clarității istorice nu poate să ducă decât la impostură morală[1]. De aceea, în măsura în care avem de-a face și la noi în țară cu o bagatelizare a crimelor comunismului și cu un reviriment al diverselor revizionisme imorale (eu însumi am criticat astfel de atitudini în repetate rânduri), fenomenul se datorează în bună măsură și imposturii morale anticomuniste a „intelectualilor civici” care au transformat anticomunismul într-un mijloc de promovare a intereselor de grup și de asfixiere a oricărui reflex de apărare al organismului social în fața agresiunii capitalismului real care, după cum am spus, nu are foarte multe în comun cu teoria mirifică pe care o tot repetă HRP.
Cât despre ideea că spre deosebire de ambiguitatea morală referitoare la comunism, cea referitoare la fascism este inacceptabilă în zilele noastre, pot să confirm că așa stau lucrurile în majoritatea mediilor intelectuale (cu toate că asistăm la un reviriment al extremei drepte în diferite țări europene), însă nu și la Humanitas, unde discipolii lui Gabriel Liiceanu pot să discute despre fascism în termeni cât se poate de ambigui (to say the least), asta în condițiile în care aceeași clică, grupată în jurul editurii căreia statul român i-a șters datoriile pe care nu putea să și le plătească (curat libertarian coane Horică!), a delegitimat instant prin etichetarea ca fascistă orice critică la adresa neoliberalismului venită din zona conservatorismului clasic, a personalismului comunitar sau a socialismului creștin.
Ar mai fi multe de spus, spre exemplu cu privire la sofismul periculos conform căruia Stalin și Hitler n-ar fi fost oponenți ai democrației [2], dar cred că mi-am pierdut deja destul timp cu un impostor intelectual care, alături de ceilalți tovarăși ai lui, nu e băgat de nimeni în seamă în afara periferiei culturale numită România, și chiar și în România este tot mai puțin băgat în seamă, și asta nu datorită faptului că este anticomunist, ci datorită faptului că scamatoriile țin doar în fața unui public care, inevitabil, a ieșit din comunism nu doar afectat fizic, așa cum se plânge Patapievici, ci și dezorientat mental și profund dezinformat. Cât despre lamentațiile lui Patapievici referitoare la faptul că n-a beneficiat de un tratament medical decent în comunism, ce ar mai fi de spus, în condițiile în care în timp ce în ianuarie 2012 unii se luptau în stradă pentru accesul tuturor la asistență medicală, camarazii lui din diverse funcții “birocratice” ne scuipau semințe în cap de la înălțimea statutului lor de bugetari de lux ai regimului băsist.
–
[1] Vezi în acest sens și critica lui Mircea Platon, din volumul A Treia Forță, la adresa tezelor patapieviciene care, la fel ca și alte critici documentate și argumentate, a rămas complet ignorată de către distinsul autor.
[2] Am discutat despre această chestiune cu câteva luni în urmă într-o replică dată unui învățăcel de-al lui Patapievici http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/alexandru-racu-pensare-pericolosamente-105713.html
About the Author
Alexandru Racu este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti; Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena; doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa. În 2017 a publicat la Editura Tact Apostolatul antisocial.
Related Posts
20 de teze despre comunism →
Hegemonie, Hagiografie, Patapievici →
O curiozitate de natură istorică: opțiunea comunistă reapare în competiția electorală după 31 de ani de absență →
Domnule Racu, sunt incântat de textul dms… e de o claritate perfectà, e just, limpid ca apa de munte. Bine inteles era de discutat problema etica la Marx (nu sunt de acord cu dms despre un amoralism lui Marx, e une moralism projectat in viitor pentru venirea si implinirea proletariatului ca agentul a sfârsitului istoriei ) dar fata de lichelismul lui HRP e un fleac…
Foarte rar cum scrieti (cum gânditi de fapt) si numai pe Argmente si fapte gàsim astfel de meditatie la vârf in România… Bravo…
Pingback: Cazul HRP – de la falsificare istorică la impostură morală | Foaie Națională
Pingback: Impostura elitelor “anticomuniste”. PATAPIEVICI – APARATORUL CAPITALISMUL IN FATA “CELULELOR CANCEROASE” CU DISCURS ANTI-CORPORATII - Recomandari
Pingback: De la falsificare istorică la impostură morală– Despre cazul HRP
Domnule,
De acorr in totalitate cu domniia ta!
Patapeivici (caruia ii zic Dalmatianul) imi produce o repulsie totala.
Discursul politic între basnele lui H.-R. Patapievici și E-urile stângii castrate
Horia-Roman Patapievici este foarte cunoscut prin cinismul său disprețuitor față de valori fundamentale ale românilor, cinism care ajunge, probabil, la apogeu în ”Politice”. Am făcut o analiză a conținutului acestei cărți aici:
http://valeriu-stanescu.blogspot.ro/2010/01/h-r-patapievici-politice-bucuresti.html
Articolul domnului Alexandru Racu se vrea o replică vehementă la un interviu acordat de H.-R. Patapievici celor de la Contributors. În opinia mea, deși domnul Alexandru Racu scoate flăcări pe gură și pe nări, acestea lovesc mai eficient în individul HRP (evaluat ca ”impostor intelectual”), decât în ideile lui.
1). Alexandru Racu consideră că ideea centrală a interviului ”este aceea că, spre deosebire de crimele comise de regimurile fasciste, crimele comunismului nu sunt tratate cu „claritate morală”, iar asta s-ar datora faptului că stânga domină mediile intelectuale occidentale”.
Domnia sa nu combate această ”idee centrală”: ”Există într-adevăr la stânga o lipsă de claritate morală vizavi de crimele comunismului”. Dimpotrivă, mai pune câteva paie pe focul anticomunist al lui Patapievici: ”marxismul este o filozofie amorală”. Ceea ce vrea Alexandru Racu este afirmarea existenței unei stângi care nu suferă de ”lipsă de claritate morală”, o stângă curată, care se plimbă cuminte prin curtea capitalismului: ”stânga nu înseamnă numai marxism”. Pentru a fi cât mai credibil, Alexandru Racu, în concordanță cu manierismul post-decembrist (”Eu n-am fost membru al PCR!”), declară că nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu-i pute: ”marxismul nu m-a atras niciodată”. Patapievici însuși menționează, în interviu, o stângă ”bună”, ”progresistă”: ”orientarea – sa zicem – predominant de stanga a intelectualitatii occidentale. A partii bune, progresiste din intelectualitatea occidentala si din mediul academic”.
Mă așteptam ca domnul Alexandru Racu să facă dovada ”clarității morale” a stângii ”bune și progresiste” în problema ”crimelor comunismului”. N-o face. Stânga castrată și domesticită nu mai poate secreta decât niște E-uri care fac discursul politico-ideologic mai apetisant, dar și mai confuz, încât nu mai știi care-ți este adversarul ideologic și care este prietenul.
S-au săvârșit crime în regimul comunist? Dacă ne gândim la cei care, cu armele în mâini, au luptat împotriva regimului și au fost uciși, atunci acelea nu au fost crime. Acela a fost un război, iar ”În război nu există victime inocente”. Dacă o sută de comuniști am pune mâna pe arme și am vrea să răsturnăm actualul regim politic, împușcarea noastră nu ar fi considerată crimă. Dacă ne gândim la oamenii care au fost exterminați doar pentru că aveau alte concepții ideologice, atunci trebuie să recunoaștem că acelea au fost crime.
Este comunismul teoretic criminal? Ideile, prin ele însele, nu ucid. Ucigași pot fi doar oamenii care aplică anumite idei. Iar afirmația că teoria comunistă și doctrina nazistă sunt la fel de criminale este nedreaptă și dintr-un alt punct de vedere. Este adevărat că în proiectul comunist de societate apar expresii de felul ”desființarea burgheziei”, dar se are în vedere desființarea ei ca clasă privilegiată, nu exterminarea ei. Evident, când mișcarea comunistă ia forma unei revoluții, când conflictul ia proporțiile unui război, deci între tabere înarmate, nu mai vorbim de crime. În doctrina nazistă, însă, exterminarea ca scop este prezentă, ca exterminare a unor civili (evrei, țigani, opozanți politici (comuniști)).
2). În opinia mea, ”ideea centrală” a interviului acordat de Patapievici este alta și el o exprimă foarte clar: ”judecata asupra capitalismului este nodul intregii judecati politice. (…) Capitalismul inseamna individualism, inseamna libertate si inseamna proprietate privata. De fapt, ordinea este exact inversa. E libertate privata, e garantarea juridica a acestei proprietati si – prin garantarea juridica – se naste posibilitatea libertatii reale. Or, miezul a ceea ce resping toti „totalitarii” este acest lucru – CAPITALISMUL.”
Asupra acestei probleme ar fi trebuit să se concentreze domnul Alexandru Racu, pentru a evidenția, prin argumente, opoziția concepției sale față de aceea a lui Patapievici. Dar n-o face. În orice caz, simularea opoziției este neconvingătoare. Să-l invoci pe Orwell și să nu-l invoci pe Marx, când și adversarii de înaltă ținută intelectuală ai lui Marx recunosc meritele criticii marxiste a capitalismului?! Să spui doar că ”așa zisa piață liberă s-a dovedit a fi (…) privatizare a profiturilor și socializare a pierderilor” înseamnă doar a constata niște efecte, dar nu și a analiza cauzelor, care se află în zona formei de proprietate asupra mijloacelor de producție. Stânga domestică vrea doar o redistribuire mai ”echitabilă”, din când în când, prin milostenia privilegiaților.
Mult timp după Marea Păcăleală, scena dezbaterilor ideologice a fost dominată de false polemici. De cele mai multe ori controversele au fost de suprafață, căci adversarii erau uniți prin rădăcini comune, în profunzime. De exemplu confruntarea dintre Gabriel Liiceanu și Cristian Tudor Popescu, doi anticomuniști fanatici, a fost doar o luptă a orgoliilor, a unor indivizi suferind de narcisism intelectualist, fiecare fiind invidios în raport cu celălalt, pentru notorietate, pentru premiul de cel mai deștept, cel mai școlit, eventual în străinătățuri.
Abia în ultima vreme au început să se facă auziți și cei care vor schimbări esențiale în sistemul social-economic, dar instituțiile cu rol de conservare a sistemului se opun prin toate mijloacele, inclusiv juridice, unei coagulări a stângii radicale. Mai degrabă sunt tolerate mișcările de extremă dreaptă, pentru a face treburile murdare, decât o stângă radicală. Teama domnilor din jurul editurii Humanitas este justificată: fantoma comunismului îi îngrozește, încă.
aveti dreptate, autorul a fost sedus de una din concluziile marginale a interviului domnului Patapievici si a pierdut esentialul – critica osanalelor acestuia in fata capitalismului vazut ca cea mai buna dintre lumi … cu privire la asa – zisa resurectie a atitudinilor radicale de stinga, nu am decit un singur comentariu scurt – doctrina comunista, daca e sa ne limitam la ea, este efectul unei cauze, iar aceasta cauza este gresita intemeiere si functionare a capitalismului … atita timp cit cauza va subzista, va exista si doctrina, vazuta ca negare si depasire … nu e nimic nou sub soare … in ce priveste raportarea la crimele comunismului … cu toata sinceritatea, am mai bine de cincizeci de ani petrecuti deja pe acest pamint, dintre care mai bine de douazeci si sapte traiti in asa-numitul socialism real … pastrez multe amintiri neplacute despre acei ani, cu precadere din ultima decada, dar pastrez mult mai multe amintiri legate de virtutile acelui mod de organizare sociala … intre altele, ii datorez intreaga mea formare profesionala si implinire … dincolo de toate acestea, marturisesc lipsa mea de perceptie cu privire la criminalitatea acelui regim politic … nu credeti ca a trecut destul timp dela incheierea experimentului socialist pentru a incepe sa se ridice valul si termina cu mistificarea ? comunistii au ridicat obrocul ideologic la mai putin timp … pe domnii Liiceanu, Plesu, Tismaneanu & Patapievici ii inteleg, asta e ratiunea lor de a exista, ipocrite goarne ale vigilentei nationale anticomuniste, din asta si-au construit o identitate intelectuala (sa fie sanatosi!) si din asta isi primesc simbriile grase, dar cu noi toti ceilalti, dintre care atitia care am trait stim bine ca nu a fost deloc asa cum falsifica ei istoria, cine ne obliga sa ne insusim grila lor de judecata? de ce nu depasim odata incremenirea asta in proiect si sa ne apucam de gindit si pus in practica altceva, profitind de experienta deja acumulata?
1). ”pe domnii Liiceanu, Plesu, Tismaneanu & Patapievici ii inteleg, asta e ratiunea lor de a exista, ipocrite goarne ale vigilentei nationale anticomuniste, din asta si-au construit o identitate intelectuala (sa fie sanatosi!) si din asta isi primesc simbriile grase”
Din perspectiva asta și eu ”îi înțeleg”. Dar când ei, născuți, formați ca oameni în acel sistem, spun ”comunismul nu a avut nimic bun”, eu mă întreb: oamenii ăștia nu conștientizează că prin declarațiile de acest fel spun, în mod implicit, că ei sunt niște rebuturi ale sistemului acela, niște nulități?
2). ”dar cu noi toti ceilalti, dintre care atitia care am trait stim bine ca nu a fost deloc asa cum falsifica ei istoria, cine ne obliga sa ne insusim grila lor de judecata? de ce nu depasim odata incremenirea asta in proiect si sa ne apucam de gindit si pus in practica altceva, profitind de experienta deja acumulata?”
Pentru că și cei care cunosc realitatea de atunci, cu relele și cu bunele ei, sunt dezorientați, confuzi, ca urmare a peste douăzeci de ani de manipulare. Nu există nimic mai îngrozitor decât comunismul pentru ideologii de serviciu ai sistemului capitalist și pentru ”sponsorii” lor! Fascism, nazism, toată varietatea de mișcări de extremă dreaptă sunt preferabile de către ei, le tolerează pentru a le face treburile murdare pe care instituțiile statului nu le pot face direct, fără a compromite imaginea de instituții ”democratice”. Aceste mișcări sunt tolerate pentru a anihila mișcarea comunistă. Nu întâmplător alde Patapievici susțin că, prin relele sale, comunismul este cel puțin la fel de rău ca fascismul și nazismul.
Situația tineretului este și mai gravă. Sistemul acesta a construit Școala după chipul și asemănarea lui. Prin planurile de învățământ, prin programele și manualele școlare elevii sunt îndoctrinați cu o concepție anticomunistă fanatică. Nu doar în disciplinele puternic ideologizate, cum sunt Economia, Educația antreprenorială, ci și în discipline despre care ai putea crede că sunt pur estetizante, cum este literatura română, s-a folosit această grilă prin care se inoculează anticomunismul necritic. Dacă în discipline precum Economia și Educația antreprenorială se ridică în slăvi capitalismul, în mod nedisimulat, fără nicio analiză critică, la literatura română, de exemplu, nu veți mai găsi anumiți autori, anumite opere, precum ”Împărat și proletar”. Și în manualele de istorie îndoctrinarea anticomunistă este prezentă, căci – nu-i așa? – istoria o scriu învingătorii. Se lucrează cu metodă. Acest Patapievici exprima cinic orientarea de îndoctrinare despre care vă vorbesc atunci când zicea că Eminescu este ”cadavrul nostru din debara”. ”Dacă vrei să distrugi un popor, distruge-i valorile”, spunea Adrian Păunescu. Or Mihai Eminescu este, într-un fel, Steaua Polară a culturii noastre.
Ați putea crede că exagerez. De aceea vă fac o destăinuire. M-am izbit de efectele acestei îndoctrinări anticomuniste chiar în familia mea. Când nepoata mea, acum elevă în clasa a IX-a, a văzut într-un sertar carnetul meu de membru al PCR a fost pur și simplu șocată: ”Cum, ai fost comunist!?” Nici până acum n-am reușit s-o conving că a fi comunist nu înseamnă neapărat a fi criminal și că sistemul comunist nu a fost chiar iadul pe pământ.
Sustin opinia dlui Stanescu. Mai precis: odata cand Patapievici, dupa o lipsa de aproape 20 de ani, pare sa aiba o atitudine clara si bine indreptatita, hop, vine un nou diversionism care sa il atace … unde are dreptate. Nu dle Karnoouh, discutia aceasta am purtat-o zeci de ani in Occident – Marx si dorinta unei etici de stanga este perpendiculara pe implementarea doctrinelor. Nu exista nici o scuza pentru stanga Occidentala, care in lipsa ei de imaginatie nu a putut sa isi reinnoiasca cu adevarat daruirea umanista, ridicand-o in mod deslusit deasupra ambiguitatilor marxiste, patate ele, de lagarele Staliniste. Nu exista nici o scuza pentru stanga occidentala pentru deceniile in care unii exponenti mai schiopatanzi, dar foarte idealisti, si-au permis sa insulte orice incercare de a discuta deschis crimele staliniste … ca si cand ar fi fost o tacita incercare de … a schita un semn de echivalenta intre crimele naziste si cele staliniste. Nu dl. Rusu, nu dl Karnoouh, ne-a ajuns, este vremea sa va ridicati voi idealurile de asa maniera incat sa nu mai poata fi implicate in crimele din realitate. Ceea ce faceti pretinzand de la altii echilibristici de expresie, sau distinctii care nu se verifica in viata – este un act destul de totalitar. Si odata cand Patapievici are dreptate, incercati sa il acuzati. Profitand de neplacerile pe care le-a pricinuit
in alte contexte. Foarte necuviincios gestul, stimate Ottawian!
Pingback: De la falsificare istorică la impostură morală– Despre cazul HRP |
Pingback: De la falsificare istorică la impostură morală– Despre cazul HRP | Lupul Dacic
Patapievici are o mare claritate. Capitalismul inseamna ordinea proprietatii private. Proprietatea privata duce la libertate. Ea e garantata de piata libera. Adica de un fenomen misterios care se numeste cerere si oferta. Ce poate fi mai clar?
Dar de aici incep intrebarile.
Libertate pentru cine? Pentru detinatorul ei. Cu cit are mai multa e mai liber. Ce ne facem cu aceia care nu o au? Ghinion.
Dar proprietatea privata NELIMITATA incalca celelalte drepturi ale omului.
Incalca dreptul la educatie. Un plutocrat/nabab/oligarh/mogul (spuneti-i cum vreti) isi poate angaja profesori particulari la odraslele lui. Ba, poate cumpara chiar universitati – asa cum de exemplu au facut-o prin USA.
Incalca dreptul la sanatate. Daca s-ar inventa un medivament contra cancerului si ar costa milioane de euro, cine si l-ar putea permite? Ghici! El poate sa isi angajeze si medici personali. Dar daca – Doamne fereste – s-ar inventa remedii de prelungire a vietii si a tineretii pinla la 500 de ani, care ar costa miliarde de dolari, ghici cine ne-ar ferici cu prezenta lor seculara?
Incalca dreptul la viata. Un asemenea individ ar putea sa plateasca asasini ca sa ii faca rost de organe. NU, nu e fabulatie.
Incalca libertatea presei. Pai nu isi cumpara ziare si televiziuni care sa il albeasca?
Incalca siguranta cetateanului. Indivizii astia isi pot angaja sute de bodiguarzi – chiar armate personale.
E foarte moral capitalismul.
El e dat de piata libera.
Pardon?
Cind SUA de 50 de ani blocheza comertul cu Cuba, asta e piata libera? Cin NATO face sanctiuni contra Rusiei, asta e piata libera? Cind SUA acorda cui vrea ea clauza natiunii celei mai favorizate, aceasta e, desigur, piata libera.
Autorul ar trebui sa ne lamureasca cum devine cu claritatea morala fata de crimele comunismului. Aici Valerius este cel mai clar. Intr-o anumita perioada istorica, vreo 15 ani, a fost o dictatura severa care a pedepsit – probabil – multi nevinovati. Dar luptatorii din munti nu erau oare niste teroristi, folositi cu cinism de angloamericani (care stiau ca legionarii pe care ii parasutau ei vor fi prinsi in cele din urma) pentru a destabiliza tinerele regimuri de „democratie populara”? Nu erau si ei victime ale razboiului rece provocat cu cinism tot de angloamericani?
SI, daca analizam perioada socialista, nu ar trebui sa o facem si cu bune si cu rele? Parca asta ar fi claritate morala.
Si, daca vrem claritate morala privind crimele comunismului, ce ar fi a=daca am avea aceeasi claritate morala fata de Hiroshima sau fata de asta
http://www.theguardian.com/uk/2006/apr/03/germany.topstories3 ?