Complexul Ion Iliescu
După ultima înfrângere electorală, în Partidul Social-Democrat se caută vinovaţi şi se plătesc poliţe. În sine fenomenul nu este extraordinar, s-a mai văzut şi altădată. Numai că acum recriminările au ajuns cumva la sursa originară a tensiunilor interne, la ceea ce în psihologie se numeşte complex afectiv, reprezentat în cazul de faţă de personalitatea lui Ion Iliescu, pe care partidul nu prea ştie cum să o integreze în identitatea sa politică actuală. Aici nu vorbim despre un personaj rizibil ca Marian Vanghelie, sau despre o fantoşă inexpresivă ca Mircea Geoană, uşor de exclus. Ion Iliescu este cel în jurul căruia s-a constituit partidul, pe vremea când se numea Frontul Democrat al Salvării Naţionale, şi care i-a facilitat victoria în două alegeri prezidenţiale şi tot atâtea parlamentare. (Ca să nu amintim scrutinul din 2004, când numai defecţiunea Partidului Conservator i-a împiedicat pe social-democraţi să formeze guvernul).
Până acum prezenţa sa a funcţionat ca referinţă polemică pentru adversari, care îl asociau cu „furtul” revoluţiei, neocomunismul şi violenţele minerilor din iunie 1990. Astăzi însă, observăm că este invocat drept cauză a înfrângerii inclusiv de căre unii colegi. Faptul că aceştia se numesc Ioan Rus, al cărui nume e sinonim cu impotenţa electorală repetitivă la Cluj-Napoca, ori Sebastian Ghiţă – un îmbogăţit postrevoluţionar cu aere de veleitar politic, ar fi de natură să-l reconfirme pe Ion Iliescu în calitatea lui morală de preşedinte onorific al partidului. Dincolo de aspectele personale, rămâne totuşi chestiunea de fond, care priveşte precizarea doctrinară a formaţiunii.
Ce-i reproşează, în definitiv, criticii din interior? În esenţă, faptul că prin eticheta de (neo)comunist compromite şansele partidului de a-i convinge pe oameni că este sincer dedicat democraţiei şi economiei de piaţă, sau altfel spus capitalismului. Trecem peste constatarea că asemenea argumente validează explicit retorica băsistă, pe care se presupune că social-democraţii ar trebui să o combată. Trecem şi peste pasarea de fapt a responsabilităţii, în condiţiile în care nu Ion Iliescu, ci incapacitatea guvernului de a organiza mai bine alegerile din diaspora le-a permis adversarilor să acrediteze tema atentatului la democraţie. Remarcăm numai reproşul subtextual care gestionează întregul demers şi îi conferă semnificaţia politică generală: presupusul stângism.
Cu alte cuvinte problema nu este că sub preşedinţia lui Ion Iliescu a început devalizarea industriei naţionale, sau faptul că, deşi cinstit personal, a tolerat apariţia unui capitalism parazitar bazat pe corupţie şi traficul de influenţă. Problema este că apare prea de stânga, în calitatea sa de susţinător în anii 1990 al asociaţilor agricole şi al caracterului istoric, nu sacru, atribuit proprietăţii particulare.
Este un reproş simptomatic pentru condiţia contradictorie a Partidului Social-Democrat, scindat între profilul declarativ de stânga şi acţiunea în cel mai bun caz centristă. Pentru conducerea de astăzi e dificil să gereze imaginar şi comunicaţional menţinerea într-o funcţie simbolică a unui personaj considerat stângist, aşadar neconcordant cu orientarea prezentă şi cu o parte din electoratul-ţintă. Nici să-l excludă nu se poate, deoarece ar periclita grav încercarea partidului de a se afirma totuşi ca exponent al stângii autohtone. Într-un fel, acesta reprezintă oglinda în care lui Victor Ponta şi celorlalţi nu le place să se vadă, pentru că din confruntarea cu imaginea lor inversată îşi descoperă propria falsitate ideologică. E mai convenabil că-l acuzi de inadecvare la „modernitate” şi să-i atribui vina înfrângerii, decât să-ţi recunoşti neputinţa de a-i convinge pe oamenii simpli că le serveşti interesele, tocmai pentru că nu o faci.
Ca lider politic şi instituţional, Ion Iliescu aparţine trecutului. Din păcate însă pentru aşa-zisa social-democraţie românească, după el nu a mai apărut nici o personalitate comparabilă, capabilă să scoată zeci de mii de oameni în stradă şi să catalizeze electoratul în jurul unor obiective cu încărcătură principială. Au venit în schimb birocraţii prezumţioşi de tipul Adrian Năstase, înlocuind entuziasmul popular cu suportul reţelelor clientelare oligarhice, contradictorii structural cu iniţiativele de stânga în sensul democratizării deciziei în societate.
Eliberarea de orice complex afectiv presupune mai întâi aducerea sa în câmpul conştiinţei, adică recunoaşterea conflictului între ceea ce te pretinzi şi ceea ce eşti. Echilibrul survine apoi din asumarea propriei individualităţi, care în cazul Partidului Social-Democrat înseamnă fie revenirea practică la un proiect realmente de stânga, fie trecerea formală de partea liberalismului keynesian. Există, desigur, şi posibilitatea menţinerii în ipostaza actuală, cultivând ambiguitatea şi ipocrizia în speranţa realizării unor scoruri electorale onorabile, însă mereu sub limita necesară victoriei depline. În toate variantele esenţiali sunt oamenii, întrucât ei fac trecerea de la potenţialitate la act. De inteligenţa, convingerile şi interesele şefilor depinde în ce direcţie va evolua partidul.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Costurile sociale ale unui partid zombi: concluzii la capătul unei săptămâni foarte agitate →
Curajul acțiunii →
„Throw Them All Out” / Să plece toți! →
Ce ar fi putut face Iliescu si nu a facut in anii 90? Sa zicem ca ati fi fost dv presedinte. Ce faceati?
Vinovat e Iliescu pentru ca nu pot vinde si ei o imagine, un clip publicitar pentru pasta de dinti.Nu e de vina absenta unui discurs (de tip) politic, a unui program economic concret cu adresa la electorat, si a unui proiect national.
Lamentabil, dar ce sa te astepti de la un analfabet politic gen Sebi Ghita.El vrea sa traiasca in postmodernitate dar nu-l lasa aminitirile cu Iliescu.
gheorghitazbaganu… cum au facut polonezii, cehii sau ungurii in anii 90 care nu si-au declarat economia ‘un morman de fiare vechi’ bune de taiat, nici nu si-au distrus fostele ‘cap-uri’..asa trebuia sa procedam si noi.