Recenzie: Vali Şerban, Istoria unui vis. O poveste subiectivă a Cenaclului Flacăra
Urmărim de o vreme, dintr-un anumit interes profesional, emisiunea „Omul cu chitara”, de la TVR 2, avându-l pe Ducu Bertzi realizator principal. De acolo am aflat despre apariţia cărţii lui Vali Şerban consacrată Cenaclului Flacăra – un fenomen cultural-social care nu şi-a aflat până acum istoricul profesionist, cu toate că a marcat mai bine de un deceniu (17 septembrie 1973 – 15 iunie 1985) din istoria României contemporane. Se studiază documentele oficiale, cuvântările lui Nicolae Ceauşescu, politica la vârf, ca şi cum conţinutul acestora s-ar fi regăsit ca atare în practica existenţei cotidiene, în care nici măcar activul de partid nu executa „întocmai şi la timp”, cum se zicea în armată, directivele superioare.
Cei care procedează astfel ratează de fapt adevărul, care se regăseşte în coeficientul de refracţie dintre discursul formulat de autorităţi şi realitatea curentă, cu zonele sale de autonomie, cu inserţiile de voluntarism şi strategiile de eludare ce alcătuiesc în fond autenticitatea vieţii, sub semnul imperativului politic dar niciodată identificabilă perfect cu acesta. Se invocă, spre exemplu „tezele” din iulie 1971; în logică simplistă ar fi suficient să ne oprim la ele şi să presupunem axiomatic faptul că întreaga literatură s-a conformat automat redescoperitului militantism revoluţionar de clasă. Numai că viaţa scapă schemelor prestabilite, aşa că în locul unui nou realism socialist avem romanele lui Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, Mircea Vaida, Augustin Buzura, Nicolae Breban, plus traducerile din ermetici sau mai puţin ermetici ca James Joyce, Marcel Proust, Thomas Mann ş.a.m.d.
Cenaclul a reprezentat un fenomen special, imposibil de epuizat printr-o etichetă, fie stupid-adulatoare, fie resentimentar-acuzatoare, cumva după specificul şefului – Adrian Păunescu, vanitos până la egolatrie şi totuşi capabil de generozitate, acaparator sub aspect artistic dar cu simţul valorii celorlalţi, tiranic şi totodată capabil de umor, cultivând mărimile timpului şi inspirând nu mai puţin cântece despre „libertate ca oameni şi ca ţară”. Vali Şerban ne oferă o relatare din interior, cu toate riscurile privirii subiective. Putem să avem punctual alte păreri decât el, nu aceasta contează. Important este că reuşeşte să evoce atmosfera generală şi spiritul Cenaclului, iniţial o întreprindere mai degrabă de nişă, după modelul spectacolelor americane ale lui Bob Dylan (textul cu valenţe politice pus pe muzică), devenită progresiv hegemonică în conştiinţa generaţiei tinere. Atmosfera a fost a libertăţii de expresie, reală sau doar imaginată – adică sub supravegherea mai permisivă a puterii, iar spiritul era acela al experimentului artistic de calitate, până la o anume degradare din final, pusă de autor pe seama dorinţei lui Adrian Păunescu de a avea numaidecât şlagăre, melodii facile fredonabile, pe lângă testarea prea multor interpreţi îndoielnici. Altminteri cum să ne explicăm lista cu tot ce a avut mai bun folkul românesc, dacă ar fi să-i amintim numai pe Anda Călugăreanu, Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Nicu Alifantis, Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Ştefan Hruşcă, Ducu Bertzi etc.?!
Nu a fost vorba de o lume idilică, nici măcar idealizată. După cum transpare din carte, în Cenaclu se regăsea pe lângă talent şi mediocritate, în spatele solidarităţii de pe scenă se încrucişau rivalităţi, aspectul boemei creatoare de inspiraţie eseniană fiind punctat de micimi mult prea umane. Atmosfera generală şi spiritul au fost însă cele amintite, drept pentru care, alături de propunerile înnoitoare din teatru, fenomenul de la „Flacăra” s-a precizat drept una dintre cele mai occidentale iniţiative artistice româneşti de atunci, inclusiv când pe muzica modernă se cânta (poate că exagerat de la un timp) istoria naţională. Este filonul care i s-a reproşat lui Adrian Păunescu, întrucât se apropia de ideologia patriotardă a regimului, mai ales că se însoţea destul de frecvent cu elogierea lui Nicolae Ceauşescu. (E posibil totuşi să se fi întâmplat oarecum invers, poetul să invoce numele secretarului-general al partidului ca o stratagemă pentru a se pune în valoare pe sine, pentru a i se permite la adăpostul rostirii numelui să-şi manifeste talentul expansiv şi forţa electrizantă asupra maselor).
Tocmai aici intervine paradoxul pe care istoricii nu l-au analizat încă: publicul tânăr a pus între paranteze persoana conducătorului, pentru a păstra muzica, entuziasmul, ideile despre libertate şi sentimentul solidarităţii ca naţiune. Cenaclul a inoculat astfel, împreună cu filmele istorice şi cu lecţiile din liceu despre generaţia paşoptistă şi realizarea Marii Uniri, fermenţii morali ai revoluţiei din decembrie 1989. S-a adăugat, bineînţeles, influenţa filmelor americane diseminate prin reţeaua neoficială de videocasetofoane, în aşa fel încât omogenizarea naţională contra dictaturii nu a respins, ci a asimilat ca aspiraţie modelul libertăţii occidentale. „Generaţia-n blugi” pe care o evoca Adrian Păunescu şi care cânta în concerte (la 5 februarie 1984 se strânseseră circa 4.184.000 de spectatori – p. 207) s-a întors finalmente împotriva regimului şi chiar împotriva unui Adrian Păunescu oarecum compromis, dar în sensul valorilor şi reprezentărilor vehiculate la Cenaclu.
Acest lucru s-a întâmplat pentru că generaţia respectivă, cu bune şi rele, speranţe şi naivităţi, seriozitate şi excese, credea în ceva. Nu faci o revoluţie fără idealuri, sau într-o formulare mai specializată – fără un fundament antropologic susceptibil să te motiveze până la a te aşeza la propriu în faţa tancurilor. Astăzi însă oamenii, tinerii dacă ne referim la ei, au din ce în ce mai puţin un astfel de profil mental, oscilează de obicei între pragmatismul nevoilor zilnice şi hedonismul consumerist alimentat publicitar. Lipsa de impact social a urmaşului firav – Cenaclul Totuşi Iubirea, ne apare pe deplin relevantă. Deşi se mai practică, nu o dată cu succes de cantautor, universul afectiv, sau altfel spus epoca muzicii folk-rock s-a sfârşit odată cu trecerea prin viaţă a publicului său de acum trei-patru decenii.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
20 de teze despre comunism →
O curiozitate de natură istorică: opțiunea comunistă reapare în competiția electorală după 31 de ani de absență →
Despre stupiditatea cu ifose parlamentare →
Cenaclul Flacăra a promovat un număr impresionant de artiști de mare valoare. Adrian Păunescu a avut rolul principal în cadrul acestui fenomen cultural de excepție, de aceea orice diminuare a acestui rol este o nedreptate. Pentru artiștii lansați prin Cenaclul Flacăra recunoașterea rolului lui Adrian Păunescu este o dovadă de moralitate. Pe Mihaela Mihai am auzit-o vorbind cu ură despre AP și nu mi-a făcut o bună impresie. Era ca o femeie nesatisfăcută, frustrată.