Decontul Occidentului
Atentatul terorist de la Paris a provocat în Europa un şoc emoţional major, aceasta văzându-se confruntată, chiar în centrul simbolic al civilizaţiei sale, cu prezenţa ameninţătoare a morţii violente. Şocul emoţional are totodată dimensiunea unuia cultural, întrucât survine din ciocnirea a două concepţii existenţiale. În această calitate, este susceptibil să conducă la o reflecţie sistematică asupra fundamentelor şi mecanismelor societăţii europene, pentru a ajunge la sursele tensiunilor exacerbate resimţite acum.
Uciderea caricaturiştilor de la „Charlie Hebdo” este pentru orice om în general, cu deosebire pentru un occidental din zilele noastre, o crimă imposibil de justificat, indiferent cât de injurioase ar considera cineva desenele lor. Am văzut câteva. Pot să pară dezgustătoare şi blasfematoare oricărui credincios musulman sau creştin în egală măsură, un simptom al confuziei între libertate şi libertinaj. E suficient să amintim prezentarea Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh în flagrant de sodomie. Cu toate acestea, în societatea europeană actuală – o societate prin excelenţă normativă – nu ai dreptul să-l omori pe cel care crezi că te-a insultat, într-o manieră amintind de justiţia personală din evul mediu. Ce s-ar întâmpla, spre exemplu, dacă un ateu s-ar simţi lezat în sensibilitatea lui de ceremoniile religioase din spaţiul public şi ar începe să tragă în participanţi? Poţi să ignori, să combaţi, să propui altceva, dar nu să ucizi. Acestea sunt regulile jocului în Occidentul laic şi pluralist.
Numai că fundamentaliştii musulmani nu gândesc aşa. În virtutea credinţei lor aniconice condamnă fie şi numai reprezentarea figurii lui Mahomed, cu atât mai mult ridiculizarea sa. Pentru ei libertatea presei, critica individuală, contestarea autorităţii nu au relevanţă în faţa religiozităţii, pe care şi-o asumă adeseori ca război sfânt la modul cel mai propriu, implicând pedepsirea infidelilor. Viziunea lor moral-politică este ireductibilă aşadar la viziunea europeană.
În cazul atacatorilor de la „Charlie Hebdo” vorbim însă despre islamişti născuţi şi trăitori în Occident, tocmai la Paris, nu în vreo ţară în care funcţionează sharia. Cum se explică faptul că nu şi-au asimilat deloc regulile de aici, ba chiar le contestă într-o manieră violentă? Ipoteza nebuniei individuale este ridicol de simplistă. Nici posibila afiliere la o grupare teroristă internaţională nu lămureşte situaţia în profunzime, deoarece nu spune nimic în legătură cu mediul intern favorabil infiltrării. Constatare valabilă şi în cazul unei conspiraţii destinată să atragă Franţa într-o confruntare armată cu lumea musulmană, variantă condiţionată de asemenea de fondul autohton.
De fapt, sursa structurală a problemei se află în abordarea defectuoasă a relaţiei dintre majoritate şi emigranţi. În locul integrării, care presupune asumarea de către aceştia din urmă a comportamentului public din ţara în care aleg să trăiască (în mediul privat fiecare este liber să facă ce vrea), în Europa se invocă de câteva decenii multiculturalismul, respectarea tradiţiilor din zonele de provenienţă ale emigranţilor, care implică enclavizarea comunitară şi prezervarea în interiorul naţiunii a unor obiceiuri şi atitudini refractare la concepţia majorităţii, ajungând finalmente să se manifeste împotriva ei. Pentru musulmanii fundamentalişti, adică pentru cei care interpretează literal preceptele islamului, dreptul la diferenţă şi păstrarea tradiţei înseamnă la limită să-i extermine pe eventualii blasfematori. Oricât de neconvenabil sună, atentatorii de astăzi reprezintă în bună măsură efectul pervers al politicii occidentale, care din dorinţa de a realiza unitatea în diversitate a generat separare conflictuală.
În definitiv, Occidentul a devalorizat statul naţional şi naţiunea civică integratoare, făcând loc grupurilor concurenţiale constituite pe criterii colective. Occidentul a inventat discriminarea pozitivă şi „corectitudinea politică”, din care se alimentează supralicitările minoritarilor şi resentimentele unei părţi a majorităţii. Acum a venit momentul decontului, când se contabilizează eşecul politicii „postmoderne” – cu atât mai grav, cu cât se calculează în pierderi de vieţi omeneşti.
Soluţionarea crizei este complicată, întrucât clivajele etno-confesionale se intersectează cu cele economico-sociale, aşa încât programele asistenţiale vizează prin forţa lucrurilor populaţia cu tendinţe comunitariste. Totodată, gestiunea substanţială a fluxului migrator transcende competenţa administraţiei domestice, câtă vreme cauza lui se regăseşte în decalajul Nord – Sud, de care iată că tocmai statele şi companiile vestice se fac responsabile.
Rezolvarea concretă nu este simplă, dar cel puţin apare clară din punct de vedere principial: aşa cum Occidentul nu are ce căuta cu trupele în Orientul Mijlociu sau în Africa, schimbând regimuri în numele unei aşa-zise democratizări străine de cultura societăţilor de acolo, nici emigranţii care decid să trăiască în Occident nu sunt îndreptăţiţi să se comporte aici ca în ţările din care provin. Când intri de bună voie într-o casă, respecţi regulile casei, nu încerci să le impui pe ale tale. Dacă totuşi nu vrei să renunţi la acestea, rămâi la tine. Este până la urmă o aplicare a principiului pluralismului la nivelul civilizaţiilor.
Condiţia prealabilă este însă refacerea conştiinţei de sine a Occidentului, pe bazele consacrate ale individualităţii raţionale şi reprezentativităţii consensuale. Abjurarea propriei tradiţii istorico-politice echivalează în plan moral şi instituţional cu negativitatea difuză şi dezorientarea sistemică, în care se inoculează cu uşurinţă factorii dezagregării şi izbucnirile de violenţă.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Din ce cauză libertatea de exprimare este o poveste de adormit copiii →
Despre libertatea presei pe înţelesul inepţilor →
A reînceput disputa homosexuali/transsexuali etc. vs. normalitate →
8 Responses to Decontul Occidentului