Decontul Occidentului
Atentatul terorist de la Paris a provocat în Europa un şoc emoţional major, aceasta văzându-se confruntată, chiar în centrul simbolic al civilizaţiei sale, cu prezenţa ameninţătoare a morţii violente. Şocul emoţional are totodată dimensiunea unuia cultural, întrucât survine din ciocnirea a două concepţii existenţiale. În această calitate, este susceptibil să conducă la o reflecţie sistematică asupra fundamentelor şi mecanismelor societăţii europene, pentru a ajunge la sursele tensiunilor exacerbate resimţite acum.
Uciderea caricaturiştilor de la „Charlie Hebdo” este pentru orice om în general, cu deosebire pentru un occidental din zilele noastre, o crimă imposibil de justificat, indiferent cât de injurioase ar considera cineva desenele lor. Am văzut câteva. Pot să pară dezgustătoare şi blasfematoare oricărui credincios musulman sau creştin în egală măsură, un simptom al confuziei între libertate şi libertinaj. E suficient să amintim prezentarea Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh în flagrant de sodomie. Cu toate acestea, în societatea europeană actuală – o societate prin excelenţă normativă – nu ai dreptul să-l omori pe cel care crezi că te-a insultat, într-o manieră amintind de justiţia personală din evul mediu. Ce s-ar întâmpla, spre exemplu, dacă un ateu s-ar simţi lezat în sensibilitatea lui de ceremoniile religioase din spaţiul public şi ar începe să tragă în participanţi? Poţi să ignori, să combaţi, să propui altceva, dar nu să ucizi. Acestea sunt regulile jocului în Occidentul laic şi pluralist.
Numai că fundamentaliştii musulmani nu gândesc aşa. În virtutea credinţei lor aniconice condamnă fie şi numai reprezentarea figurii lui Mahomed, cu atât mai mult ridiculizarea sa. Pentru ei libertatea presei, critica individuală, contestarea autorităţii nu au relevanţă în faţa religiozităţii, pe care şi-o asumă adeseori ca război sfânt la modul cel mai propriu, implicând pedepsirea infidelilor. Viziunea lor moral-politică este ireductibilă aşadar la viziunea europeană.
În cazul atacatorilor de la „Charlie Hebdo” vorbim însă despre islamişti născuţi şi trăitori în Occident, tocmai la Paris, nu în vreo ţară în care funcţionează sharia. Cum se explică faptul că nu şi-au asimilat deloc regulile de aici, ba chiar le contestă într-o manieră violentă? Ipoteza nebuniei individuale este ridicol de simplistă. Nici posibila afiliere la o grupare teroristă internaţională nu lămureşte situaţia în profunzime, deoarece nu spune nimic în legătură cu mediul intern favorabil infiltrării. Constatare valabilă şi în cazul unei conspiraţii destinată să atragă Franţa într-o confruntare armată cu lumea musulmană, variantă condiţionată de asemenea de fondul autohton.
De fapt, sursa structurală a problemei se află în abordarea defectuoasă a relaţiei dintre majoritate şi emigranţi. În locul integrării, care presupune asumarea de către aceştia din urmă a comportamentului public din ţara în care aleg să trăiască (în mediul privat fiecare este liber să facă ce vrea), în Europa se invocă de câteva decenii multiculturalismul, respectarea tradiţiilor din zonele de provenienţă ale emigranţilor, care implică enclavizarea comunitară şi prezervarea în interiorul naţiunii a unor obiceiuri şi atitudini refractare la concepţia majorităţii, ajungând finalmente să se manifeste împotriva ei. Pentru musulmanii fundamentalişti, adică pentru cei care interpretează literal preceptele islamului, dreptul la diferenţă şi păstrarea tradiţei înseamnă la limită să-i extermine pe eventualii blasfematori. Oricât de neconvenabil sună, atentatorii de astăzi reprezintă în bună măsură efectul pervers al politicii occidentale, care din dorinţa de a realiza unitatea în diversitate a generat separare conflictuală.
În definitiv, Occidentul a devalorizat statul naţional şi naţiunea civică integratoare, făcând loc grupurilor concurenţiale constituite pe criterii colective. Occidentul a inventat discriminarea pozitivă şi „corectitudinea politică”, din care se alimentează supralicitările minoritarilor şi resentimentele unei părţi a majorităţii. Acum a venit momentul decontului, când se contabilizează eşecul politicii „postmoderne” – cu atât mai grav, cu cât se calculează în pierderi de vieţi omeneşti.
Soluţionarea crizei este complicată, întrucât clivajele etno-confesionale se intersectează cu cele economico-sociale, aşa încât programele asistenţiale vizează prin forţa lucrurilor populaţia cu tendinţe comunitariste. Totodată, gestiunea substanţială a fluxului migrator transcende competenţa administraţiei domestice, câtă vreme cauza lui se regăseşte în decalajul Nord – Sud, de care iată că tocmai statele şi companiile vestice se fac responsabile.
Rezolvarea concretă nu este simplă, dar cel puţin apare clară din punct de vedere principial: aşa cum Occidentul nu are ce căuta cu trupele în Orientul Mijlociu sau în Africa, schimbând regimuri în numele unei aşa-zise democratizări străine de cultura societăţilor de acolo, nici emigranţii care decid să trăiască în Occident nu sunt îndreptăţiţi să se comporte aici ca în ţările din care provin. Când intri de bună voie într-o casă, respecţi regulile casei, nu încerci să le impui pe ale tale. Dacă totuşi nu vrei să renunţi la acestea, rămâi la tine. Este până la urmă o aplicare a principiului pluralismului la nivelul civilizaţiilor.
Condiţia prealabilă este însă refacerea conştiinţei de sine a Occidentului, pe bazele consacrate ale individualităţii raţionale şi reprezentativităţii consensuale. Abjurarea propriei tradiţii istorico-politice echivalează în plan moral şi instituţional cu negativitatea difuză şi dezorientarea sistemică, în care se inoculează cu uşurinţă factorii dezagregării şi izbucnirile de violenţă.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Din ce cauză libertatea de exprimare este o poveste de adormit copiii →
Despre libertatea presei pe înţelesul inepţilor →
A reînceput disputa homosexuali/transsexuali etc. vs. normalitate →
Sa inteleg ca dvs. propuneti ca imigrantii sa fie obligati sa treaca la crestinism, cum se intampla cu evreii in Spania acum 500 de ani? Cum ar putea un stat sa integreze aceste persoane, adica sa i faca sa adopte standardele comportamentului public occidental? Daca multiculturalismul si toleranta poarta vina acestor abuzuri, ce ar trebui facut?
Nu cred că textul propune așa ceva. Pur și simplu constată un fapt. Multiculturalismul tembel a eșuat. 90% dintre imigranți sunt fără doar și poate integrați cultural în Occident – adică pe lângă valorile tradiționale pe care le respectă, le respectă și pe cele tradiționale ale Occidentului – dar există o minoritate care nu are de gând să se integreze. Lucrul ăsta deja e un fapt constatat empiric, n-are rost să ne mai ascundem după deget, să fim ipocriți. Soluția e una singură și e foarte simplă: scoaterea în afara legii a discursului sharia după modelul scoaterii în afara legii a propagandei naziste. Nimeni nu îl interzice pe Nietzsche, dar e interzis să răspândești public interpretarea dată lui de către naziști. La fel se poate face și cu Islamul. Nu trebuie interzis Islamul în sine, dar interpretările bolnave trebuie interzise. Dacă în Imperiul Austro-Ungar, la cumpăna secolelor XIX-XX, discursul antisemit ar fi fost interzis și un Karl Lueger ar fi fost drastic sancționat, poate că Hitler și nazismul nu ar fi existat. De ce să așteptăm și noi 50 de ani să vedem „ce se poate întâmpla” când e clar că anumite interpretări ale Islamului sunt pur și simplu criminale? E la fel de absurd, ca să nu zic la fel de cretin, cu a cere, în numele diversității culturale, respect și „toleranță” pentru un discurs catolic de tipul celui susținut de către Sepulveda în celebra dezbatere de la Valladolid din 1550. Catolicismul ca religie trebuie apărat și respectat; dar ca patologie, nu poate fi decât stârpit. Cum a și fost de fapt, în cazul amintit mai sus.
Ma indoiesc ca exista astazi vreun ziar sau vreun mijloc de raspandire in masa a interpretarii extremiste a Coranului in Occident, a carui interzicere sa aiba efectul despre care vorbiti. Cei care sunt atrasi de acest gen de discurs banuiesc ca iau contact cu aceste idei nu prin presa scrisa sau prin televiziuni, ci prin internet. Ideea ca ai putea astazi sa stergi din lumea opiniilor anumiti itemi cu totul mi se pare irealizabila si indezirabila. Doar ideile care sunt sustinute sunt si criticate. Nici in cazul nazismului, nu mi se pare corect ca nicio persoana sa nu aiba dreptul sa conteste, fie si printr-o cercetare istorica, numarul evreilor morti in urma Holocaustului. etc. Insa oricum nu imi e clar daca aceasta e si opinia dlui Mamina cu privire la ce trebuie facut.
Ce mi se pare mie curios in articolul dlui Mamina este un gen de rationament care incearca sa puna o crima pe seama tolerantei. Occidentul nu e vinovat pentru ca i-a lasat pe acesti oameni in saracie sau in mizerie in tarile lui, prazi usoare discursurilor extremiste de toate tipurile, pentru ca a sprijinit tacit sau cu arme SUA in toate mizeriile pe care le face in tarile arabe, ci pentru ca este tolerant si multicultural. Cred ca aceasta reactie este gresita. Occidentul n-ar mai fi ce este fara aceasta libertate. Rusia nu este nici pe departe atat de toleranta si multiculturala ca Occidentul, si tot a avut parte de atacuri teroriste.
Din informațiile care există, inclusiv cu privire la jihadiștii plecați în Siria, se pare că radicalizarea lor nu s-a produs „de pe net”, ci prin contact direct cu diverse cercuri radicale din Occident care n-au nici o problemă să predice varianta bolnavă a Islamului, profitând de toleranța indiferentă a mediului în care au fost primiți. În orice caz, interzicerea predicatorilor extremiști nu are ce să strice. Acutizarea problemei nu poate duce decât la ascensiunea mișcărilor de extremă dreapta și la interdicții împotriva oricărei diferențe, nu doar a musulmanilor.
Eu mi-am permis să traduc ce vrea să zică dl. Mamina și cred / sper că asta (interdicția aplicată ideologiei extremiste) e și soluția pe care o vede el. Nu cred că vrea să-i dea afară din Europa pe toți musulmanii care nu se leapădă de Mahomed. Sper…
Nu, nu sa fie obligati sa treaca la crestinism. La tine acasa n-ai decat sa faci ce vrei, dar daca vii in casa mea, nu te pui cu fundu’-n sus pe covoras. Iar daca o faci, sa nu te mire si sa nu te superi daca ma uit stramb la tine.
Dincolo de tragedie,care este recuperata politic cu mare viteza, subventionarea pe „sprinceana” a presei intr-un stat de drept ridica o mica problema.Ce mai ramane din liberatea de expresie in atari conditii ? Nu cumva dublul standard are totusi si el viata lunga? Un fost jurnalist de la „Charlie hebdo” raspunde unui interviu luat lui Charb in 2013 de catre „Le monde”….http://www.article11.info/?Charlie-Hebdo-pas-raciste-Si-vous…
Si un „après”…. http://www.non-fides.fr/?Je-ne-suis-pas-Charlie-et-je-t
desi urmarind cauzele ce au condus la efecte ajungem inevitabil la organizarea sistemului si limitele multiculturalismului, personal as ramine putin la suprafata si mi-as permite a pune problema din perspectiva faptelor petrecute, scolareste: avem de-a face cu o fituica satirica, specializata in caricaturi scabroase, ce lezeaza saptaminal, democratic si de-a valma sensibilitatea religioasa atit a musulmanilor, cit si a crestinilor (nu ma pronunt daca si a mozaicilor … 🙂 ) … si cu doi fanatici religiosi musulmani, care, incitati permanent si destul de foarte tare, abia asteapta un prilej de a spala in singe onoarea Profetului … pretextul se produce, baietii hotarasc ca e destul, si drama se produce … din informatiile, destul de trunchiate, reiese ca redactia fituicii (cu precadere directorul Charbonier, ce si avea alocat un agent de politie pentru securitatea sa corporala …) stia ca risca represalii, dar probabil ca nimeni nu si-a imaginat amploarea si ferocitatea acestora … din punctul meu de vedere, Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca pe toti, victime si calai, si sa aseze pe fiecare in locul meritat … iar din aceasta perspectiva s-ar putea sa nu se stie cine a ajuns mai bine … nu as mai avea de facut, deocamdata, decit un singur comentariu: oare totusi si in ce priveste libertatea presei, de a terfeli si batjocori sentimentele publicului, nu ar trebui sa regindim putin regulile? o seara si o saptamina buna tuturor …