Liberalism – comunitarism – democraţie socială
Am publicat în ultimii ani mai multe articole critice la adresa comunitarismului – această manifestare politică specifică postmodernităţii, care scindează întregul în părţi cu propria raţionalitate, ireductibilă în diferite grade la orice structură de unitate a ansamblului. Există o corespondenţă formală între delegitimarea epistemică a „marilor povestiri” despre care amintea Jean-François Lyotard, adică a teoriilor cu vocaţie universalistă, respectiv criza de încredere în statul naţional ca formulă de reprezentare integrativă a minorităţilor etno-religioase în cadrul naţiunii civice. (Vorbim aşadar despre naţiunea definită în jurul categoriei juridice generale a cetăţeniei, nu despre aceea concepută după criterii organiciste cum ar fi sangvinitatea sau rasa).
Aceste materiale au provocat unele reacţii adverse în zona stângii autohtone, de pe vremea când scriam la „Critic Atac” şi până astăzi. Mai în glumă, mai în serios, ca urmare a ultimului text, intitulat Decontul Occidentului, ne-am ales chiar cu o „renegare” din partea unei persoane cu opinii social-democrate autentice. Într-o interpretare ceva mai favorabilă, critica modelului comunitarist le aminteşte comentatorilor liberalismul clasic, suspectabil de un europocentrism cu tendinţe colonialiste şi de escamotarea ideologică a contradicţiilor dintre clase. Într-o interpretare pronunţat defavorabilă, este identificată cu discursul dreptei naţionaliste, antiimigraţioniste, nefrecventabilă politic şi intelectual. Oricum ar fi, această critică pare incompatibilă cu ideea de stânga.
Poate că totuşi prima întrebare raţională pe care ar trebui să ne-o punem este dacă argumentele împotriva comunitarismului corespund sau nu realităţii, şi abia apoi să vedem în ce măsură se acordă cu principiile noastre doctrinare. Un adevăr nu-şi pierde valoarea de adevăr numai pentru că este enunţat de un adversar, iar a-l ignora constituie o eroare tactică majoră, întrucât îi cedezi adversarului poziţia forte a conformităţii cu faptele, care surclasează în practică declaraţiile de intenţii.
Dincolo însă de aceste chestiuni de metodă, considerăm că stânga se defineşte fundamental prin două obiective: democratizarea deciziei în economie şi controlul public asupra puterii, ambele realizabile numai prin mobilizarea organizator-programatică a categoriilor populare. (Perspectiva foucaultiană asupra corpului individual ca loc ultim al exercitării dominaţiei nu se opune, ci se subsumează unui atare demers cu relevanţă colectivă). În raport cu această condiţie eficientă a mobilizării, comunitarismul apare contraproductiv, deoarece alimentează rivalităţile şi resentimentele care împiedică reunirea politică a muncitorilor, a pauperilor majoritari şi minoritari în egală măsură, în timp ce organismele marelui capital nu au dificultăţi a se concerta la nivel internaţional (forumul de la Davos, Clubul de la Roma, Grupul Bilderberg).
Nu este însă mai puţin adevărat că problematica minorităţilor, în particular a emigraţiei, nu are cum să fie ignorată. În definitiv, din momentul în care ţările occidentale au acceptat stabilirea pe teritoriul lor a lucrătorilor străini, şi-au asumat faţă de ei obligaţia unor măsuri asistenţiale specifice, la fel de mult pe cât datorează aceştia fidelitate statelor de adopţie. Ideea nu este revenirea, de altminteri cu neputinţă, la liberalismul clasic, ci identificarea unor modalităţi de acomodare instituţională a minoritarilor cu majoritatea fără a mai recurge la discriminarea pozitivă şi „corectitudinea politică”. Insistenţa pe soluţia comunitaristă nu ar face decât să accentueze deosebirile şi chiar incompatibilităţile valorico-atitudinale, în care se originează ulterior tendinţele extremiste de o parte şi de alta. Am zice că extremismul este invers proporţional cu procesul de integrare, de apropiere volitivă şi comportamentală. Trebuie procedat aşadar pe coordonatele ce permit o acţiune şi o reprezentare simbolică împreună, înscriind totodată pluralismul cultural în limitele prescrise de laicitate şi de ceea ce Roger Scruton numeşte „jurisdicţie teritorială”, identificabilă cu normativitatea de tip civic.
În fond, e vorba despre gestiunea relaţiei dintre autorităţile publice şi minoritari, pe care statul o facilitează asigurându-le acestora folosirea limbii proprii în anumite servicii sau, în cazul minoritarilor nativi grupaţi regional (precum maghiarii din România) – posibilitatea identificării prin toponime şi însemne locale tradiţionale, în paralel cu cele oficiale. Astfel uniformizarea civică formală este nuanţată prin acceptarea funcţională, altfel spus ca mijloc de comunicare, a diferenţierilor concrete în cadrul unităţii politice.
Dar din punct de vedere structural, adică în ceea ce priveşte constituirea puterii şi decizia politică, democraţia afirmă consubstanţialitatea dreptului cu individul-cetăţean. Ca atare, pot exista drepturi sau facilităţi de exprimare acordate persoanelor aparţinând minorităţilor, nu drepturi colective ale minorităţilor, de care indivizii să beneficieze în virtutea apartenenţei la o rasă ori etnie. Altfel spus, unica reprezentare instituţională legitimă este a cetăţeanului, nu a comunităţilor definite pe criterii colective. Favorizarea grupurilor minoritare, fie după modelul american susţinut de Will Kymlicka, prin crearea unor districte electorale în care acestea să alcătuiască majoritatea, fie prin obligativitatea consultării lor ca subiecte de drept public în elaborarea legislaţiei – aşa cum se prevede într-o Hotărâre a guvernului României (publicată în „Monitorul Oficial” nr. 252, din 16 mai 2001), echivalează în ultimă analiză cu revenirea la regimul privilegiilor.
Pentru a evita o asemenea împrejurare, problematica minorităţilor, de fapt a statutului minoritarilor, se cere transpusă din registrul etno-religios în cel social-politic, în care aceştia se regăsesc nu ca exponenţi ai unui grup supraordonator, ci în calitatea lor de persoane socializate profesional şi organizaţional. De altfel, multe fricţiuni apar pe fondul situaţiei economice precare a minoritarilor, dacă ne gândim mai ales la emigranţi. Sărăcia favorizează infracţionalitatea, insecuritatea, precum şi impresia frustrantă a lipsei de reprezentare.
În aceste circumstanţe, nici comunitarismul, nici liberalismul nu reuşesc să atenueze tensiunile. Comunitarismul alimentează clivajul cultural-valoric, iar liberalismul eminamente parlamentarist riscă să adâncească decalajul şi neîncrederea dintre elita socială şi restul populaţiei, cuprinzându-i şi pe minoritari. O soluţie plauzibilă pare să ofere democraţia socială, întrucât programele asistenţial-educaţionale în funcţie de venituri şi nevoi se adresează implicit şi minoritarilor, iar cooptarea salariaţilor la gestiunea întreprinderilor (ca în Suedia), controlul publicului asupra puterii şi formulele politice participative angajează activ majoritarii şi de asemenea minoritarii, susţinând sentimentul apartenenţei la acelaşi ansamblu naţional.
Bineînţeles, integrarea nu se reduce la componenta materială. Este în primul rând un proces de apropiere culturală, în cursul căruia emigranţii şi urmaşii lor asimilează normele comportamenale din spaţiul public european, care presupune laicitatea, examenul critic (dus uneori până la caricatural) şi rezolvarea pe cale normativă a diferendelor. În cazul minoritarilor nativi grupaţi regional, termenul adecvat este acela de solidarizare cu statul în care trăiesc. În ambele ipostaze, condiţia reuşitei este voinţa de identificare a minoritarilor cu naţiunea civică respectivă.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Umanitarismul bine temperat: Gabriel Liiceanu îmbrăcat în zale anticomuniste →
Nu-i așa că și tu credeai că pragul electoral e (numai) 5%? →
„Elita” și nostalgia adevărului unic →
Puterea informatiei si nevoia de a redefini democratia la: https://newdemocracyblog.wordpress.com/2015/02/28/puterea-informatiei-si-nevoia-de-a-redefini-democratia/