Despre Partidul Social-Democrat (PSD), între schimbare şi declin. Interviu cu senatorul Gabriela Creţu.
În noiembrie anul trecut, Partidul Social-Democrat a pierdut pentru a treia oară consecutiv alegerile prezidenţiale. Această înfrângere a provocat anumite disensiuni interne, care au adus în discuţie inclusiv identitatea politică a formaţiunii, specificul doctrinar şi relaţia cu electoratul tradiţional de stânga. Discutăm aceste chestiuni, precum şi perspectivele partidului, cu senatorul Gabriela Creţu, unul dintre puţinii săi parlamentari cu o gândire autentic social-democrată.
Doamnă Gabriela Creţu, cum credeţi că se explică eşecul PSD la ultimele alegeri prezidenţiale? A fost vorba despre o tactică electorală neinspirată, concentrată exclusiv pe opoziţia faţă de preşedintele Traian Băsescu ce ieşea oricum din funcţie, sau despre o lipsă de credibilitate structurală, pe fondul deplasării partidului către dreapta şi al compromiterii penale a mai multora dintre liderii săi?
Întrebările greșit formulate dau răspusuri irelevante. Partidul o duce bine; într-un sistem pluralist, scorul obținut la prezidențiale este excelent, dat fiind că ne aflam de doi ani la guvernare, într-un context dificil. Social democrația o duce prost iar democrația, în și în afara partidului, și mai prost, dar asta e altă problemă. Să mă explic.
Dacă nu se făceau greșeli de la un capăt la altul – programul, condidatul, campania, alianțele, organizarea – cred că partidul ar fi obținut încă o victorie. La aceste prezidențiale am fost însă într-o eroare totală… Și, țin să o subliniez, responsabilitatea nu este egal împărțită. Fac doar o trecere în revistă; analiza ar necesita o carte și un congres.
Programul. Ni l-am asumat pe cel al struțo-cămilei numită USL, alianță deja moartă și îngropată la momentul alegerilor; semnalizam la stânga și o luam la dreapta; sau viceversa… Drept urmare, pentru unii eram doar o copie suspectă a dreptei pure și dure pe care o găseau la ceilalți; pentru alții, o copie palidă a unei stângi care încetasem să fim.
Candidatul. Toate relele din societatea românească au fost excesiv personalizate, într-adevăr; s-a crezut că ele trebuie să poarte un nume și li s-a spus Traian Băsescu. Pentru a-l învinge, s-a desemnat un candidat pe măsură; măsura lui Băsescu. Adică, ne-am ales un candidat competitiv, foarte cunoscut, inteligent, tânăr, bătăios, rezistent la atacuri… Dar, există un dar, la fel de inadecvat pentru cerințele funcției de președinte, în opinia multora. Prea tânăr și neliniștit, ziceau bătrânii partidului; cine e bun la guvernat nu e automat bun la mediat, se gândeau alții; în mintea lor sau pe la colțuri, nu în dezbaterile organizate…
Și s-a întâmplat ceea ce știm. Diagnosticul fusese corect; românii erau sătui de bătălii politice care nu se duc în politici; erau sătui de bătălii, în general. Ca urmare, au votat programul ACL, pe care-l urau, împachetat frumos, în stilul Iohannis; pentru că stilul era diferit. Cetățenii s-au păcălit, PSD a pierdut alegerile… Aceeași dreaptă, a lui Băsescu, a împușcat doi dintr-o lovitură.
Campania. Aș prefera să nu mi-o amintesc dar vă ofer, totuși, o informație, ilustrativă. Organizația din care fac parte a câștigat ambele tururi, cu scor bun. Dar am respectat o regulă veche, autoimpusă – nu facem atacuri la persoană sau campanie negativă și personalizăm doar cât trebuie; activăm simpatizanții noștri cu argumentele politicilor promovate – PSD a fost mai aproape de oameni și interesele lor decât celelalte partide; nu atât cât ar fi fost necesar dar mult mai aproape. Și comparam, să zicem, Codul muncii din 2003 cu cel adoptat de guvernul Boc… Candidatul a fost mereu asociat cu partidul, contrar directivei de la centrul de campanie care ne interzisese asta. Încrederea oamenilor am obținut-o; simpatia celor care ne dădeau instrucțiuni, mai puțin…
Pe lângă alte rațiuni conjuncturale, lipsa de curaj a conducerilor succesive a marcat puternic rezultatele partidului în ultimul deceniu. Vorbesc de curajul de a privi problemele societății în față și de a ne adresa celor care au încetat să mai voteze pentru că se simțeau nereprezentați de partidele existente, inclusiv de PSD.
Responsabilii s-au mulțumit să caute aranjamente pentru a obține majoritatea necesară ajungerii la putere… Ne-am ales cu tot felul de alianțe pe partea dreaptă, cu partidulețe fără electorat, adesea, dar am lăsat un mare electorat fără un partid care să-l reprezinte și mobilizeze… Nu deplâng faptul de a nu-i fi convins pe simpatizanții eterni ai dreptei, supărați pe cozile la secțiile de vot; mă gândesc însă la cele aproape două milioane răspândite prin Uniunea Europeană, să îngrijească bătrâni și să facă munci necalificate, cetățeni care nu votează deloc pentru că nu-și mai închipuie demult că alegerile îi privesc și pe ei…
La atâtea slăbiciuni, peste 40% din voturile politice este o performanță, nu!? Doar prin organizarea și munca militanților de la bază putem explica un rezultat atât de bun. Dar a fost cea mai lipsită de entuziasm campanie pe care am făcut-o; și le-am făcut pe toate…
Nu aș spune că înfrângerea a provocat disensiunile din partid; le-a lăsat să se vadă public pe cele deja existente dar nu pe toate; dorința legitimă a membrilor și interesele liderilor de a rămâne la putere mențin batista pe țambal, cum îi place presei să spună… Agitația publică a fost produsă, mai curând, de cei care vor să ia „toată puterea”, cum ne-a informat din prima zi noul președinte al țării…
Mai mulţi comentatori de stânga neafiliaţi politic consideră că PSD este de fapt o formaţiune centristă, în serviciul îmbogăţiţilor postrevoluţionari şi al capitalismului internaţional. La dreapta, în schimb, este acuzat de „comunism”. Cum întrevedeţi ieşirea din această ambivalenţă? Este posibilă schimbarea profilului partidului în sensul asumării unui proiect realmente social-democrat, concentrat pe reprezentarea categoriilor populare?
Nu e ceva specific românesc, din păcate; la noi este doar mai periculos, democratic vorbind, pentru că nu mai există, la stânga noastră, un alt partid sau mișcare; avem centru fără margini… Asta generează o oarecare pierdere a reperelor și un fel de automulțumire că suntem la stânga; la stânga unora care sunt deja de extremă dreaptă, adică privesc cu suspiciune manifestările democratice și propun diverse variante de elitism conservator…
Deplasarea spre dreapta are însă și specific local. Atunci când se autoevaluează, un partid foloseşte drept reper propriile valori, principii, programe şi măsoară distanţa dintre acestea şi acţiunile concrete, dintre ce anume şi-a propus şi rezultatele obţinute. La PSD este ca la nimeni; analiza propriei activităţi se face din perspectiva valorilor și principiilor pe care le împărtășesc adversarii politici. Probabil că, îşi imaginează unii, dacă ne străduim să eliminăm greşelile de care suntem acuzaţi, vom ajunge pe placul acestora şi ne vor vota… Spre exemplu, adversarii spun că partidul ar fi comunist, votat de proşti şi de populaţia pasivă. În loc să le demontăm criticile inventate în lipsa altora, mai serioase, noi ni le-am asumat ca adevăruri despre ceea ce suntem. Cum anticomuniștii de serviciu taxează orice politică socială drept comunistă, și în partid au apărut voci care le sunt ecou…
Cred totuși că partidul deține, dincolo de slăbiciuni și erori, ceva extrem de valoros – militanții și simpatizanții săi, interesați în a construi o societate mai echitabilă decât este. Aceștia nu așteaptă un partid de stânga „modern”; deja e lucru știut de toată lumea, în toată lumea, că ar însemna doar să devenim un partid neoliberal ceva mai simpatic, micuț și nepericulos. Ei așteaptă asumarea valorilor și principiilor social-democrate și afirmarea lor în tot ceea ce face partidul. Nu vor o răsturnare ideologică, ci vor să fim ceea ce declarăm, mai multă democrație internă și onestitate în raporturile cu societatea. E mult!?
Ultimele alegeri parlamentare din Grecia au înregistrat marginalizarea Partidului Socialist, compromis în urma acuzaţiilor de corupţie şi mai ales pe fondul îndepărtării de electoratul popular, câştigat de partea SYRIZA. În absenţa unui efort de refacere la stânga eşicherului, ce prespective credeţi că se deschid PSD: stagnarea, diminuarea susţinerii electorale sau declinul accelerat până la insignifianţă, cum s-a întâmplat cu Partidul Naţional-Ţărănesc spre exemplu.
Sunt sigură că nu sunt ultimele alegeri și pericolul vreunei dictaturi nu paște Grecia, chiar dacă, citind presa autohtonă, s-ar părea că vine apocalipsa.
PASOK este un partid istoric, cu un rol politic de necontestat; dacă va deveni și istorie, boala numită corupție, foarte răspândită în mediile politice și în societate, în multe părți, nu reprezintă explicația principală. Tradarea, da. Trădarea are numeroase forme – „modernizarea” neoliberală, alianțele cu dreapta și renunțarea la democrația autentică pentru democrația procedurală; Georgios Papandreu s-a „sinucis” în ziua în care a propus referendumul privind planul de „salvare” și apoi s-a răzgândit, cedând presiunii Troicii; dacă organiza acel referendum, PASOK ar fi fost în altă situație…
Dar nu sunt îngrijorată pentru soarta stângii în Grecia; victoria SYRIZA ne spune că lucrurile sunt în ordine acolo; pe lângă SYRIZA, există socialiștii de la PASOK, comuniștii, social democrații…
PSD însă trebuie să învețe lecția grecească! Noi suntem într-o altă situație democratică; sau de lipsă a democrației, cum vreți să o numiți. Eșecul PSD-ului, ca reprezentant real al stângii, dacă se va petrece, nu va lăsa loc unei stângi mai ferme și mai curajoase. Din păcate. Mai curând, ne așteaptăm la populism de extremă dreaptă și regimuri autoritare; istoria noastră e plină de exemple. Tocmai pentru că le-am mai avut și nu ni le mai dorim, trebuie să ne trezim din confortul actual. Urgent!
Related Posts
Costurile sociale ale unui partid zombi: concluzii la capătul unei săptămâni foarte agitate →
Curajul acțiunii →
„Throw Them All Out” / Să plece toți! →
Pingback: Gabriela Cretu » Blog Archive » Un interviu despre partid, stânga și alte lucruri…