Împotriva autonomiei sau în favoarea unei noi definiri a acesteia?
În vizor: Sarah Conly – Against Autonomy. Justifying Coercive Paternalism, Cambridge University Press, 2013
În forma sa clasică, liberalismul este permisiv în privința exprimării și ostil oricăror tendințe paternaliste. Ambele poziții au o sursă comună: încrederea liberalismului în capacitatea rațiunii umane de a discerne între ceea ce este oportun și ceea ce trebuie evitat. Libertatea de expresie se bazează pe ideea că, într-o confruntare dintre adevăr și eroare, adevărul va triumfa mereu. Aversiunea față de paternalism are, la origine, presupoziția că fiecare individ își cunoaște cel mai bine interesele, iar atunci când statul vrea să-i dea o mână de ajutor în a le urma, e suficient să-l învețe ce trebuie făcut, nemaifiind nevoie de constrângere. Nu e o întâmplare că ambele poziții liberale sunt apărate de John Stuart Mill în influenta lui lucrare ”Despre libertate”, apărută în 1859.
Cartea a ajuns însă să-și arate vârsta. Experiența recentă a societăților liberale a arătat că nu întotdeauna, ”în privința cuvintelor ca opuse faptelor, a persuasiunii ca opusă forței, totul este permis”(Rorty). Limbajul urii și instigarea la violență împotriva unor grupuri etnice sau religioase constituie discurs pur, persuasiune, însă în același timp, sunt profund neliberale. Evenimentele care au urmat atentatelor de la Paris demonstrează că acceptăm de fapt limite stricte, clar conturate, ale libertății de exprimare. Arestarea comediantului Dieudonné, care și-a exprimat solidaritatea cu unul dintre criminali, a fost mult mai puțin controversată decât ar fi anticipat Mill.
Paternalismul a cunoscut și el o revenire spectaculoasă. Cercetări din domeniul psihologiei și al economiei behavioriste au arătat că avem o serie de limitări cognitive care ne împiedică de multe ori să acționăm conform propriilor interese. Cu alte cuvinte, argumentul lui Mill împotriva paternalismului este factual greșit. De fapt, nu suntem cei mai în măsură să ne urmărim interesele, deoarece avem înclinații extrem de nocive, precum aceea de a privilegia în mod disproporționat momentul prezent și de a neglija viitorul. Astfel de factori are în vedere Sarah Conly atunci când argumentează în favoarea paternalismului, în lucrarea Against Autonomy: Justifying Coercive Paternalism. Conly observă că, în ciuda a ceea ce ne asigură Mill apropo de relația specială pe care o avem cu propriile interese, comportamentul nostru e de multe ori autodistructiv. Fumatul, obiceiurile alimentare nesănătoase și incapacitatea de a economisi pentru pensie sunt doar câteva exemple.
Argumentul liberal împotriva paternalismului are însă două părți. Nu doar că fiecare persoană își poate urmări cel mai bine propriile interesele, însă capacitatea de a alege este valoroasă în sine. A impune restricții unei persoane în numele intereselor ei înseamnă a interfera cu autonomia acelei persoane. În aceste condiții, se întreabă Conly, ce derogări de la respectarea autonomiei ne putem permite pentru a limita efectele nocive ale limitărilor cognitive?
Conly respinge, pe rând, două dintre soluție oferite la problema autonomiei. Prima dintre ele este cea liberală, care se opune oricărei forme de coerciție. Liberalismul clasic are încredere în capacitatea persoanelor de a evita comportamentele autodistructive, mizând pe educație și pe învățarea din experiență. Soluțiile liberale și-au dovedit însă ineficicacitatea. Deși cunosc efectele nocive ale fumatului, procente semnificative din populație continuă să fumeze. În plus, economia behavioristă a scos în evidență limitele informării indivizilor. Același mesaj generează reacții radical diferite, în funcție de modul în care este formulat. Puși să se pronunțe în privința unui tratament testat pe 600 de pacienți, subiecții unui studiu au avut o atitudine pozitivă auzind că rata de supraviețuire este de 1/3. Ei au respins însă tratamentul atunci când rezultatele au fost comunicate diferit. Mai exact, atunci când li s-a spus că două treimi dintre subiecți au murit, ei s-au declarat împotriva tratamentului.
Învățarea din experiență, cealaltă soluție liberală, este la fel de ineficientă. Chiar dacă funcționează în anumite cazuri, există greșeli din care e prea târziu să mai învățăm ceva. Atunci când o persoană se lovește de consecințele faptului că nu a economisit pentru pensie, nu mai poate face nimic în această privință.
Celălalt răspuns la problema autonomiei este de dată ceva mai recentă. Sunstein și Thaler au propus, ca alternativă la coerciție, ceea ce au numit paternalismul libertarian. Aceasta constă în faptul că persoanele nu sunt constrânse să acționeze pentru promovarea propriilor interese, ci doar sunt puse în situații care, de la bun început, le promovează interesele, dar din care pot ieși dacă doresc. De exemplu, deși indivizii nu sunt obligați să economisească pentru pensie, situația inițială va prevedea economisirea, urmând să aleagă contrariul dacă nu vor să pună bani deoparte. Sunstein și Thaler sunt conșienți de tendința oamenilor de a procrastina și, de aceea, o folosesc în scopuri paternaliste, însă fără a elimina posibilitatea alegerii libere. Ei împrumută de la paternalism demersul de a-l ajuta pe individ să-și urmărească interesele, iar de la liberalismul clasic, importanța acordată alegerii.
Conly consideră însă că paternalismul libertarian face un compromis prea mare pentru ceea ce obține. De fapt, Sunstein și Thaler nici nu respectă ideea de autonomie (din moment ce persoanele sunt păcălite să-și promoveze interesele) și nici nu elimină întrutotul posibilitatea comportamentelor iresponsabile.
Soluția propusă de Conly este aceea a paternalismului coercitiv aplicat doar asupra mijloacelor. Persoanelor nu le sunt impuse scopuri noi, ci sunt ajutate să le atingă pe acelea pe care le au deja. De fapt, necesitatea paternalismului coercitiv apare doar pentru că indivizii sunt prea iraționali pentru a face asta de la bun început. Conly este, de asemenea, adepta unui paternalism impur. Mai exact, supuse coerciției nu sunt persoanele care nu își promovează propriile interese, ci doar acelea care ajută la perpetuarea unui comportament autodistructiv. De exemplu, nu fumătorii vor fi sancționați, ci producătorii de țigări. Unul dintre avantajele paternalismului impur e că pare mai puțin nedrept. Conly observă că ar putea părea multora ilegitim să-l sancționezi pe individ pentru comportamentul său autodistructiv. Atunci când pedeapsa se aplică unui terț, ea este mai ușor de inclus în logica vătămării. Putem vorbi, de exemplu, despre producătorii de țigări, care le fac rău fumătorilor, sau despre bancheri, care le fac un rău celor care se îndatorează. În plus, afirmă Conly, e inutil să creezi noi costuri pentru cineva care, acționând autodistructiv, oricum nu pare receptiv la calculele de tip cost-beneficiu.
Argumentul lui Conly este unul consecințialist. Ea pune la îndoială caracterul sacrosanct al autonomiei și propune măsuri paternaliste doar în cazurile în care costurile unor asemenea politici nu sunt prea mari. De asemenea, măsurile paternaliste trebuie luate doar în cazurile în care o altă soluție nu există. Dacă metoda liberală clasică a educației sau a învățării din experiență rezolvă problema, aceste căi trebuie preferate.
Cass Sunstein consideră că pledoaria lui Conly în favoarea paternalismului are două puncte slabe. În primul rând, Conly mizează pe o demarcație clară între scopuri și mijloace. Atunci când susține o coerciție care se aplică la nivelul mijloacelor, Conly ignoră faptul că distincția e uneori vagă, iar unele mijloace pot fi descrise la rândul lor ca scopuri în sine. De exemplu, ea propune interzicerea fumatului pentru a-i ajuta pe indivizi să-și atingă un scop presupus: acela de a avea o sănătate bună. Totuși, un stil de viață axat pe plăcerea imediată și pe ignorarea riscurilor poate fi de asemenea un scop în sine, a cărui atingere paternalismul o blochează.
Faptul că între scopuri și mijloace nu există o distincție clară face să rămână în picioare problema autonomiei. Pentru fiecare e important scopul de a avea o sănătate bună, însă un alt scop pe care-l au mulți este acela de a fi autonomi. Atunci când statul interzice alimentația nesănătoasă și fumatul, îi împiedică pe indivizi să-și atingă acest din urmă scop.
A doua critică a lui Sunstein are în vedere aspectele practice ale paternalismului. E posibil să descoperim, făcând un calcul al costurilor și beneficiilor, că măsurile peternaliste nu sunt oportune. De exemplu, interzicerea fumatului ar genera o piață neagră împotriva căreia statele nu sunt pregătite să lupte. Totuși, această obiecție a lui Sunstein nu atinge una dintre tezele principale ale lucrării lui Conly, potrivit căreia autonomia individuală nu trebuie să rămână un element intangibil. Cu alte cuvinte, încălcări ale ei sunt acceptabile moral, dacă datele empirice recomandă acest lucru.
Eroarea cea mai importantă pe care o face Conly constă în faptul că tratează cele două elemente ale argumentului anti-paternalist ca fiind independente. Primul element, care a fost respins empiric, spune că fiecare individ este cel mai în măsură să-și urmărească propriile interese. Al doilea element spune că autonomia individuală, capacitatea persoanei de a face alegeri în chestiuni care o privesc, este un bun în sine. Conly observă că prima parte a argumentului e ușor de respins cu mijloacele pe care ni le furnizează psihologia experimentală și economia behavioristă. Totuși, importanța autonomiei rămâne un argument convingător.
Cele două elemente sunt însă strâns legate între ele. De fapt, punem preț pe autonomie tocmai pentru că ne simțim capabili să alegem varianta oportună în chestiuni care ne privesc doar pe noi. Seana Shaffrin oferă o definiție a paternalismului din care nu mai fac parte ideea de coerciție sau aceea de promovare a intereselor celuilalt. Elementul principal, în definiția ei, este punerea la îndoială a judecății unui individ, a capacității lui de a face alegeri bune. Statul e paternalist atunci când substituie judecata cuiva cu judecata sa, pe care o consideră mai bună.
Autonomia este, așadar, strâns legată de așeptările noastre cu privire la capacitatea cognitivă a celorlalți. Spunem că a-i interzice cuiva să fumeze e o încălcare a autonomiei doar pentru că avem o anumită concepție despre capacitatea acelei persoane de a se lăsa de fumat, dacă dorește acest lucru. Atunci când așteptările noastre sunt mai pesimiste, considerăm că restricțiile paternaliste nu aduc o limitare a autonomiei. De exemplu, pentru ca un medicament să poată fi comercializat, e nevoie de foarte multe aprobări. Aceste reglementări nu sunt văzute însă ca o măsură abuzivă, care încalcă autonomia individuală, deoarece nu ne așteptăm din partea persoanelor să cunoască toate aspectele medicale și chimice ale substanței și să decidă singure dacă ar trebui sau nu să folosească medicamentul respectiv.
În concluzie, rezultatele empirice cu privire la capacitatea noastră de a ne urmări interesele nu trebuie ignorate atunci când vorbim de autonomie. Dacă studiile arată că oamenii au tendința să nu economisească pentru pensie, nu trebuie să vedem ca pe o limitare a autonomiei politicile care ne obligă să facem acest lucru. Economia behavioristă trebuie să ne ajute să redefinim autonomia, chiar dacă uneori demersul poate părea contraintuitiv.
Sarah Conly – Against Autonomy. Justifying Coercive Paternalism, Cambridge University Press, 2013
Related Posts
Umanitarismul bine temperat: Gabriel Liiceanu îmbrăcat în zale anticomuniste →
Umanismul înşelător şi falsificarea democraţiei →
Sub înțeleapta îndrumare a tov. Nicolae Manolescu →
A spune ca ideile lui Mill sunt factual gresite este in mare masura mistificator (ca si cum aici ar fi o simpla chestiune de fapt, ca „iarba e verde”). Mill nu a spus ca fiecare individ este infailibil cu privire la sine insusi, ci doar ca este mult mai probabil ca fiecare sa stie mai bine ca altii care sunt propriile sale interese. Acest lucru este foarte greu de contestat, pt ca este f. greu de demonstrat ca in cele mai multe cazuri altii stiu mai bine ca X care sunt interesele lui X. Evident, si X se poate insela cu privire la propriile-i interese (autoinselare, autoiluzionare etc), dar cu atit mai mult se pot insela altii cu privire la interesele lui X: si altii se pot iluziona privitor la interesele lui X (de ex. parintii comit ades aceasta eroare fatza de propriii copii), si oricum cunosc mai putzin situatzia reala (de ex. forta interioara necesara pt a realiza ceva) decit X.
Mill nu a aprofundat o serie de cazuri, deci argumentele sale nu-s suficiente, dar principiile sale sunt foarte greu de dislocat, daca le adincim si completam coerent.
Conly are în vedere unele studii empirice din zona psihologiei care arată că, uneori, în chestiuni care ne privesc doar pe noi, tindem să facem alegeri mai proaste decât cineva care nu e implicat direct. De exemplu, oamenii tind să fie foarte optimiști în a-și evalua șansele de reușită și să privilegieze disproporționat plăcerea prezentă în detrimentul intereselor pe termen lung. De multe ori aceste bias-uri cognitive sunt nocive. De exemplu, un jucător la ruletă va avea o încredere oarbă în șansele sale de câștig, lucru în privința căruia orice altă persoană l-ar putea aduce cu picioarele pe pământ.
Cât despre demonstrarea faptului că argumentul lui Mill e factual greșit, trebuie să avem în vedere că afirmația lui este una universală, generalizatoare. Pentru a o respinge, nu trebuie să arătăm că în cele mai multe cazuri X nu e capabil să-și urmărească interesele, ci că există cel puțin un caz în care intervenția paternalistă a statului este binevenită.
Pai se poate demonstra usor ce este eronat in ideea de paternalism, care nu poate functiona decat ca o dictatura. Statul e condus tot de indivizi (nu de fiinte SF omniscient- benevolente). Daca indivizii, de regula, nu stiu ce e bine pentru ei, cum stiu sa-i aleaga pe cei care stiu ce e bine pentru ei? Sau se marseaza pe iedea ca un individ, odata ajuns intr-o functie publica, se desteapta brusc cu privire la ce e bine pentru ceilalti? Si, atunci, oricine poate ajunge in functii de conducere la stat?
Iar prohibitia (interzicerea productiei a orice) ca masura e dovedita, teoretic, practic si istoric, a fi o eroare.
„X nu e capabil să-și urmărească interesele”
Stiinta economica a demonstrat, demult (mai mult de 100 de ani), ca fraza acesta e un non-sens. Orice individ stie si actioneaza (ba chiar se abtine de la actiune) avand in minte un scop, interes: trecerea de la o stare inferioara de confort (considerata asa subiectiv, de catre fiecare persoana in parte), la o stare superioara de confort. Ca interesele sale sunt pe termen scurt sau lung, asta-i alta problema, dar e cvasi-imposibil sa demonstrezi justetea si legitimitatea interventiei (citeste agresiunii statului) statului pentru a schimba preferintele de timp ale oricui.
Iar acomodarea perfecta a mijloacelor de actiune la scopul propus (atingerea interesului) nu e un atribut uman.
De exemplu, altcineva ar putea crede si decide, in locul meu si „in interesul meu”, ca, decat sa pierd timpul sa citesc si sa postez aici, mai bine ma duceam la munca!