Published on martie 19th, 2015 | by Matei Ghimiş
0Despre Pastila Roșie, de Daniel Nica
Deși asemenea considerații nu pot fi decât subiective, Pastila Roșie de Daniel Nica s-a dovedit una din acele puține cărți care „pun punctul pe i” în mod constant și stimulant, din filă în filă. Poate aș mai adăuga ceva, aș mai broda pe marginea ei, poate aș reuși să intru în polemici, dar per total, mi se pare că lipsa de excentricitate și bunul simț al liniei de argumentare o situează într-un loc medial pe planul mentalităților, reprezentativ pentru funcționarea unei pături a societății. Medial nu central, pentru că nu-mi permit a pretinde că aș ști unde se află centrul tuturor mentalităților dintr-o societate, dar pot observa că strânge puncte și de pe stânga ei, și de pe dreapta, sau cum ar veni pe diviziunile filosofilor, și de pe latura analitică, și de pe cea continentală, și oferă o perspectivă coezivă, clară și intuitivă pe un teren comun disputat de mai toți, fiecare pe limba lui.
În primul rând, Pastila roșie mi se pare o carte extraordinară pentru studenții de filosofie ai Universității București. Bibliografia principală cuprinde scheletul consacrat Aristotel-Kant-Mill, pigmentat de Anscombe, Wittgenstein, Hare sau Rachels pe partea analitică și de Sartre, Nietzsche sau Foucault pe cea continentală. Oricine ar dori să devină familiar cu filosofia morală în ansamblul său, nu doar axată pe un autor sau altul, are ocazia unui punct de plecare de doar 200 de pagini accesibile, sintetice și deschise către elaborări. Mă întreb dacă nu ar fi chiar bine ca acest cititor ideal, căruia i se adresează recenzia de față, să se aștepte la un manual didactic.
Și totuși, de ce s-ar aștepta cineva să primească Pastila albastră de la un volum care se cheamă Pastila roșie? Probabil toți urmăritorii sunt familiari cu metafora din filmul Matrix, când Morpheus îi întinde lui Neo cele două pastile. Filosofia, morala, Kant, Mill, seturile de reguli, par a fi o pastilă albastră, pe când doar acțiunea pură se constituie în pastile roșii. Neo nu a citit Etica Nicomahică înainte de a-l lua la bătaie pe Mr. Smith, ci a renunțat la a crede în constrângeri. Ceea ce apare exacerbat în film ca o alegere singulară și definitivă este posibil în viața reală doar parțial și modular, dar asta nu înseamnă că acolo unde constrângerile aparente sunt într-adevăr lipsite de temei, depășirea lor nu aduce același sentiment de libertate evocat de filmul fraților Wachowski. Pentru a ne depăși condiția nu ajunge doar să declamăm agorei puterea noastră de a zbura, ci ar fi normal să căutăm un soi de ghidaj pentru o morală întoarsă pe dos, o anti-regulă. La o lectură aprofundată, ea coincide cu intențiile reale ale marilor eticieni, cel puțin în măsura în care reușește Daniel Nica să ne convingă de acest lucru. Formularea cea mai sumarizată a tezei ar fi „fericirea ca luciditate și morala ca libertate.” (p.22)
S-ar putea comenta că volumul nu cuprinde nimic nou pentru lumea post-nietzscheeană. Destul de adevărat, cursul general al volumului formulează în mod comprimat și „popular-analitic” teze „continentale”. Aceasta nu-i știrbește nimic din utilitate, din profunzime, sau din ușurința cu care face legături cu viața de zi cu zi. Toate elementele adunate pe drum sunt repere pentru fericire, pentru „roșu”. Parcursul istoric începe cu holismul etic grec, unde viața fericită însemna „o activitate rațională în conformitate cu virtutea” (Aristotel via p. 32), iar la virtuți se ajunge prin găsirea pe cale rațională a „justei măsuri.” În loc de impunerea normelor în sensul modern al termenului, notează Daniel Nica, grecii foloseau indicații teleologice, ca „Fii cumpătat în tot ceea ce faci!”. Lipsa cumpătării aduce nefericire și ratare, iar cumpătarea se capătă odată cu înțelepciunea (phronesis). (pp.33-38). Pentru greci, scopul fundamental al vieții era fericirea activă (eudaimonia), pentru creștini – îndumnezeirea (theosis). În cazul lumii moderne – de fapt, deja pentru lumea lui Thomas Hobbes din secolul XVII (pp. 39-41) – comunitățile se erodează, oamenii sunt confruntați cu o pluralitate de modele, prin urmare, morala se atomizează. Înțelepții contemporani diferă între ei și soluțiile lor sunt, la o primă vedere, divergente. Etica pare doar un instrument pentru atingerea idealului ales și totul riscă să se scufunde în relativism.
Cumva, toți marii eticienii din ultimele sute de ani au căutat moduri de a fonda o disciplină etică exterioară comunității tradiționale. Ca să folosesc o expresie consacrată, ar fi imposibil și, mai ales, inoportun, să reiau descrierile făcute de Daniel Nica asupra fundamentării intime a regulilor / procedurilor etice de către Kant sau Mill. Primul ajunge la un set redus de principii, absolut raționale, perfecte dacă ar fi aplicate perfect. Reversul, așa cum reiese dintr-un schimb de scrisori cu Benjamin Constant, este că din punctul de vedere al lui Kant morala însăși se depreciază atunci când regulile îi sunt încălcate. (p. 51) J.S. Mill, pe de altă parte, dezvoltă un sistem de evaluare multinivelar, care se poate „rupe” la niveluri diferite, cu urmări diferite, fiind ceva mai ferit de un colaps total. Oamenii, la Mill, iau decizii etice în funcție de regulile asumate, politice când se bazează pe un calcul al consecințelor, estetice când se bazează pe atracția estetică, ceea ce înseamnă că o acțiune poate fi corectă după un criteriu și greșită după altul. (pp. 59-61) Holismul antic s-a pierdut, dat la schimb pe diverse competențe de analiză punctuală. Putem demonstra (față de ceilalți, față de noi înșine) că acțiunile noastre sunt corecte, dar pierdem din combustibilul necesar producerii altor fapte bune. Rezultatul amânării constante a propriilor plăceri, conform lui Freud, nu poate fi decât un comportament nevrotic (p. 65).
Pentru recuperarea omului din aceste atomizări – cea a modelelor de înțelepți și cea a normelor – Daniel Nica recurge la unii creștini și la J.P. Sartre. De la creștini preia respingerea identificării asumate cu finalitatea narativă. „Salvarea sufletului”, ne spune autorul, „nu poate fi decât efectul indirect al dedicării totale față de Binele suprem, Care este Dumnezeu” (p. 72) Și la modul general, pentru a obține fericirea, cineva ar trebui să caute în schimb autoperfecționarea de dragul ei, chiar dacă la început se folosește de perspectiva unei vieți mai bune. (ibid.) [Ca observație pasageră, aici ar fi vorba de minim 3 stadii succesive.] Dincolo, de la Sartre, preia, printre altele, negarea sinelui și a naturii umane, cel puțin ca elemente accesibile existențial. (p. 79) Mi-aș permite o sinteză sub forma „nu știm ce putem face, deci putem alege să facem orice.” Rezultatul nu va fi complet haotic, ci o compunere a valorizărilor de undeva din interiorul intervalului egoism-altruism.
Apelul la educația afectivă de tip aristotelic rămâne o constantă în cadrul eseului. Nimeni nu s-a născut om mare, iar reacțiile instinctive de dezgust sau de aprobare față de norme și situații sunt educabile, în prezența voinței. (p. 114) În schimb, egoistul modern lasă impresia că și-a uitat dimensiunea temporală și caută să tencuiască un fel de redută a sinelui în fața lumii, riscând să-și piardă fericirea de dragul fixismului și al adecvării. Pentru el, fie există presupoziția (neîntemeiată, crede autorul) conform căreia îndeplinirea propriilor proiecte îi va aduce un sentiment mai puternic de împlinire decât acțiunile altruiste, fie valoarea concepțiilor proprii este asumată din start ca fiind mai mare decât cea a oricărei fericiri alternative posibile. Cam pe aceste coordonate situează Daniel Nica teoria lui Ayn Rand, care este de fapt o decretare pentru alegerea proiectelor egoiste în dauna grijii (de alții / de sine). (p. 126) După aprobarea unor observații din partea eticienilor Kurt Baier și James Rachels, autorul ridică obiecții proprii. Pe unele din ele aleg să le dezvolt separat. De exemplu, aflăm că Rand se opune generozității pentru că „reprezintă un amestec în viața altora, care devin pretextul orgoliului nostru filantropic”. (p.133) Nu mai avem amoralitate, ci norma non-intervenționismului, aruncată după ce deja s-au tăiat resursele pentru orice justificare a normelor în fața proiectelor, cu excepția criteriilor de funcționare. De aici emerg două abordări diferite: una este cea a lui Rand, unde generozitatea neagă demnitatea umană în mod moral absolut (p.134), alta ar fi egoismul normativ de sorginte economică, pe filiera Mandeville – Adam Smith (p.136), pentru care egoismul privat duce spre binele public. Indiferent, în momentele când demnitatea celorlalți (după orice concepție posibilă) intră în conflict cu propriul proiect, criteriile ayn-randiene rămân fără noimă.
S-ar putea obiecta că Daniel Nica folosește la rândul său un dublu standard atunci când o acuză pe Ayn Rand de inconsistență și îl iartă pe Nietzsche, mai ales că la prima vedere perspectivele celor doi sunt similare. Trecând peste faptul că Rand are un scris chiar atroce, capabil să genereze simpatii nejustificate pentru oricare alt gânditor, aduc din surse externe următorul citat:
“Competiția este un produs secundar al muncii productive, nu scopul său. Un om creativ este motivat de dorința de a reuși, nu de dorința de a-i învinge pe alții.” (Rand, Ayn, 1990, The Ayn Rand Letters 1971-1976, ed. Second Renaissance Pr Indianapolis/New York)i
În asentimentul autoarei, putem înlocui „dorința de a reuși” cu „dorința de a reuși proiecte”; rămâne o afirmație metafizică puternică și îndrăzneață cu privire la raporturile de generativitate dintre produse principale și secundare, genul de sondare care îmi pare a fi una din temele principale ale eseului lui Daniel Nica. Și totuși, nu înțeleg de ce identifică Rand competiția ca scop în sine cu dorința de a-i învinge pe alții. Fragmentul trimite la trei teleologii, nu două: proiectul egoist, competiția și învingerea. Munca productivă poate fi făcută de dragul climatului competitiv, iar consecințele ar fi, cred, în același timp pur-altruiste și pur-egoiste. Menținerea climatului nu presupune eliminarea adversarilor, ci aducerea celor mai slabi la același nivel cu „egoistul”. Altfel spus, competitivitatea reală, dincolo de simulări, se menține prin solidaritate. De aici diferența de optică privitoare la răspunsul perfect cercetabil empiric și existențial al întrebării: omul creativ este motivat mai degrabă de dorința de a reuși în propriile proiecte (cum crede Rand) sau de micro-managementul cadrului în care se află? Întrebarea nu are sens la nivel metafizic, unde s-ar reduce la dilema clasică a anteriorității oului sau a găinii, dar are sens la nivel de alocare strategică a afectelor.
Rețeta dată de Daniel Nica, strategia sugerată, propune fructificarea vieții pe trei coordonate: împăcare cu sine, proiect personal și autodepășire. Cele trei, luate la un loc, duc spre desăvârșire personală. (p.146) Planul nu se vrea exhaustiv și permite abordări multiple, dar mi se pare ușor ciudat stilistic faptul că apare în carte după niște pagini unde autorul pune preț pe migrarea către Celălalt și pe dezvoltarea spiritului de solidaritate ca element universal necesar (pp. 143-144). Cele trei coordonate, judecate strict după forma dată, cară un aer de solipsism contrastant cu spiritul argumentelor, motiv pentru care am și adus completarea din paragrafele anterioare. Aș prefera o sintagmă ca „desăvârșire personal-socială”, cu sensul de aducere [de pogorâre ??] a desăvârșirii personale la nivelul Celuilalt. Sună neospitalier, dar parcă e ceva mai cuprinzător.
În cele din urmă, aș spune că nu sunt complet convins în legătură cu concluziile eseului, dar nu le-am găsit formulate nicăieri. Daniel Nica se apără de relativism cu multă abilitate, dar lasă libere anumite afirmații tari, categorice. De exemplu, susține nevoia de disciplină pentru desăvârșire fără a pomeni de jumătăți de măsură. (p.190) Rezultatul este într-adevăr pluralist, dar numai ca urmare a aplicării la contexte plurale. Asemenea încrederii în iluzii, și încrederea în depășire se antrenează, iar singurul avantaj al celei din urmă este că promite un grad înalt de fericire de-a lungul drumului, cel puțin când se aplică în cadrul unei societăți dinamice. Avem un avantaj strategic, dar nu și posibilitatea unei reducții abstracte a beneficiilor pastilei roșii la cea albastră sau viceversa. De fapt, tot farmecul metaforei stă în radicalitatea actului de a alege.
Drept consecință, tratamentul roșu complet duce la o pluralitate de poziții ideologice distincte, dar care sunt totuși clar delimitate de cele „albastre” cu care își împart vecinătatea. Autorul se recunoaște ca nefiind un fan al gândirii de dreapta „în niciuna din formele sale”, dar nici al majorității soluțiilor de stânga, ci pur și simplu opus „instalării comode în răspunsuri neexamitate”. (p.137) Ca absolvent de teologie, Daniel Nica face numeroase paralelele favorabile cu ortodoxia, dar faptul rămâne că, exceptând anumite poziții pur-transcendentale valabile, cum ar fi credința în Dumnezeu ca Adevăr personal (p. 206), unde transcendentalitatea seamănă cu cea a eului lui Sartre, există un risc real de conflict între priorități. La nivel practic, Dumnezeu le mai și răspunde cu vocea unor credincioși, pe diverse domenii de interes public. Sunt sigur că se poate face apologia unor direcții din creștinism, dar nu tuturor direcțiilor, cu precădere nu celor conservatoare, care beneficiază în prezent de cea mai importantă reprezentare politică.
Ceea ce mă aduce la o posibilă critică: mi se pare că eseul lui Daniel Nica sugerează climatul pentru propunerea unei teleologii postmoderne, dar evită asumarea vreunui angajament. Se inspiră din planul nietzscheean, unde „singurul tip de tendință este voința de putere (…) fără obiect și fără finalitate” (p. 183). Altundeva, afirmă că „Ar trebui deci să existe un ferm context teleologic pentru a vorbi cu adevărat despre actualizarea unui potențial (…) O astfel de reprezentare teleologică lipsește din forma mentală a contemporaneității.” (p. 164) În fine, prezintă argumente pentru care desăvârșirea personal-socială a vocațiilor ar fi unicul corespondent posibil al fericirii, dar nu se dezice explicit de alte tipuri de proiecte. Interpretată lax, ar tinde spre relativism dacă ne gândim că în spatele oricărei pastile albastre, cum ar fi credința în rolul tradițional al femeii, rămâne mereu suficient loc pentru devenire. Nu am avea, deci, un criteriu de departajare.
Cu tot riscul alienării de cititori, mi-e teamă că, în cazul în care proiectul demarat de acest eseu va fi îmbibat de prea multă diplomație, se va ajunge la identificarea cu poziții cărora li se opune în mod necesar. Ar fi păcat să o văd în apanajul unor exaltați care preamăresc „libertatea” generată de premisele lor fixe, indiferent că aderă la cvasi-stalinism, liber-schimbism sau neofascism. Specia umană înclină des spre așa ceva.
Nu vreau să pară că aș avea argumente de substanță împotriva volumului. Chiar nu am. Pastila roșie este o carte captivantă și mai mult decât binevenită. Lectura ei m-a făcut să îmi pară bine că sunt contemporan cu ea și cu tot spiritul vremii care i-a permis coagularea. Ceva, undeva, între diverse fire, se leagă. Până atunci și pe parcursul travaliului, se trăiește. Cartea va fi mereu o recomandare călduroasă și sper ca toți să învățăm din ea și să ne dezmorțim roșul spre propășirea neamului și a bunei dispoziții lucide și interactive.
*Cu excepția referinței (i), toate numerele de pagină menționate trimit la
- NICA, Daniel. 2015. Pastila Roșie, ed. Editura Trei, București
Comentarii recente