Efervescență la Beirut
Fiind câteva zile la Beirut, ca invitat pentru a susține o conferință despre guvernanță în fața liderilor universitari din Orientul Mijlociu și Africa de Nord (MENA Region) mi-am dat, seama din nou, nu numai de bogăția istorică a Libanului, ci și de efervescența din această țară: o efervescență întreținută de provocările situației, dar și de voința îndărătnică de a conta în competițiile lumii. Altfel spus, dificultățile nu abat programele proprii și nu sunt pretext de lamentare, precum în alte locuri; efortul de dezvoltare în țara urmașilor fenicienilor de altădată este energic, oarecum în pofida situației.
În Libanul acestor zile sunt frământări în legătură cu situația geopolitică. Așa cum s-a comunicat recent, 55% din populația actuală a Libanului (de aproape zece milioane de locuitori) nu sunt libanezi, ci refugiați (sireni și palestinieni, mai ales), mulți posedînd arme. De aceea, stabilitatea rămâne preocupantă. În plus, cu puțin timp în urmă, au apărut indicii noi că regimul din Siria a recurs la arme chimice. Reacția internațională fiind încă firavă, apare o indirectă încurajare a Hezbollahului, care operează alături de acel regim. Pe de altă parte, jihadiștii ocupă teritorii și se opun regimului de la Damasc (la frontiera dintre Liban și Siria, aceștia au amplasat cel puțin 3000 de luptători, veniți din diferite părți ale lumii). Armata libaneză declarându-se neutră, a rămas teren pentru desfășurarea de combatanți străini pe teritoriul Libanului. Autoritățile vor acum să asigure apărarea țării față de grupări teroriste ce sunt angajate în conflictul sirian sau profită de el.
La Beirut au loc vii dezbateri pe proiectul bugetului 2015. Partidele principale cer continuarea creșterii economice (cel puțin 2,5% și în 2015), “proiecte de dezvoltare” pentru diferitele regiuni ale Libanului și respingerea “proiectelor regionale hegemonice”. Vacanța (deja de un an și jumătate) a funcției de președinte este socotită “capitulare națională” și amenințare pentru democrație. Majoritatea libanezilor sunt mândri cu “pluralismul comunitar” al constituției lor și de faptul că Libanul este singura țară care și-a dat o constituție prin cooperarea dintre creștini și musulmani. S-a pus deja în dezbaterea publică tema “restructurării instituționale”, plecând de la nemulțumirile existente privind promtitudinea acțiunii guvernului în aria lui de competență.
Politica externă a Libanului este sensibilă la mișcările celor mai mari puteri. În opinia publică se discută în jurul întrebării dacă lumea este pregătită să preia datele “primăverii arabe”, care a schimbat în mod durabil conștiința civică a multor arabi din regiune. Faptul că o nouă generație de suverani arabi are opinii distincte la întâlnirile de la Washington DC și împrejurarea că președintele Obama nu a respins ideea echipării cu arme antirachetă a unor țări din Golf sunt urmărite cu atenție. Urcarea recentă a Chinei în poziția de cel mai mare consumator de energie (ca indicator al anvergurii industriale) nu a trecut neobservată. Contactele liderului reformator Saad Hariri la Moscova, de asemenea. Aranjamentele supraputerilor militare de azi, în mod exact înțelegerile Lavrov-Kerry, anunțate la Soci – care promit schimbarea situației din Orientul Mijlociu (în esență printr-o nouă abordare a opoziției din Siria, de către Rusia) și din Europa Răsăriteană (prin opțiunea SUA de a nu permite nici unei părți din Ucraina soluții bazate pe forță) – sunt examinate cu grijă.
Nu poți să nu admiri efervescența universitară de la Beirut. M-am oprit, de această dată, în virtutea programului oferit, la două universități. Prima a fost faimoasa Universitate Americană a Beirutului (1862), care asigură pregătire de nivel competitiv pentru peste 8000 de studenți, din 85 de țări, cu un raport studenți-cadre didactice de 12/1, într-o fabuloasă suprafață pe țărmul Mediteranei. Remarcabil este faptul că 77% dintre studenți au burse, în 2013 universitatea folosind peste 25 de milioane de USD pentru stipendii. Specializările cultivate sunt agricultură și științele alimentației, arte și științe, inginerie și arhitectură, medicină, business. Devizele acestei universității sunt “gândire creativă și critică”, “educație de a lungul vieții”, “responsabilitate civică” și “formare pentru roluri de conducere”. A doua a fost Universitatea Sfântului Spirit, din sistemul pontifical, care reunește într-un cochet campus la Kaslik, specializări clasice (teologia pontificală, filosofie și umanități, Litere, Istorie, Drept, Muzică, Științe, Medicină și științe medicale, inginerie, științe politice și administrative), cu altele noi (“business și comunicare”, “arte fine și aplicate”, “agricultură și științele alimentației”).
Nivelul asumat, nu doar verbal, de aceste universități este cel consacrat sub termenul de “excelență” (un echivalent al înaltei competitivități). În acțiunile lor sunt perceptibile o sinergie a creației, profesori bine informați și un minister care știe ce se petrece în sistemul internațional și cum se promovează valori ale vieții din propria societate. În vreme ce la noi, de pildă, chiar în universitățile majore, viața se consumă în idei tocite și birocrație, în cheltuirea cu slabă eficiență publică a banilor europeni, iar turismul academic este luat drept cooperare internațională, acolo se exercită participare efectivă (de la infrastructură, trecând prin organizări instituționale, la performanțe) la competiția internațională. Fiecare pas este gândit ca unul în serviciul comunității și al afirmării pe plan global. Nu este de mirare că intelectuali cu pondere efectivă în articularea conștiinței de sine a lumii actuale – îi amintesc doar pe Amin Maalouf (cu reflecțiile sale asupra stării lumii și a interacțiunii dintre creștini și muslimi) și George Corm (cu una dintre analizele critice ale Orientului Mijlociu și ale neoliberalismului) – s-au înălțat din cultura Libanului.
Efervescența universitară este parte a unei evidente efervescențe economice. Intuitiv, indicatorul elocvent este apetitul de construcție. Urmele luptelor de odinioară se șterg cu repeziciune. Beirutul este un uriaș șantier de extindere și înălțare de construcții moderne. Banii multor bogați de la Golf, ca și banii acumulați în Liban și investiții străine semnificative curg din plin în venele unei economii pusă hotărât pe direcția creșterii economice, în care deviza dezvoltării este luată în serios. Ca efect, în Liban, la aproape tot pasul, vezi piese de modernitate exemplară și oaze de unică frumusețe, cu încărcătură istorică enormă, plasate în peisaje spectaculoase ale naturii și ale unor construcții, industriale și civile, deosebit de îndrăznețe. Din motive cunoscute, nu este securitate sută la sută pentru promenade la orice oră pe străzile capitalei, dar dezvoltarea este impetuoasă.
Universitățile libaneze au conlucrat la organizarea unei fructuoase reuniuni a liderilor universitari din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, pe tema guvernanței și bunei informări. Această reuniune a avut meritul de a capta problemele specifice ale vieții universitare din regiunile amintite. Sprijiniți mai ales de Banca Mondială și Franța, universitarii au reconfigurat o agendă bine articulată a inițiativelor educației terțiare din jurul Mediteranei.
Reuniunea liderilor universitari de la Beirut a făcut, însă, mai mult – a delimitat, grație perspicacității participanților, probleme deschise ale vieții universitare din lume, ce se află, cu siguranță, în fața unei cotituri. Ne dăm seama de eventualitatea cotiturii observând, de pildă, că Marea Britanie, ce continuă să fie terenul unor dezbateri inspiratoare, aduce acum la o nouă altitudine polemica dintre cele două viziuni asupra universităților – cea neoliberală, axată pe competiție, dereglementare și profit, și cea neoclasică, preocupată de susținerea dezvoltării locale prin universități ghidate de “binele public (public good)”. Azi, devine tot mai limpede că ceea ce aș numi thacherismul universitar nu dă rezultate durabile nici în universități (decât cel mult în țări capabile să domine piața economică) și că numeroase probleme s-au acutizat, între timp, și reclamă soluționarea.
Sunt semnalate probleme la joncțiunea dintre universități și societate. De exemplu, în condițiile creșterii bogăției din societățile modernității târzii, în loc să asistăm la scăderea taxării studenților, obsesia, luată aproape ca ceva de la sine înțeles, este creșterea taxelor, ca urmare a sporirii costurilor. Se proclamă tot mai mult intrarea în “societatea cunoașterii”, dar șomajul absolvenților de universități crește în multe țări. Se crede că este multă cunoaștere la dispoziția oamenilor de azi, dar la întrebarea simplă “cum să creăm comunități?” nu se dă răspuns limpede. Tot mai mulți tineri din societățile actuale sunt orientați spre violență, iar ei se recrutează mai mult ca altădată dintre absolvenții de universități. Soluțiile radicalismului sunt mai atrăgătoare în viața publică decât cele argumentative și se îmbrățișează mai ales de tineri. Sporirea informației, în orice direcție, avantajează educația, dar discuțiile despre educație rămân la un nivel modest. În fapt, ar trebui ca jurnalistul care vrea să se pronunțe asupra educației să fie mai bine informat decât liderii academici locali asupra mersului educației în lume. Peste toate, se înalță întrebarea dacă nu cumva “societatea cunoașterii” are nevoie stringentă de un complement, eventual “societatea înțelepciunii”, ce recurge la alte cunoștințe și competențe decât cea dintâi.
În universități, se resimte din plin criza profundă a culturii actuale. De pildă, avem instrumente de informare complet noi, datorate dezvoltărilor epocale din electronică, dar învățarea nu pare să fi progresat în aceeași măsură, încât trebuie lămurită din nou, căci tehnologiile nu lucrează nicidecum singure. S-a intrat într-o “lume sceptică”, în care nu se poate trăi, totuși, fără competențe, abilități și orientări spre valori, ce vor trebui cultivate neîncetat, fie și numai pentru a putea trăi. După indiciile existente, efectivele de studenți vor crește în următorii treizeci de ani, dar nu este destul să facem din învățământul superior o “industrie”. Va trebui gândit spre ce îl îndreptăm. Relativismul nu a dat înapoi în viața societăților actuale, iar declinul reperelor de comportament continuă. Ca urmare, în viața intelectuală se pun probleme redutabile ale găsirii de orientări în raport cu viitorul imediat.
Neclaritățile pedagogiei actuale se resimt acut. Se diversifică experiențele de instruire profesională, dar nu se poate oferi un model verificat de educație. Nu se știe cum să se facă formarea pentru creație. Între formarea profesională și educația clasică (paideea) s-a adâncit ruptura. Este în suferință evidentă mult invocata “educație centrată pe student”, care nu a adus decât o lungă vorbărie. Poate că este nevoie de reluarea actualizată a maieuticii lui Socrate.
Orientarea universităților nu este deloc sigură în momentul de față. Se fac ierarhizări (rankings) ale programelor, dar relevanța acestora în dezvoltări naționale și regionale este redusă. OECD și numeroși lideri universitari din diferite țări solicită deja introducerea testelor PISA la studenți, pentru a întări comparabilitatea studiilor, a depăși ierarhizările convenționale și a spori încrederea angajatorilor în performanțele instituțiilor de învățămînt superior. Nu se poate umple deocamdată distanța excesivă dintre studiul universitar și munca ulterioară a absolventului. Nu cumva odată cu noile “tehnici de management universitar” – mecanismele de asigurare a calității, ierarhizările, raportările față de finanțatori etc. – sporește o birocrație de o competență dubioasă, ce anonimizează răspunderile și paralizează universitățile? În multe locuri din lume, s-a observat că sub publicațiile ISI, cerute de ierahizările actuale, este prea puțină creație, iar multe înregistrări internaționale de articole și volume ascund falsuri. Dacă se gândește matur, atunci trebuie recunoscut că datele pe care se sprijină ierarhizările universitare actuale nu sunt nicidecum neutrale.
Universitățile depind, desigur, de decizii politice ce le transcend. Niciuna nu poate opera cu succes în afara unei adecvate politici naționale a dezvoltării. Competitivitatea universităților nu este posibilă fără asemenea politici. Pe de altă parte, cooperarea internațională a universităților, de asemenea necesară, face să aibă loc multe conferințe internaționale pe tema universităților. Care este, însă, eficiența lor? Care este eficiența enormei vorbării despre universități încurajată de comercializarea studiilor universitare?
Sunt, în sfârșit, probleme de elaborare a viziunii asupra universităților și, în prealabil, asupra societății. Trebuie clarificate din nou funcțiile universităților, având în vedere nu numai presiunile la adaptarea lor la societate, ci și nevoia societăților de instituții de învățămînt superior capabile să elaboreze puncte de vedere și soluții alternative și să le exprime convingător în viața publică. Se simte nevoia unei teorii a schimbării și a unei teorii a dezvoltării. A venit iarăși ora viziunilor integratoare, elaborate, desigur, la nivelul experiențelor epocii.
Related Posts
Despre compasiune ca o cenzură a gândirii politice →
Ierarhizările de universități →
Monstruoasele atentate de la Paris sunt fructele copiilor Occidentului →
Comentarii recente