Solidaritate europeană, dar până la brânză (care-i pe bani)
La începutul lunii ianuarie, atunci când am scris articolul despre posibila victorie a SYRIZA (care s-a și petrecut între timp), am arătat în ce fel a funcționat lipsa de solidaritate la nivel european în anii crizei, prin împingerea Greciei în cea mai neagră criză economică și socială, chiar de către partenerii săi.
Dăm pe repede-înainte și iată-ne ajunși azi, o jumătate de an mai târziu, la un alt moment cheie din istoria Uniunii Europene. Confruntată cu un val masiv de refugiați nord-africani și sirieni, care au luat cu asalt coastele sudice ale continentului nostru, birocrații europeni s-au gândit că n-ar fi rău să agite iarăși frumoasa valoare a solidarității, pe care au îngropat-o fără jenă cu prilejul crizei grecești.
Numărul refugiaților din Africa de Nord și Orientul Mijlociu a crescut exponențial în ultimii ani, pe fondul dezintegrării regimurilor politice din zonă. Dezintegrare la care, știm bine, marile puteri europene au contribuit din plin, și de fapt continuă să o facă. De pildă, forțele care au luptat împotriva lui Muammar Ghadafi în Libia sau împotriva lui Bashar Al-Assad în Siria au fost sprijinite militar sau logistic de Franța, Italia, Marea Britanie și nu numai.
Disperarea refugiaților e atât de mare, încât în ultima vreme s-au produs pe Mediterana tragedii inimaginabile. Vapoarele supraîncărcate cu refugiați sunt adevărate coșciuge plutitoare. În 2013 un asemenea vapor încărcat până la refuz cu sute de refugiați s-a scufundat în largul coastelor insulei italiene Lampedusa. Numărul minim de victime a fost de 360, dar realitatea e că de fapt autoritățile italiene nu au aflat niciodată câți oameni se îmbarcaseră în portul libian Misrata pentru ceea ce avea să fie ultima lor călătorie. Asemenea accidente au loc de fapt permanent, dar majoritatea sunt mici și nu ajung să fie raportate în presă. Vocile autorizate estimează că în ultimii 20 de ani peste 25.000 de oameni și-au pierdut viața pe mare încercând să emigreze în Europa. [1]
Baza statistică a Eurostat e relevantă. Dacă în 2008 numărul solicitanților de azil la nivel european era de 226.000, în 2014 el ajunsese la 626.000.[2] Cât despre ținta procesului de emigrare, nimeni nu își face iluzii: acești oameni vin în Europa pentru a se stabili exact în țările care au contribuit la distrugerea țării lor (adică în Franța, Marea Britanie etc.). Ei nu-și caută fericirea nici în România, nici în Bulgaria, nici în Finlanda, Cipru sau Portugalia. Poziție aparte au Suedia și Germania. Suedia e o țară care nu a bombardat pe nimeni, dar din cauza nivelului de trai ridicat a ajuns să se confrunte cu mai mulți solicitanți de azil decât Franța. Iar Germania și-a făcut-o cu mâna ei: impunând austeritatea asupra restului Europei, pentru a-și menține economia profitabilă, a devenit automat ținta preferată a emigranților.
În aceste condiții Comisia Europeană a prezentat ieri un așa-zis plan de solidaritate european privind relocarea pe întreg continentul a unui număr de cca. 40.000 de refugiați găzduiți momentan de Italia și Grecia. Avem toate cifrele acestui plan în imaginea de mai jos. După cum se vede, România ar trebui să adăpostească 1705 refugiați. Pentru fiecare refugiat Comisia ar urma să acorde fiecărui stat membru 6.000 de euro. Acești bani vor funcționa mai degrabă ca o „primă de instalare” și vor fi acordați o singură dată. [3]
Teoretic, planul se va aplica doar acestui grup de refugiați, dar nu trebuie să ne facem iluzii: de acum încolo politica de imigrație la nivel european va urma aceste direcții cu „cote de refugiați” și „alocații”. Și nici nu este un plan de „solidaritate”, ci este o măsură cinică prin care Comisia Juncker a instituționalizat dreptul marilor puteri europene de a bombarda fără grijă regimurile învecinate. Pentru că, în mod normal, cota de refugiați trebuia stabilită direct proporțional cu numărul de bombe finanțate de fiecare guvern european în parte, și căzute peste amărâții aceia. Fiecare guvern, în funcție de cât a contribuit la destabilizarea situației din Nordul Africii și Orientul Mijlociu, ar fi trebuit să aibă alocat un anumit număr de refugiați.
Planul este dubios și din perspectiva susținerii financiare. 6000 de euro e o sumă prea mică pentru o țară dezvoltată și prea nesigură pentru o țară ca România, unde nu poți ști dacă banii vor fi folosiți cu adevărat în folosul aplicantului. Este clar însă că 6000 de euro reprezintă o sumă mult, mult mai mică decât ar fi nevoite să cheltuie serviciile sociale din țările bogate cu un refugiat care cere și primește dreptul de azil. Pentru țările bogate, așadar, afacerea e foarte bună: se dau 6000 de euro acum, dar scapă de o „problemă” care ar putea să le coste pe termen lung zeci de mii de euro. Intenția de bază a planului fiind transparentă: și anume, că odată ajuns în România sau cine mai știe unde, refugiatul se va stabili acolo, sătul de atâtea plimbări între continente și țări.
Cinismul cu care Comisia Europeană a agitat acum valoarea „solidarității” ni se relevă a fi, astfel, același care a condamnat Grecia. Nu, nu avem de-a face cu o „solidaritate” europeană ci, ca și în cazul Greciei, cu o lipsă de solidaritate a țărilor bogate și belicoase față de cele sărace și pașnice. Descoperim încă o dată că solidaritatea primelor funcționează, cum s-ar zice, numai până la brânză. Iar brânza e pe bani.
–
[1] http://www.guengl.eu/news/article/enough-deaths-in-the-mediterranean-time-to-move-from-rhetoric-to-action
[2] http://ec.europa.eu/eurostat/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=en&pcode=tps00191&plugin=1
[3] Întregul plan e detaliat aici: http://europa.eu/rapid/press-release_IP-15-5039_ro.htm
About the Author
Lucian Sârbu Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În prezent deține propria agenție de marketing și nu este implicat politic.
Related Posts
Nici interesele refugiaților, nici interesele germanilor… →
Despre compasiune ca o cenzură a gândirii politice →
Ipocrizie românească →
Comentarii recente