Marele Frate şi ecranarea psihologică
Statele Unite ale Americii s-au transformat în Marele Frate planetar, care nu numai că urmăreşte pe toată lumea, dar mai are şi pretenţia ca toată lumea să-l iubească, să fie convinsă de ocrotirea sa, pentru că ascultarea silită nu cadrează cu ipostaza optimismului cu zâmbet uşor tâmp de fericire, pe care o vehiculează propaganda şi publicitatea zilelor noastre. Dacă mai apar unele îndoieli becisnice în legătură cu supravegherea comunicaţiilor, torturile din închisori precum Abu Ghraib sau cu bombardamentele fără mandat internaţional, atunci răspunsul vine deîndată: or mai comite greşeli şi americanii, totuşi sunt mai buni decât ruşii, apără democraţia şi modul de viaţă occidental contra comunismului, terorismului şi a tot ce mai descoperă presa mainstream.
Deşi argumentul e tezist, are o anumită justificare: în faţa forţei nu opui declaraţii de principii, totodată obiectivele strategice implică ocazional replieri tactice. După 1945 nu principiile, ci prezenţa militară americană a fost aceea care a prezervat democraţia în Europa de Vest, chiar şi cu riscul cursei înarmărior. Cu alte cuvinte, până la un punct scopul scuză mijloacele. Mai departe însă nu-l mai justifică, iar acel punct intervine când mijloacele respective încep să acţioneze de fapt împotriva scopului.
Într-o asemenea împrejurare degenerativă ne găsim astăzi, când aflăm că Agenţia Naţională de Securitate i-a spionat ani de zile nu pe ruşi sau pe chinezi, nu vreo organizaţie islamistă, dar pe nimeni alţii decât proprii aliaţi: cancelarul Germaniei şi trei preşedinţi ai Franţei, aşadar ţări ai căror soldaţi luptă alături de americani în Afghanistan. Ce ameninţare comunistă sau teroristă venea din partea unor oficiali atlantişti convinşi? Ce ameninţare vine până la urmă din partea a milioane de americani simpli, expuşi controlului serviciilor de informaţii în detrimentul drepturilor civile şi al demnităţii personale, pe care se fundamentează fix clamata democraţie? Pericolul fundamentalismului musulman nu constituie decât prilejul binevenit pentru a impune controlul sistemului asupra întregii populaţii, nu doar la nivelul mediilor extremiste minoritare.
Totuşi, observăm încă destui inşi ce refuză realitatea. Între ei şi fapte operează un ecran de reprezentări mentale, temeri şi prejudecăţi care-i ţin captivi, incapabili să accepte, de dragul adevărului, inclusiv aspectele dezagreabile. Întrucât au spiritul critic diminuat, din rândul lor se extrag, dacă nu fanaticii, măcar servitorii fideli ai propagandei oficiale, în care cred mai mult decât politicienii înşişi. Aceşti filoamericani necondiţionaţi, capabili să justifice orice ar face administraţia de la Casa Albă în detrimentul democraţiei şi al legalităţii internaţionale, sunt precum comuniştii occidentali de acum câteva decenii, refractari la informaţiile neliniştitoare despre Gulag.
În psihologie, fenomenul se numeşte refulare sau ocultare. În spaţiul public, aşa ceva antrenează dedublarea schizoidală dintre existenţa efectivă şi ceea ce se pretinde că există, adică dintre fapte şi conformismul retoric. Din momentul în care discursul conformist devine singurul acceptabil politic, se inaugurează implicit cenzura, fie legală, fie mediatică, ce exclude nu numai argumentele, ci însăşi legitimitatea altor puncte de vedere. Ca un efect pervers, proclamarea isterizată a principiilor democratice se întoarce împotriva practicii democratice, regimul făcând figură de Saturn care-şi devorează copiii.
La ora actuală valorile Occidentului nu mai sunt ameninţate din afară, de o ideologie concurentă, ca în vremea confruntării cu Uniunea Sovietică. Primejdia se înregistrează în interior, pe măsură ce aplicarea lor este denaturată, iar puterea îşi creează propria raţionalitate transcendentă (metafizica securităţii naţionale), care o scoate practic de sub controlul cetăţenilor. Politica americană tinde în această direcţie, dar tot din Statele Unite ar putea surveni şi redresarea. Avem în vedere potenţialul marii mase de oameni ataşaţi ideilor de libertate individuală şi responsabilitate a puterii, capabili să îşi revendice drepturile dacă le sunt lezate.
Recent Senatul a decis ca autorităţile să nu mai aibă acces direct la datele culese din convorbirile telefonice, cum se prevedea în Legea Patriotică din 2001, acestea urmând să fie stocate de operatori, agenţiile guvernamentale intrând în posesia lor numai pe baza unui mandat judecătoresc. Deocamdată este un succes limitat şi singular, totuşi votul pare simptomatic pentru creşterea presiunii publice în favoarea democraţiei reale. Indiferent ce va urma, consemnăm evenimentul ca prima restrângere instituţională a Marelui Frate după aproape un deceniu și jumătate.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Despre libertatea presei pe înţelesul inepţilor →
Ce șanse avem să scăpăm de război? Răspunsul realismului politic →
Comentariul abţibild →
Eu fiind un pesimist, lectura articolului dv. a avut pentru mine un efect tonic.
Am prezentat ceea ce cred eu că sunt ideile principale ale articolului dv. și niște opinii personale în blogul meu și în pagina mea de Facebook.
Mulțumesc.