Referendumul de la Atena deschide umbrelele la București
Se pare că referendumul de la Atena a deschis o grămadă de umbrele la București. De când Alexis Tsipras a anunțat organizarea referendumului din 5 iulie, mass-media românească a avut o atitudine constant dușmănoasă la adresa sa, cu mici excepții. Foarte puține voci au încercat să explice cu obiectivitate tragedia greacă; imensa lor majoritate, începând cu comentatorii dubioși care se manifestă prin intermediul Facebook (de ex. Lucian Mândruță) și terminând cu cei care, în general, vorbesc în viața de zi cu zi despre altceva (de pildă Florin Chivulete de la Sport FM, care se ocupă de sport, dar care a ținut morțiș să-și exprime părerile despre situația din Grecia) l-au făcut pe Alexis Tsipras în toate felurile: idiot, tâlhar, cretin, imbecil etc. Mai, mai, că ai fi putut crede că de la București va zbura uite-acuș către Atena un avion plin ochi cu diverși justițiari dispuși să le dea lui Tsipras și oamenilor săi din SYRIZA o papară, de s-o țină minte…
Desigur, pentru noi, care mai citim și altceva, nu doar presa dâmbovițeană, și care citim mai ales „Argumente și Fapte”, narațiunea cu grecii leneși care și-au ales un nebun de legat să-i conducă nu se susține. Pentru noi funcționează o altă narațiune, una bazată în primul rând pe fapte și pe adevăr: politicienii greci de dinaintea lui Alexis Tsipras, în deplină (și dovedită!) complicitate ticăloasă cu cercurile financiare internaționale și cu establishmentul politic european, au supraîndatorat Grecia până la punctul în care datoriile nu au mai putut fi plătite. Întrucât principalii creditori ai Greciei erau băncile franceze și germane, și întrucât un faliment al Greciei – țară euro – ar fi aruncat în haos, prin contagiune, toată zona euro, care din cauza statutului absurd al BCE nu dispune de o bancă centrală reală, care să finanțeze direct datoriile guvernelor, Angela Merkel și cu Sarkozy i-au sucit mâna la spate lui Papandreu – prim-ministrul Greciei în 2010 – , i-au pus cuțitul la gât și l-au obligat să „accepte” celebrul, de acum, ajutor al troicii: datoria Greciei era preluată, în marea ei parte, de țările din zona euro, care împrumutau statul grec cu suma necesară pentru a nu da faliment – altfel zis, băncile private, care își asumaseră riscul creditării unui insolvabil erau salvate cu banii contribuabilului european – în schimb Grecia nu-și mai declara falimentul și se punea sub tutela FMI și a miniștrilor din zona euro pentru a implementa câteva măsuri de reformă menite să echilibreze finanțele statului.
De unde avea să dea Grecia înapoi banii cu care contribuabilul european salvase băncile? Simplu: de la grecul de rând.
La începutul crizei s-a manifestat, așadar, solidaritatea Greciei și a grecilor cu Europa. Dacă Europa supraviețuiește acum, în 2015, e pentru că grecii nu au fost nesimțiți în 2010 – cum îi caracterizează unii! – și au acceptat să facă tot posibilul pentru a-și plăti datoriile. Privind retrospectiv, ei au luat atunci, de dragul Europei, o decizie incredibil de proastă pentru ei înșiși. Dacă și-ar fi declarat falimentul în 2010 – chiar și cu riscul aruncării în aer a întregii construcții europene – ar fi putut reveni la drahmă, cu ajutorul căreia și-ar fi ajustat economia, și ar fi scăpat instant de o mare parte a datoriilor, deoarece creditorii ar fi fost obligați să accepte o tăiere a acestora, pe model argentinian.
Ceea ce nu știau grecii atunci, sau nu puteau bănui, era că măsurile care urmau să le fie prescrise de noii creditori – troica formată din FMI, BCE și guvernele din zona euro, în particular Germania – aveau să declanșeze iadul pe pământ la ei acasă. Nu doar că Europa nu a răspuns la solidaritatea Greciei tot cu solidaritate, dar a decis să-i pedepsească – de parcă politicienii de la Atena nu tot cu complicitatea cercurilor occidentale făcuseră prăpădul atâta timp! Șomaj de 27% (și șomaj în rândul tinerilor de peste 50%), sute de mii de tineri emigrați, pensii tăiate, privatizări, scumpiri, sinucideri… toate aceste grozăvii și nenorociri durează deja de vreo 5 ani, numai mass-media din România le proiectează în viitor, de parcă venirea la putere a SYRIZEI a agitat apele într-un paradis terestru și catastrofa de-abia începe.
În acest context, a-l acuza pe Alexis Tsipras că vrea să repare răul făcut de alții e pură ipocrizie, dacă nu cumva prostie (sau răutate) pură. De mii de ani se știe că datoriile care nu pot fi plătite, nu vor fi plătite. Iar datoriile absurde ale Greciei fac parte din această categorie. Cu o economie distrusă Grecia nu poate ieși de pe perfuzii, și nici nu va ieși. Pe de altă parte este neclar ceea ce urmăresc Germania și alte câteva țări puternice din zona euro cu umilirea continuă a grecilor, cărora li s-a sugerat inclusiv să continue reducerea salariilor (care au scăzut deja dramatic în timpul crizei) și degradarea condițiilor de viață. Ce pot avea de câștigat țările puternice și „prospere” din zona euro dacă undeva, într-un colțișor al zonei euro, va exista o țară cu salariul mediu mizerabil și condiții sociale degradate și degradante? Am putea crede că politicienii din aceste țări ori sunt proști făcuți grămadă, ori sunt sadici. De ce să condamni la sărăcie un colț al zonei euro?! Închipuiți-vă cât de aberant ar fi să condamnăm la sărăcie, prin decret, un județ din România. Sau cum ar fi ca americanii să-și condamne la sărăcie unul din statele lor doar așa, pentru că au avut politicieni corupți la un moment dat. Oare nu e clar că, în timp, permanența degradării sociale dintr-o zonă va ajunge să invadeze și celelalte zone – măcar prin aceea că va genera emigrația unei forțe de muncă paupere în zonele mai prospere? Oare nu e clar că o asemenea mișcare ar putea declanșa o secesiune (care, în cazul Greciei, se poate traducere printr-o apropiere de Rusia)? Crede Angela Merkel că atunci când grecii, adică un popor de 11 milioane, vor vegeta pe salarii de 400 de euro, companiile vor fi dispuse să plătească mai mult în Germania?… și crede cu adevărat că Germania ar fi prosperă cu salarii de mizerie?!…
Am putea face, de altfel, o comparație extrem de dură între neoliberalismul lui Merkel și comunismul lui Ceaușescu…
Alexis Tsipras și cu SYRIZA exact împotriva acestei prostii suicidare încearcă să lupte. Nu despre sărăcie, nici despre lipsa de solidaritate era proiectul „eurozonei”. Proiectul „eurozonei” era despre prosperitate și solidaritate. Dacă e vreun lider european care se manifestă împotriva acestui proiect, acesta e Angela Merkel, nu Alexis Tsipras. Am putea face, de altfel, o comparație extrem de dură între neoliberalismul lui Merkel și comunismul lui Ceaușescu: nici comunismul nu era despre „adidași de pui” și „mai puneți o haină pe voi, tovarăși!”. Dar, cum-necum, acolo s-a ajuns. Nicidecum în paradis. La fel e și aici. Degeaba promit creditorii nirvana neoliberală dacă, până la nirvana, neoliberalismul te bagă în mormânt cu austeritatea. Propunerile lui Tsipras, formulate înainte de accederea la putere, în „programul de la Salonic”, nici măcar nu au ceva senzațional, „bolșevic”, în ele, vizând doar reducerea datoriei, plata restului datoriei după o perioadă de grație în care economia e lăsată să crească, și așezarea economiei pe niște baze sociale sănătoase și drepte, în care fiecare – inclusiv oligarhii, armatorii și Biserica Ortodoxă – să-și plătească în mod corect taxele. Ceea ce creditorii nu acceptă, pe motiv că așa ceva e anti-business (vezi circulara lui Tsakalotos). Timp de 5 ani creditorii au preferat să mimeze solicitarea reformelor, menținând la putere, prin diverse aranjamente, niște parteneri politici corupți, dar cunoscuți și docili. Majoritatea „reformelor” dictate de „specialiștii” troicii au vizat de fapt martelarea continuă și stoarcerea clasei medii ca pe ciorapii uzi, până la scurgerea ultimilor arginți disponibili, în timp ce vânzările de Mercedes și BMW au crescut începând cu 2013. Iar acum, când au de-a face cu un reformator autentic, creditorii nu-l acceptă!
Lui Tsipras, știm prea bine, a ajuns să-i dea dreptate recent până și FMI-ul. Or, propunerilor decente și, mai ales, corecte ale lui Tsipras, care se face „vinovat” de faptul că vrea să-și scoată poporul din marasmul în care l-au aruncat vechile guvernări și troica, refuzând să aibă spinarea de gumilastic, cum au atâția alți politicieni balcanici (inclusiv pomenitul Papandreu, care a lăsat pentru o zi impresia că poate fi la fel de dârz cum avea să fie peste ani Tsipras), analiștii de teapa lui Moise Guran le răspund cu invective și născociri, iar un individ precum Traian Băsescu – un adevărat homuncul de plastilină în mâinile Angelăi Merkel în perioada în care a fost președinte – își permite chiar să-i solicite cu nesimțire demisia premierului grec. De parcă i-ar păsa lui Alexis Tsipras – personaj care și-a câștigat, de acum, locul său în istorie -, sau le-ar păsa grecilor, de solicitarea lui…
Toată hidoșenia falimentarei mass-medii românești a ieșit la iveală în această perioadă, cu prilejul referendumului din Grecia. Știam cu toții, de multă vreme, că informațiile cele mai credibile din mass-media românească sunt cele legate de scorurile meciurilor de fotbal, sau de rezultatele Simonei Halep. Dar nu ne puteam închipui că oroarea e chiar atât de adâncă. Mass-media noastră nu mai are nimic comun cu misiunea de a informa. Nici măcar nu mai mimează obiectivitatea. Nici măcar nu mai invită, de complezență, vreun fraier din „tabăra cealaltă” pe care să-l pună să tacă non-stop dar măcar să-l arate așa, ca pe o momâie, ca să știe lumea că există. Mass-media de la noi e o mizerie, și nimic mai mult. A închide ziarul sau a stinge televizorul când se fâlfâie pe acolo guranii și gâzii e un act la fel de igienic precum tragerea apei de la WC.
About the Author
Lucian Sârbu Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În prezent deține propria agenție de marketing și nu este implicat politic.
Related Posts
Ultima noapte de iluzii, prima noapte de război →
„Ziua lui Nu” – cotitura culturală din politica europeană →
Părerea Greciei: explicațiile lui Euklid Tsakalotos, coordonatorul echipei de negociere din partea Greciei (exclusiv AșF) →
Pingback: Referendumul de la Atena deschide umbrelele la București | ★ Socialistul.ro
Da, domnul Sarbu are perfecta dreptate. Mass media romaneasca este deplorabila, ea neavand scopul de a informa cetatenii, in mod just despre situatia politica, economica si sociala, din tara si din lume, ci, aceasta face partizanat politic, afiliindu-se neconditionat (sau, poate conditionat, mai stii ?!) unor partide politice care actualmente se afla la putere (inca).Punct !
romanii nu supravietuiesc cu salarii sub 400 euro?dar consumul de vin pecap de locuitor este peste cel al grecilor.pe ce lume traiesti d-le autor?
În Nepal supraviețuiește lumea cu (echivalentul a) 50 de euro. Nu sunteți de părere că ar fi util să vină un zmeu care să dicteze tăierea salariilor din România la nivelul din Nepal doar așa, fiindcă „se poate supraviețui”? Și cu surplusul realizat să-i trimită pe bancheri în croazieră în Caraibe?
Pingback: Ultima noapte de iluzii, prima noapte de război, de Lucian Sârbu
Pingback: Ultima noapte de iluzii, prima noapte de război | Lupul Dacic