Eseu

Published on septembrie 19th, 2015 | by Claude Karnoouh

10

Despre compasiune ca o cenzură a gândirii politice

Nimeni nu poate să rămână impasibil la diversele drame care punctează de mai mult de un an acest curent al migraţiilor din ce în ce mai masive, care se revarsă în Europa dinspre Orientul Apropiat şi Mijlociu, dinspre Libia şi Africa subsahariană. Mijloacele de informare mainstream occidentale se întrec în sensibilitatea de melodramă, în special după ce un nefericit copil kurd a fost găsit înecat pe o plajă turcească de lângă Bodrum de unde plecase, după ce vasul pe care se aflau părinţii lui s-a scufundat în mijlocul valurilor furtunoase. Cu riscul de a displace deplângătorilor de meserie, e bine să amintim că acela care-şi antrenează familia şi pe el însuşi într-o asemenea întreprindere, ar trebui să ţină seama de pericolele inerente condiţiilor tehnice ale navigaţiei pe bărci pneumatice mai mult sau mai puţin cârpăcite, sau pe corăbioare vechi pe jumătate putrezite. Dacă mila mea pentru aceşti nefericiţi este deplină şi fără rezerve, aceasta nu mă face să cad sub ceea ce Jacques Sapir numeşte pe drept cuvânt dictatura compasiunii fără reflexie, care pare perfect orchestrată de politicienii din toate taberele şi de mijloacele de informare din ţările bogate ale UE, şi în particular din Franţa, Italia, Germania, reluată apoi de imitatorii lor din Europa de Est. Pe de altă parte, ţările blocului ex-sovietic şi mai ales cele din grupul de la Visegrad (Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia) se arată mai puţin entuziaste, respectiv mai mult decât reticente. Cât priveşte România, să spunem că ea contează prea puţin, deşi preşedintele său a refuzat cotele cerute, ce zic eu, impuse de către doamna Merkel. Toată lumea în Occident îşi pune cenuşă în cap şi nu mai vede dincolo de o caritate ce uşurează pe termen foarte scurt sufletul şi vina celor care au permis punerea în practică a unor politici criminale de către guvernul lor. Dar nu este câtuşi de puţin nevoie să fii mare învăţat ca să înţelegi că aceasta nu va rezolva nimic pe termen lung, fără ca o schimbare drastică să intervină în politica occidentală faţă de Orientul Mijlociu şi Apropiat şi faţă de Africa în general.

Or analiza acestui fenomen geopolitic (şi a tuturor fenomenelor politice) trebuie să se desprindă de consideraţii moraliste, pentru că a confunda politica şi moralismul vasăzică a confunda efectele şi cauzele unei dinamici politice, oricare ar fi ea. Ştim perfect, politicile criminale atrag ineluctabil efecte tragice, în măsura în care nu se intervine asupra cauzelor aceasta va fi un perpetuum mobile. A uita cauzele, fie ele multiple şi câteodată contradictorii, înseamnă a merge ca un orb dezorientat în tenebrele propriei cecităţi. În prezent constat că lacrimogenia generalizată, acest sentimentalism al elitelor politice, mediatice şi intelectuale care nu costă nimic, nici un sacrificiu, este fără vreun efect asupra cursului real al lucrurilor, cu excepţia pregătirii conştiinţei popoarelor europene să accepte soluţiile viitoare altminteri mai tragice, şi după cum ştim, pe durată foarte lungă. „Dumnezeu îl orbeşte pe cel pe care vrea să îl piardă”! Este de asemenea enervant să constaţi cum lacrimogenia ţine din ce în ce mai mult loc de gândire, ceea ce, evident, permite mobilizarea generozităţii maselor înşelate în privinţa cauzelor şi, să zicem cu toată bunăvoinţa, a maselor tetanizate la ideea de a reflecta chiar şi puţin la un fenomen socio-economico-politic de o astfel de amploare, încât implică întreaga istorie contemporană a secolului al XX-lea şi accelerarea sa odată cu căderea sistemului sovietic. De fapt, frica de a gândi radicalitatea fenomenului paralizează mintea unei majorităţi totodată ignorantă şi plasată sub tirania autorităţilor intelectuale sau artistice stipendiate pentru această ocazie, în timp ce adevăraţii decidenţi organizează, prin intermediul mjloacelor de informare ai căror proprietari sunt, emoţiile spontane ce vor legitima deciziile unui eventual cvasi-război mondial[i]. O viziune rece, cinică în sensul grecesc al cuvântului, sau conformă căii realiste trasată de Machiavelli, ar înspăimânta deoarece ar revela responsabilitatea masivă a popoarelor europene în alegerea politicienilor şi acceptarea politicii lor criminale. Câţi politicieni de stânga au aplaudat bombardarea Libiei? La fel o mare majoritate printre occidentali se consacră compasiunii compulsive şi spectaculare ca narativitate apofatică, de negare („ştiu bine, dar totuşi”!). În contextul actual (iar comparaţiile cu alte epoci de migraţii încă mult mai tragice nu mi se par de făcut), când ascult politicienii şi „specialiştii” de toate soiurile care ne copleşesc cu comentariile lor pretins savante, luptători şi luptătoare din audio-vizual, mi se pare că acest fenomen al migraţiilor, fără precedent de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi lunile următoare căderii celui de-al III-lea Reich, survine din neant, ca întâmplare surprinzătoare, ca un cataclism natural neprevăzut şi imprevizibil. Desigur, de cel puţin doi ani şi jumătate, după ce NATO cu Franţa în prima linie a distrus Libia colonelului Gaddafi, noul regim de la Tripoli sau de la Benghazi lasă să treacă vasele care se duc în Italia, la Lampedusa, sau mai puţin în Malta, însă nimic nu se compară deocamdată cu prezentul, cu aceste mii de „refugiaţi” care sosesc în fiecare zi din Turcia în Grecia, apoi tranzitează de acolo prin Macedonia către Serbia, pentru a ateriza în Ungaria şi a se duce de acolo cu orice preţ în Germania, unde par să fie primiţi cu braţele deschise. Pentru cei care se prezintă în Franţa şi doresc Marea Britanie ca ţară de primire, pare să fie misiune imposibilă, primul minstru Cameron, fără să fie criticat de UE, interzice intrarea în ţara lui de o manieră drastică (ceea ce vrea să facă ungurul Orban, dar este acuzat de hipernaţionalism rasist: în ceea ce mă priveşte, nu văd diferenţa între cele două atitudini). Aşa a devenit Calais, în Franţa, punctul terminus pentru migranţii care se îndeasă în tabere improvizate, din care oamenii din Orientul Mijlociu, Eritreea, Etiopia, Afghanistan etc. încearcă în fiecare zi să treacă în Marea Britanie furişându-se în încărcătura transporturilor de mare tonaj internaţionale, respectiv luând cu asalt trenurile Eurotunelului.

Or această uimire ipocrită maschează cauzele reale… După eşecul intervenţiei americane în Afghanistan, această ţară este cuprinsă de foc şi sânge şi aruncată mai mult decât înainte în cea mai neagră sărăcie; după al doilea război din Irak şi invadarea ţării, acesta e pradă unui război civil permanent pe care soldaţii coaliţiei nord-atlantice nu l-au putut stăpâni, cu atât mai mult cu cât diverse servicii, potrivit marii tradiţii britanice, lucrează încă la montarea comunităţilor religioase şi etnice unele contra celorlalte, punând viaţa cotidiană a tuturor irakienilor sub imperiul atentatelor sângeroase; după orchestrarea de către NATO a războiului civil din Siria, unde este de acum sigur că guvernele francez, britanic, american, saudit, quatarez şi israelian au înarmat şi consiliat pretinşi „rezistenţi moderaţi”, care nu au fost niciodată altceva decât lumpenul recrutat din toate ţările musulmane (sau dintre deţinuţii închisorilor saudite) afirmându-se ca islamişti radicali, şi care, scăpând câteodată stăpânului lor, intensifică la extrem violenţa războiului în egală măsură politic şi religios (a se vedea masacrarea creştinilor, kurzilor şi a şiiţilor) şi distrug întregul ţesut social sătesc şi urban. Pe acest fond de violenţe extreme s-a grefat apariţia (încă enigmatică în detaliile punerii sale în practică) a Statului Islamic DAESH (ISI), a cărui luptă de cucerire pentru înfiinţarea califatului a intensificat şi mai mult agresivitatea războinică şi asasinatele permanente ale oamenilor neconformi cu Sharia, aruncând pe drumurile exilului zeci de mii de refugiaţi. Tocmai am schiţat o descriere rapidă a efectelor strategiei „haosului controlat”, aşa cum au teoretizat-o neoconservatorii la putere în Statele Unite ca şi în Uniunea Europeană. Aceasta nu are deci nimic dintr-un complot, este unul dintre instrumentele graţie cărora, după căderea blocului sovietic, Imperiul american tinde să-şi impună voinţa şi controlul asupra lumii, cum explică public lucrarea lui Zbigniew Brzezinski, The Grand Cheesboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives (New York, 1997). Din Ucraina în Orientul Mijlociu, din Venezuela în Extremul Orient, Imperiul trebuie să-şi limteze şi stăpânească adversarii reali, potenţiali , respectiv imaginari. Deoarece globalizarea este aproape împlinită, lumea devenind the global village, analiştii ar fi necesar să caute să precizeze relaţiile corecte în privinţa interdependenţelor mondiale ale conflictelor.

Mareea bruscă a migranţilor veniţi din Orientul Apropiat şi Mijlociu trebuie înţeleasă sub un dublu aspect, pe de o parte în funcţie de cauze politice identice – haosul generat de aceste războaie locale de joasă intensitate însă foarte distrugătoare pentru civili –, pe de alta, nu fără legătură cu precedenta, ca un fenomen politico-economic de pauperizare datorat totodată eliminării cu forţa a statelor-naţiuni multietnice şi religioase suficient debogate prin petrolul lor, ca Irakul şi Siria, şi efectelor devastatoare ale politicilor neo-liberale aplicate ţărilor din Lumea a treia, adică unei pătrimi din lume cu economii în tranziţie foarte fragile.

Într-adevăr, un număr important dintre aceşti migranţi (în general oameni proveniţi din clasele mijlocii şi mijlocii superioare, capabili să plătească un drum care, din Siria sau din Irak până la frontiera macedoneană costă între 5 000 şi 12 000 de euro) fug din zonele de conflict, de genocid, ar trebui aşadar consideraţi drept refugiaţi politici? Totuşi, împreună cu ei un mare număr folosesc de asemenea situaţia politică pentru a masca o emigraţie pur economică, ceea ce-i face adevăraţi migranţi şi nu refugiaţi politici: bunicii mei paterni, care au părăsit astfel Rusia în 1919 din motive eminamente politice, erau consideraţi ca adevăraţi refugiaţi politici; în schimb masele rurale ale Europei centrale şi orientale careau plecat în Statele Unite din Germania, Imperiul rus, Austro-Ungaria înainte de 1914, în afară de evreii ameninţaţi cu moartea de pogromuri, erau emigranţi economici. Pentru o analiză politică serioasă diferenţa este însemnată. În fapt, nimic mai normal ca ţările noastre occidentale să fie deschise tuturor celor a căror viaţă este ameninţată direct; pe de altă parte, ca ţările noastre să primească masiv o mână de lucru ce va cântări greu pe piaţa forţei de muncă europene deja marcată de nivelul istoric foarte ridicat al şomajului, sau de ceea ce s-a generalizat în Germania – munca precară, este o altă miză politico-economică[ii]. Într-un caz s-ar integra refugiaţi, în celălalt se creează o nouă armată de rezervă de muncitori la preţ bun, cu scopul de a frânge veleităţile revendicative ale proletariatului european oricare i-ar fi originile. Se poate anticipa fără prea mare risc de eroare ce se va întâmpla dând exemplul spaniol. Când muncitorii sezonieri marocani din agricultura sudului ţării au intrat în grevă pentru a protesta împotriva condiţiilor de lucru cvasisclavagiste, au fost înlocuiţi cu uşurinţă prin sosirea masivă a românilor, care acceptau salarii de mizerie şi locuinţe pe care câinele proprietarului le-ar fi refuzat cu siguranţă. Faptul că preşedinţii patronatului german, francez şi belgian, ministrul german al economiei (CDU) cântă în cor beneficiile acestei migraţii în masă pentru ţările respective şi Europa occidentală, nu pare să atragă atenţia critică a stângiştilor şi a plângăreţelor profesiniste ale dreptominismului în entuziasmul lor caritabil. În ceea ce mă priveşte, nu i-am văzut niciodată pe reprezentanţii marelui capital să susţină o acţiune politico-economică fără să existe fundamentul plusvalorii de recuperat într-o manieră sau alta. Fiindcă german, francez, belgian sau britanic, capitalul este acelaşi, nu are decât un singur scop: cel mai mare beneficiu posibil cât mai repede posibil.

În ultimul său articol Zizek punctează bine problematica acestei crize, în care nici soluţiile neo-liberale de laisser faire generalizat, nici cele ale stângii umaniste de tip „să primim pe toată lumea” nu ar fi de natură să rezolve chestiunea ca prin vrajă, căci ele nu răspund prin nimic problemei mondiale pe care o relevă această criză[iii]. Dacă-i urmăm pe neo-liberali sau pe stângiştii de diverse obedienţe, ne spune Zizek, şi dacă se dechid porţile Europei pentru oricine vine, este sigur că în următorii doi sau trei ani, cel mult, vom asista la revolte populare din partea popoarelor europene, revolte care vor conduce sigur la războaie civile generalizate, o formă înnoită a Weltbürgerkrieg al lui Carl Schmitt. Or noi, europenii, de două luni ne aflăm în faţa unui fapt împlinit a cărui origine este puţin cam misterioasă (şi despre care foarte puţini vor să se întrebe), mareea migranţilor. Desigur că nu se poate să-i trimitem acasă, cel puţin majoritatea. Din acest punct de vedere stăpânii occidentali ai lumii au jucat bine lovitura iscusită a carităţii şi a umanismului pentru a încerca, încă o dată, să frângă orice rezistenţă a popoarelor europene la mondializarea puterii bancare şi a întreprinderilor foarte mari, a fondurilor de pensii anglo-saxone şi a altor mari jucători ai speculaţiei economice.

Cu atât mai mult articularea legitimităţii acestei bruşte şi stranii ospitalităţi (muncitorii Europei de Est nu mai sunt aşa de beneveniţi, iar ţiganii încă mai puţin), materializându-se cum se zice în „discursul valorilor umanismului propriu Occidentului european”, este o prefăcătorie oferită amnezicilor şi ignoranţilor de către cinici fără scrupule. Este într-un fel simulacrul oferit de stăpân în raport cu sclavul, acela care-l obligă pe primul să păstreze limbajul milei ca să-l contrazică apoi mai bine. Se regăseşte aici exact schema narativă a colonizatului dirijat să adopte limbajul stăpânului, pentru a justifica beneficiile de civilizaţie ale colonizării[iv]. În fapt, limbajul umanismului valorilor occidentale este cu siguranţă cel mai rău dintre simulacrele politice pe care le-am putut citi sau asculta în ultimele săptămâni. Fiindcă la ce valori umaniste occidentale se referă aceşti palavragii şarlatani de gazete, de emisiuni audio-vizuale, respectiv de reviste academice? La wishful thinking a idealismului de vis al neokantienilor, mereu în întârziere cu o bătălie, la minunăţiile Inchiziţiei, la genocidul de la Württemberg al trupelor Marelui Rege, Ludovic al XIV-lea, la radicalismul nemilos al revoluţionarilor Terorii, la colonizarea Americii şi la holocaustul indienilor din Caraibe, din Nord şi din Sud, la comerţul mondial cu scalvi, la Carpetbaggers din Deep South, la exterminarea zuluşilor şi a boerilor, la măcelurile de pe câmpurile de bătălie ale primului război mondial, la acelea mai extinse ale celui de-al doilea, la lagărele de concentrare şi exterminare naziste, la războiul din Algeria şi la tortura sistematică a prizonierilor FLN, la războiul din Vietnam cu napalmizarea populaţiei civile şi la Yellow rain, la folosirea muniţiei cu uraniu sărăcit de către NATO în perioada războaielor din Iugoslavia, Irak şi Afghanistan, la ultimul bombardament sistematic din Gaza, la distrugerea Libiei? Pe scurt, despre ce vorbim?… Fiindcă, de fapt, singurele valori ale Occidentului pe care le cunosc se numesc valori de schimb şi se negociază în câteva mari burse ce domină lumea economico-politică…

Nu e nici o taină în privinţa posibilităţii teoretice de reglementare reală a problemei migranţilor. Nu ar putea avea loc decât cu schimbarea radicală a politicii din Orientul Mijlociu şi Africa. Este punctul de vedere al lui Zizek, punct de vedere foarte îndreptăţit, dar astăzi totalmente nerealist, deoarece Capitalul mondializat sub bâta americană are nevoie tocmai de acest haos mai mult sau mai puţin controlat, pentru a-şi păstra gheara pe resursele energetice ale lumii şi a bloca orice apariţie de noi puteri mondiale (ceea ce nu a reuşit să realizeze odată cu reafirmarea Rusiei şi emergenţa Chinei). Imperiul şi lacheii săi sunt gata de orice ca să-şi atingă obiectivele şi să îndepărteze neîncetat termenele decadenţei lor („orice imperiu va pieri”, scria marele istoric al relaţiilor internaţionale Jean-Baptiste Duroselle). Pentru a face aceasta, sunt gata să organizeze deplasarea a mii de persoane ducând în foc şi sânge ţări şi guverne legitime, dar recalcitrante la comenzile lor. Fără îndoială, ca în orice politică intervine aici o parte de necunoscut, căci hazardul este specificul libertăţii în istoria înţeleasă ca devenire pe care nici un iniţiator nu poate să o stăpânească în întregime, respectiv să o prevadă. În ciuda acestei realităţi riscante, dacă stăpânilor li se pare avantajos, pentru a controla situaţia nu se împiedică să extindă în Europa o parte a haosului cu scopul de a frânge pe cel puţin jumătate de secol ceea ce poate să mai persiste din puterea clasei muncitoare europene. De aceea mâine sunt de aşteptat pe ici pe colo diverse războaie civile latente. Iar ca probă vreau să amintesc numai de câte ori a solicitat din tot sufletul doamna Merkel constituirea unei forţe de poliţie militară europene, transnaţionale, care ar interveni ici şi colo în cadrul UE evitând, pe cât posibil, solidarităţile naţionale dintre o forţă de poliţie locală şi oamenii revoltaţi… Fără să devin profet, mi se pare că There will be blood[v] pe pământul nostru european, ceea ce, ca o premoniţie a morţii, ne anunţa la sfârşitul secolului trecut războiul NATO contra Iugoslaviei… Dreptominiştii de profesie vor avea astfel alte lacrimi de vărsat… Le urez să aibă rezerve mari, la înălţimea crimelor de masă care se anunţă…

Bucureşti, 11 septembrie 2015

  [Traducere de Alexandru Mamina]

Tags: Afganistan, Africa, al III-lea Reich, Angela Merkel, bombardamente, Carl Schmitt, conflicte, Daesh, decidenți, elite politice, emigranți economici, Ghaddafi, grecia, grupul de la Visegrad, Irak, iresponsabilitate, ISI, Iugoslavia, Jacques Sapir, kurzi, Libia, Machiavelli, masacre, migranţi, NATO, neoconservatori, orbire, Orientul Mijlociu, politici neoliberale, război, război civil, refugiati, șiiți, Siria, Slavoj Zizek, SUA, Turcia, Ucraina, Uniunea Europeană, Venezuela, Viktor Orban, Zbigniew Brzezinski

About the Author

Claude Karnoouh Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat a fost Tribulațiile unui călător străin în România (1971-2017) (ed. Sedcom Libris, 2020). Un prieten statornic al României, Claude Karnoouh a murit la București în septembrie 2021.

Related Posts

Săraci împotriva săracilor, sau cum să vorbim altfel despre criza imigranților →

1973-2017 : prăbușirea ideologică a stângii franceze →

Despre clarviziune în geopolitică. Remarci adresate politicienilor și ziariștilor români →

Despre libertatea presei pe înţelesul inepţilor →