Despre stupiditatea cu ifose parlamentare
Unii parlamentari români au proprietatea indicibilă de a ne înveseli involuntar existenţa; dacă nu reuşesc să facă ceva serios, măcar ne oferă spectacolul duios al stupidităţii încântată de sine, de natură să te amuze aşa cum te amuză absurdul halucinant până la hilar din proza lui Urmuz. Este cazul iniţiativei legislative a unor semidocţi închipuiţi, în funte cu (horribile dictu) social-democraţii Ilie Sârbu şi Gabriela Vrânceanu Firea, care au propus pur şi simplu condamnarea cu închisoarea de la 5 la 10 ani (că doar nu dau de la ei) a celor care eventual ar reînfiinţa Partidul Comunist, de la 3 la 6 ani a membrilor şi de la 2 la 4 ani a sprijinitorilor acestuia.
Îşi imaginează oare iniţiatorii ipostaza aberantă în care cineva s-ar prezenta la tribunal să ceară înregistrarea partidului, ştiind că de acolo ar mai ajunge acasă abia peste un deceniu? Dacă nu, cum ajung ei să distingă între fondatorii organizaţiei şi ceilalţi aderenţi? Le prind degetele în uşă să vorbească?
Să trecem însă peste acest nonsens. Ceea ce ne reţine atenţia este motivarea actului normativ, destinat chipurile să prevină revenirea la regimul comunist vinovat de cele mai mari crime din istorie, de parcă pensionarii probabil suferinzi de reumatism, care depun flori la mormântul lui Nicolae Ceauşescu, ar fi în stare să aplice teroarea roşie cu mânie proletară, în ipoteza ridicolă că le-ar trece aşa ceva prin cap. Semnatarii propunerii repetă în fond locuri comune şi fraze deja răsuflate, cu impresia că dau lecţii de istorie şi de moralitate, că sunt apărătorii, duri dar puri, ai idealului înfrăţirii întru libertate şi liber schimb. Aici se observă că sunt semidocţi, adică inşi care ştiu câte ceva, totuşi au tupeul să se exprime de parcă ar fi specialişti, în cazul de faţă specialişti în domeniul regimurilor şi doctrinelor politice.
Tocmai pentru că săracii de ei nu par a avea prea multe lecturi în materie, le oferim pe gratis o întrebare ajutătoare: cum se face oare că Occidentul ultraliberal nu a condamnat comunismul în bloc, aşa cum a făcut cu fascismul? Totalitarism a fost şi la dreapta şi la stânga, cu toate acestea constatăm o indulgenţă mai mare cel puţin faţă de ideea comunistă, în comparaţie cu refuzul radical adresat fascismului. Răspunsul, inconfortabil pentru urechile setate pe mantra hayekiană, este că ideea comunistă se înrudeşte îndeaproape cu aceea liberală, iar condamnarea sa ar pune într-o postură dificilă presupoziţiile teoretice şi argumentaţia instituţională a liberalismului însuşi. O afirmă nimeni altul decât Vladimir Tismăneanu, arbitrul hotărât al conformităţii atlantiste, atunci când spune că marxismul se originează în proiectul Luminilor (cele filosofice, din secolul al XVIII-lea, nu becurile de pe stradă).
Simplificăm pe înţelesul tuturor: dacă fascismul anulează identitar individul, asimilându-l entităţii supraordonatoare a statului sau rasei, comunismul îşi propune principial să-l emancipeze, să-l elibereze de atotputernicia muncii pentru profitul altuia, în aşa fel încât să devină din mijloc de producţie om stăpân pe sine şi consumator de cultură. Este exact punctul de vedere exprimat de liberalul Ion G. Duca în 1923 la Institutul Social Român, când susţinea necesitatea protejării personalităţii de abuzul implicit în formula economică manchesteriană[1]. Ceea ce disputa el socialiştilor nu era fondul chestiunii sociale, ci mijloacele de rezolvare – aspect ce scapă capacităţii de înţelegere a unor parlamentari autohtoni.
Cu alte cuvinte, crimnală şi contrară umanismului nu a fost ideea ci practica, mai precis practica represivă a comunismului, pe care nu o contestă nici măcar comuniştii (ei eventual o justifică). În aceste circumstanţe, este ilegitim să presupui, că orice partid comunist ar fi cu necesitate promotorul dictaturii, după modelul bolşevic. Aşa ceva echivalează cu legalizarea prezumţiei de vinovăţie sau a „vinovăţiei obiective”, în buna logică stalinistă a lui Andrei Vîşinski. De numele Partidului Comunist Francez se leagă lupta de rezistenţă în timpul ocupaţiei germane, iar de al celui italian, curentul cunoscut drept eurocomunism, eminamente democratic şi în ocurenţă opus intervenţionismului brejnevist. Recomandăm căutarea pe Google a numelui Enrico Berlinguer, n-ar trebui să fie prea dificil…
Nu facem parte dintre cei care consideră comunismul soluţia la capitalism, preferăm socialismul democratic, sau cu alt termen democraţia socială: în locul etatizării – angajarea salariaţilor în gestiunea întreprinderilor, în locul eliminării adversarilor – organizarea unei structuri de negociere a intereselor plurale, asta ca să nu obosim cu prea multe precizări creierele capabile să proceseze exclusiv lozinci. Nu pledăm aşadar în favoarea unei mişcări în care nu credem, ci a unui principiu, şi anume pluralismul democratic. Simpla titulatură nu are cum să constituie temei de acuzare, trebuie văzut ce propune concret formaţiunea respectivă. Cert este că pseudosocial-democraţii actuali l-au depăşit până şi pe Gustav Noske (Google din nou!), care nu a venit niciodată cu propunerea arestării comuniştilor germani pe motivul apartenenţei de partid. Poate doar un anume Adolf Hitler…
[1] I.G. Duca, Doctrina liberală, în Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Cultura Naţională, p. 109.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
20 de teze despre comunism →
O curiozitate de natură istorică: opțiunea comunistă reapare în competiția electorală după 31 de ani de absență →
Istoriografia de observanţă neoconservatoare →
Mare parte din romani si-au pierdut abilitatea de a intelege acest articol.
De fapt, după exprimarea semidoctă a puținelor rînduri ale acestei legi fasciste, se vede capul relelor: ambuscatul ăla de Sorin Ilieșiu. Ce motivație psihanalitică or fi avut ceilalți, nu am de unde să știu. Probabil că Zgonea și Tăriceanu au lăsat textul așa cum e ca parlamentarii să credă că e o glumă proastă. UIte că gluma proastă a trecut de Senat. Și uite că la Senat.ro nu mă lasă să fac comentarii
Pingback: Despre administrație și „asistații social” - Argumente și fapte