SOFTDUR-ISMUL CELUI DE-AL TREILEA SENS
Există în modul de ispitire, în arta de iscodire, ca şi în tehnica de investigare – nu de puţine ori – o implozie reflexivă a Sensului de la răscrucea energhiei cu enargheia, un adyton iondur-ian, în care se profeţeşte cu degetul de lumină şi în care oracol-ul (filosoful nu se joacă de-a oracolul, mai ales când pervertit și deghizat, acesta nu devine altceva decât chestionar) își revizuiește magia inițiatic- enigmatică. Formula de proiecție a actului reconfirmă proporţiile egale de unu şi de multiplu și reechilibrează postarea/poziția eu-lui într-o relație metamorfoza(n)tă cu celălalt, situații particulare care compun și definesc „balanţa farmaceutică şi cifrul ezoteric al dozelor homeopatice cu care lucrează criticii-şamani” (p. 220).
Pentru a împlini sensul al treilea, trebuie să fi parcurs și asimilat (prin înstăpânire) semnul-simbol reprezentând intervalul sensului 1 şi al sensului 2 (cuplu, cuplaj), dar şi să fi acceptat, din probatoriul acestora, propunerile heidegger-iene ale gândirii premeditate, apte să îşi organizeze propria transformare şi să îşi încarce cu valenţe pozitive sarcina de a determina „ce anume o priveşte şi o preocupă, ce anume este pentru ea încă controversat”, abandonând anterioritatea în favoarea mizei de ordinul trei.
Ion Dur nu face filosofie în/prin strategia coruptă şi artificială a accidentalului (a uneori-ului), nu resimte din-chiar- miezul-actului-de-filosofare impulsul profesiei, al fabricării cu orice preţ al vreunui produs-marfă, ci în ipostaza de prestidigitator al tungus-ului, de posesor al terapiei exorcizante [cel de-al treilea sens este un metalimbaj (p. 160)] pune, şamanic, raţiunea la lucru, printr-o sistemă (dispoziție fabuloasă a sufletului şi a minţii), confirmând ceea ce Eliade întrevedea, sub semnul lui trei, în şaman – înaltă spiritualitate, ideologie coerentă, mare nobleţe.
Cele trei atribute se cer exersate (pentru decriptarea destinației ritualice a exerciţiului critic) în partitura formulei sudante a background-ului organic filosofic şi a autorităţii, declinându-și rolul predestinat de constructor al tablei de valori (nietzsche-an, „orice cultură pune în funcţiune un mecanism quasicibernetic de autoreglare, de reevaluare a mai tuturor valorilor”, p. 18) caracteristice unui câmp specific.
Al treilea sens dispune de o existenţă corporală (care vizează metamorfozele omului civic în omul lăuntric, sau subliniază glisările disputei neîncheiat-biopolitice dintre puterea privată și puterea publică – p. 187), de capacitatea de a propune și recomanda modurile adecvate de utilizare (v. Eminescu la începutul posterităţii – p. 20), sau de formulele optime care facilitează coabitări şi/ori conservări de alianţe duale (salvarea discursului filosofic şi conferirea unei anumite/alte identităţi – p. 37). De asemenea, pledează în favoarea turnurilor de răscruce intuite în relaţia filosofie-ştiinţă-literatură sau filosofie-teologie, în regiunile de existenţă, în marginile, lateralităţile şi în recesivităţile lui trei.
Pentru a le putea decreta statutul de manifeste, semnificaţiile lui trei trebuie desprinse și delimitate de deficienţele gândirii mecanismului lui doi, care exclude efectul de plus, claustrând posibilele soluţii în tipare eșuate, sau în dezechilibre blocante: dacă doi se aseamănă, niciunul nu mai posedă o identitate unică, de sine stătătoare și, prin urmare, bine definită; dublul imprimă dezordinea psihologică și socială a inegalității, plonjând în afara structurii valorilor care aparțin sistemului dominant (Gordon E. Slethaug, 1993). Dar tot ceea ce se ratează în doi se împlinește în trei…
Metoda pe care o (e)lansează op-ul de faţă este aceea de a angrena judecăţi, filosofii, terapii, acumulări, receptări şi re-poziţionări ale semnului/sensului lui tertium datur, posibilitate care există şi funcţionează decodificator, dacă şi numai dacă acela care o practică avizat, dispunând de instrumentele contra-aşteptării penelopice (în sensul de a nu mai ţese pânza, ci de a descoase ţesătura) şi de reperele alchimic-cartografice ale prea-bunelor poziţionări, orientări şi îndreptări spre Nordul Axiologic, are o atitudine justă faţă de aproapele/departele/străinul nostru (p. 11), definind, astfel, materia semnului şi sigiliul uroboros-ian.
Ar (con)lucra, aşadar, în trei, antonimia coagulării şi a dezbinării, constituind sensul clar al parcursului umed-uscat hermetist, revelat criticului care (nici autor, nici lector ocazional) își revendică o postură privilegiată, practică, iar cu competență și pasiune, își asumă misiunea de specialist şi, prin aceasta, oficiază un „act iniţatic”.
Softdur-ismul aplicat celui de-al treilea sens, acționează terasant, pe versanţii de contra-atac, la adresa cover-ului, remake-ului şi fake-ului (p. 12).
Constituită în contra-metodei-cover-ului, exegeza eminesciană (Eminescu plasat la răscruce) de după 1990 a exersat tehnicile aproprierii, dar şi strategiile distanțării de Poet, consideră cu intrepiditate Ion Dur, echivalând despărţirea cu o anumită formă de partaj, de disensiuni realizabile (prin împărţire), fără anularea totală și definitivă a contaminării dintre părţi, a influenţelor/confluenţelor acestora (p. 23-24).
În același context (la început a fost relaţia…de ordinul trei s.n.) se cuvine să fie grupați, sub sensul lui trei, Blaga, Cioran şi Noica (p. 37), aşa cum, în nota binomului recesiv (opera şi omul), Mircea Vulcănescu lansa o argumentație constituită din trei alternative, pentru o nouă viaţă spirituală. Trebuie menționat aici avertismentul potrivit căruia Vulcănescu „stăruie asupra celui de-al treilea sens al vieţii spirituale”, modalitate prin care eu-l poate fi depăşit, satisfăcut și complinit prin trecerea dincolo de cele două vămi/sensuri (p. 67). Nod al remake-urilor care va preceda un Cioran-mânuitor-al limbajului, combatant declarat al ostilităților cu prezentul, privirea încrucişată este aptă să rostească într-o parte şi să semnifice în alta (pp. 152-153).
(Par)curgerea privilegiată a istoriilor şi a căderilor, ca reafirmare la timp şi în timp a pre-judecăţilor de gust, interoghează perioadele lungi ale istoriei, estimate ca unități reprezentative pentru destinul postum al operei/autorului, cu buna proporţie care dozează amploarea interstiţiilor, apreciate drept relevante (p.75), conservând sensul la adăpost de atracţiile modernităţilor reflexive, tendenţiale, lichide, multiple şi multiplicabile, alternative şi non-uniforme, pentru a le stiliza, în viziune habermas-iană. Magia postmodernă, consideră Ion Dur, relevă un soi de atitudine primitivă, semibarbară, de dramă/aventură comună omului arhaic şi omului de azi, infiltrată în energia producţiei de mituri, în forța de străpungere a straturilor subconştientului şi de răbufnire pe fondul refulării sociale, (re)clamând un exorcism tămăduitor/purificator (p. 157).
Ion Dur exorcizează conștiința intelectualului contemporan în sensul eliberării de demonul fake-ului şi reafirmă etica autenticităţii: „binomul fiinţei intime a intelectualului este dat de deschidere şi de morală – să scapi de îngrădirea specialităţii tale şi să iei în serios o etică a ideilor, o morală care se opune însă unei estetici (fuga după original, picant şi paradoxal) şi, în egală măsură, unei mistici a ideilor (o pretinsă putere de ispitire, de extaz a acestora). Cel ce îşi sparge limitele propriei profesii este numit de Morin metaintelectual” (p. 181).
O anumită situare un pic mai în faţă sau un pic mai lângă încarcă cu un prea-sens autentic, modalitatea de continuă/continuată deconstrucţie a subiectului, a producătorului de sens, de subordonare față de puterile anonime ale discursului/violenţei simbolice, prin deconspirarea anturajului şi a voinţei de putere, în grade de asumare diferite, având miză în triada lui a fi, a face, a avea (pp. 183-185).
Revenirea la sensul profund al grecescului krisis reprezintă pentru Ion Dur, oportunitatea de a decide repunerea în cumpănă a revelației prin cunoaștere și a exprimării prin text, cu scopul de a judeca rostul şi evoluţia măsurii axiologice şi a performanţei prin text, ca act şamanic (în acelaşi sens eliade-scian) constând în acțiunea de „a pleda inteligent şi onest, construind silogisme, fără a cădea în capcana sofisticărilor banale” și finalizat prin atitudinea unui contra pro (pp. 220-221).
Al treilea sens este capabil să atenueze dihotomiile ireconciliabile, să renunţe la constatările ambidextre (în accepția nietzsche-ană a devizei nu vreau să scriu cu mâna doar), să recupereze o bază de comunicare (în codul eseului filosofic, în partitură noiciană), să vectorializeze, la răscruce, câmpul de forţe, estimând locul şi timpul diferenţei trăit-filosofat, prin recuperarea trei-ului ca ne-dus şi ne-întors; sensul/parcursul oricărui demers este mai interesant decât ţinta/finalitatea acestuia.
Ion Dur este mânuitorul celui de-al treilea sens, acel magician care intuiește orizontul și depistează traseul-sensul și depărtarea în/pe care se întind sandalele criticului.
Aşadar, Ion Dur ni se relevă ca un Empedocle care exilează zeii tradiţionali ai dublului (pseudo-zeul criticii native şi pe cel al criticii facile), pentru a echivala sensul lui trei cu ananke: un parcurs iniţiatic, în care sandala de bronz nu va fi uitată, ci lăsată exact la răscrucea unde trebuie să fie poziţionată (fără derapaje, interferențe mecanice şi duble ingrediente nesavuroase filosofic), sub genericul surselor şi al resurselor activ/activate ale lui trei.
* Numerele de pagină menţionate trimit la:
DUR, Ion, Cel de-al treilea sens, Editura Institutul European, Iaşi, 2014.
About the Author
Viorella Manolache Viorella Manolache este cercetător ştiinţific III, dr., la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C.Brătianu” al Academiei Române, Bucureşti, Departamentul de Ştiinţe Politice.
Related Posts
De la gândire la acţiune şi înapoi sau când a spune înseamnă a acţiona şi a acționa înseamnă a spune: exerciţii critice →
Despre Pastila Roșie, de Daniel Nica →
Filosofia şi succesul în afaceri →
Comentarii recente