Ce șanse avem să scăpăm de război? Răspunsul realismului politic
Realismul politic este cea mai serioasă abordare teoretică a relațiilor internaționale. El nu analizează fenomenele prin prisma valorilor morale (care sunt relative și adesea ineficace practic), a idealurilor politice (totdeauna discutabile, amendabile) sau a normelor juridice (adesea pur formale), ci prin aceea a intereselor fiecărui stat, a conflictelor de interese, a calculului costurilor/beneficiilor acțiunilor, a raporturilor de putere și a evaluării șanselor de succes. Nu este niciodată vorba de „buni” și „răi”, de „progresiști” sau „reacționari”, de civilizații superioare sau inferioare, etc. – ci numai de INTERESE, RAPORTURI DE FORȚĂ, COSTURI și RISCURI pe care statele le iau în calcul pentru a decide strategia de urmat. Pacea nu este văzută ca „stare naturală, normală” sau ca perioadă de „respectare a dreptului internațional”, ci ca perioadă în care fie interesele puterilor potențial beligerante coincid (temporar), fie se realizează un (temporar) echilibru de forțe cu capacitate disuasivă. Spre exemplu, cele patru decenii după cel de-al doilea război mondial (perioada războiului rece) au constituit în spațiul euro-atlantic o perioadă de (relativă) pace deoarece s-a realizat celebrul „echilibru al terorii”: echilibrul dintre capacitățile de disuadare nucleară ale blocului sovietic și ale celui nord-atlantic (între Pactul de la Varșovia și NATO) a descurajat orice primă lovitură militară. După 1990, însă, acest echilibru s-a rupt, și astfel s-a creat o situație nouă în care probabilitatea unor mari războaie s-a amplificat.
În special în cazul marilor puteri, explicarea fenomenelor politice în termenii intereselor și ai raporturilor de forță este extrem de relevantă. Conflictele de interese generează tensiunile, iar dezechilibrele de putere pot împinge tensiunile până la război, deoarece marile puteri ce ajung (fie și temporar) la o superioritate militară tind să o fructifice prin operațiuni active pentru a-și menține sau accentua dominația, în timp ce alte mari puteri aspiră la anularea acelei superiorități și la instalarea propriei dominații.
Într-o analiză a celor două războaie mondiale din sec. XX, realismul politic poate dovedi cum interesele statelor și calculul șanselor unei victorii militare au condus la izbucnirea conflictelor. În primul război mondial, superioritatea militară a Triplei Alianțe în zona Europei centrale (superioritate care a făcut ca până și în prima parte a ultimului an de război, 1918, Germania și Austro-Ungaria să domine militar și să fie aproape de victorie) a condus liderii politici germani și austrieci la concluzia că pot câștiga un război cu adversarii lor (Antanta). Acest calcul a fost principala cauză (deși nu singura!) a primului război mondial, așa cum se recunoaște ades azi:
“The conflict had many proximate causes, but deep down was powered by a prevailing idea: that the strong will, and should, overcome the weak” (Simon Deakin Law and Solidarity: Reflections on August 1914, in Social Europe, http://www.socialeurope.eu/2014/10/law-solidarity-reflections-august-1914/ )
Convingerea că sunt cei mai puternici i-a împins în 1914 pe conducătorii celor două state central-europene la decizia de a declanșa ostilitățile. În același timp, faptul că adversarii lor nu erau atât de slabi încât să fie siliți să cedeze fără luptă a dus la acceptarea de către aceștia a confruntării militare.
În cel de-al doilea război mondial, lucrurile au fost și mai clare: superioritatea Wehrmacht-ului a fost principala cauză a deciziei lui Hitler de a risca un război cu Franța și Anglia. Și, dacă acesta nu făcea eroarea capitală de a ataca URSS (în timp ce lupta cu Anglia continua) iar japonezii nu făceau eroarea capitală de a ataca SUA, nu se știe cât de departe ar fi mers succesele militare ale Wehrmacht-ului și cât ar fi durat ocupația germană în Europa. Mașina de război nazistă n-a fost învinsă de Franța și Anglia (adversarii inițiali), ci de URSS și SUA, care au intervenit ulterior în conflict (și care, în condiții puțin schimbate, ar fi putut să nu intervină)… În același timp, Anglia și Franța nu erau chiar atât de slabe economic și militar încât să accepte dictatul nazist. Combinația dintre excesul de putere al Germaniei naziste și slăbiciunea militară parțială (iar nu totală) a englezilor și francezilor a constituit amestecul exploziv inițial al ultimului război mondial.
Exemplele ar putea continua, dar concluzia e clară: războaiele mari nu sunt provocate de cei slabi, ci de cei puternici. Războaiele sunt declanșate în primul rând de state care calculează că dețin superioritatea militară și pot, printr-un conflict deschis, învinge puterile rivale. Cei care decid asupra declanșării unui război nu sunt de regulă iraționali: agresiunile se bazează pe calcule atente, plecând de la evaluarea avantajelor militare existente. Aceste calcule sunt, desigur, mascate. Agresorul nu recunoaște că superioritatea sa militară și ambiția de a învinge sunt cauzele acțiunilor sale, ci inventează diverse pretexte. Pretextele pot fi un act terorist (ca atentatul de la Sarajevo, împotriva moștenitorului tronului austro-ungar, din 1914), sau nevoia de spațiu vital (ca în cazul Germaniei naziste, care se pretindea “sufocată“ de lipsa de spațiu). Dar, dincolo de aceste pretexte, ceea ce determină decizia de a declanșa un război este de fapt convingerea agresorului sau a inițiatorului că, având superioritatea militară, îl poate câștiga. Și o putere este cu atât mai tentată să profite de superioritatea sa militară pentru a-și satisface interesele, cu cât această superioritate este mai mare – deoarece amploarea avantajului celui mai puternic face să crească corespunzător șansa unui succes militar deplin. Pe de altă parte, pentru ca explozia începerii războiului să se producă mai este necesar ca alte state să nu se simtă atât de slabe încât să trebuiască să cedeze în fața puterilor dominante.
Așadar, într-o analiză a realismului politic asupra riscurilor de război trebuie plecat de la detectarea puterii sau puterilor ce dețin o superioritate militară și pot fi tentate să o folosească pentru satisfacerea intereselor lor. De asemenea, trebuie analizat dacă alte state (adversare sau doar rivale) sunt chiar atât de slabe în raport cu primele încât să fie silite sa cedeze fără luptă. Or, în prezent cine deține superioritatea militară? Evident, SUA. Superioritatea militară a SUA față de potențialii rivali (Rusia, China) este incontestabilă, cu atât mai mult cu cât în spatele SUA stă NATO, adică aproape întregul Occident dezvoltat și cele mai multe puteri nucleare mai mici, (Anglia, Franța) și Israelul. Strategii militari americani pornesc așadar de la premisa superiorității militare certe a SUA și a NATO, deci de la evaluarea (corectă, în linii mari) că șansele de a câștiga un război de amploare sunt de partea lor.
Această evaluare, făcută încă din 1990, a stat la baza doctrinei Wolfowitz (elaborată încă din 1992 sub direcția lui Paul Wolfowitz) și a recomandărilor lui Zbigniew Brzezinski, a căror esență este decizia SUA de a nu mai tolera niciodată existența unui rival militar considerabil (așa cum fusese anterior URSS). Implicația acestei decizii este că SUA nu vor acționa neapărat împotriva unui inamic activ, a unei amenințări imediate ori măcar efective, ci vor acționa (eventual militar) ori de câte ori apare riscul apariției unui posibil rival (de ex., China) sau a consolidării forței unui rival mai vechi (ca Rusia) – deci vor acționa adesea preventiv (pentru a preveni consolidarea militară a unui eventual concurent), chiar dacă nu există încă un casus belli propriu-zis (un motiv de război de genul agresiunii sau amenințării).
Conform doctrinei Wolfowitz, nu ar fi deci nevoie de vreo agresiune sau de vreun pericol iminent, pentru ca mașinăria militară americană să se pună în mișcare. Este de ajuns ca evenimentele să indice conturarea unei puteri militare concurente, fie și numai într-o zonă critică a lumii. Odată ce spectrul rivalității amenință sau incompatibilitatea de interese devine clară, orice pretext poate fi bun pentru intrarea în acțiune: combaterea terorismului, intervenția umanitară, eliminarea unor dictatori sau apărarea unor principii (chiar principii frecvent încălcate de toate statele) devin justificări ale unei intervenții militare care, în realitate, are drept obiectiv eliminarea sau imobilizarea unui rival de pe scena mondială sau dintr-o regiune sensibilă.
Superioritatea militară a SUA față de posibilii adversari, în ceea ce privește capacitatea de lovire, este însă cu mult mai mare decât aceea pe care o aveau Germania și Austro-Ungaria în 1914 sau decât avea în 1939 Germania nazistă asupra celorlalte state europene. Capacitatea de lovire nucleară americană, rețeaua de baze militare de pe tot globul, resursele economice și tehnologice, forța armată a NATO determină transformarea decalajului de forțe într-o veritabilă prăpastie: puterea de distrugere militară americană (și a NATO) este incomparabil mai mare decât a potențialilor săi rivali, China sau Rusia. (Nu întâmplător, Putin s-a grăbit să declare că numai un nebun ar putea gândi că Rusia va ataca NATO. Aici, el a spus întâmplător adevărul: cu siguranță, Rusia nu are nici puterea, nici sistemul de alianțe necesar pentru a putea îndrăzni să atace NATO). SUA, în schimb, dețin avantajul unui sprijin internațional neegalat. În timp ce, în 1914, Germania și Austro-Ungaria aveau doar sprijinul Italiei (în cadrul Triplei Alianțe), iar în 1939 Germania beneficia doar de sprijinul (dubios) al Italiei mussoliniene și de ajutorul indirect al Japoniei, SUA au în spatele lor toată capacitatea economică și politică euro-atlantică reunită în NATO. Tocmai această incontestabilă superioritate explică politica americană din ultimii ani, o politică de consolidare militară sistematică și de acțiune împotriva statelor definite drept ostile.
În același timp, state ca Rusia, China sau Iran nu sunt atât de slabe economic și militar încât să se simtă obligate să cedeze fără luptă în fața superiorității NATO. Forța economică a Chinei, dimensiunile uriașe ale populației sale, arsenalul nuclear al Chinei sunt elemente care exclud caracterizarea Chinei ca stat slab, obligat să cedeze automat în fața voinței americane. Rusia, la rândul ei, deține încă un arsenal nuclear important și resurse naturale incomparabile, ceea ce dă politicienilor ruși convingerea că statul rusesc nu este un stat slab. Micile succese tactice ale lui Vladimir Putin (Crimeea, Siria) pot chiar genera iluzia că, sub conducerea lui, Rusia a devenit o putere dominantă (ceea ce, evident, nu este deloc cazul). Iluzia grandorii, care apare la anumiți lideri chinezi, ruși sau (sub impulsul fanatismului teocratic) la lideri iranieni poate juca un rol important în pregătirea amestecului declanșator al războiului global.
Așadar, SUA și NATO dețin o superioritate economico-militară fără precedent în trecutul omenirii, în timp ce China, Rusia și alte state mai mici (Iran, Coreea de Nord etc.) nu sunt atât de anemice încât să trebuiască să accepte direct sau imediat un dictat euro-atlantic. Iată de ce trebuie să constatăm că, în conformitate cu analizele realismului politic, ingredientele principale necesare pentru o explozie globală (un război la scară globală) sunt în prezent, din nefericire, întrunite.
Desigur, un război de mare amploare este un fenomen complex, a cărui izbucnire nu poate fi prevăzută cu precizie matematică. Diverse elemente de conjunctură pot amâna sau diminua pericolul de război, diverse scenarii posibile pot lua locul celui catastrofal. Nu se poate deci trage deocamdată concluzia că războiul mondial este inevitabil. Dar probabilitățile, din nenorocire, sunt mai curând favorabile unei mari confruntări militare: șansele ca în 2016 sau în anii următori să scăpăm de un mare război sunt mai curând mici decât mari.
Cum stăm noi, în caz de război?
Superioritatea economică și militară a SUA și a forțelor nord-atlantice poate fi salutată ca veste bună de noi toți, cei care ne-am obișnuit să desemnăm Occidentul ca bastion al democrației, civilizației și progresului. Oare nu e bine că avantajele sunt de partea statelor democratice, a forțelor lumii dezvoltate?
Ba da, desigur. În principiu, este mai bine ca puterea să fie de partea „bună” a frontului, și nu de partea „rea” (state înapoiate, nedemocratice etc.). Însă, aici există un clenci. Realismul politic, așa cum spuneam, nu analizează scena internațională în termeni de „bine” și „rău” – termeni vagi, relativi și interpretabili. El analizează eventualitățile și riscurile din perspectiva conflictelor de interese și a capacităților de a impune (politic dar și militar) satisfacerea intereselor proprii. Conform interpretărilor sale, statele cele mai puternice (economic, militar) sunt și cele mai susceptibile să declanșeze conflicte majore, deoarece ele au cele mai bune șanse de a câștiga în confruntările respective și de a-și asigura astfel apărarea intereselor. Așa se explică expansiunea militară a SUA și a NATO în ultimii cincisprezece ani, o expansiune recunoscută atât de unii politicieni americani, de comentatori, cât și de populația din statele dezvoltate.[i] Comentatorii semnalează că această expansiune nu se explică prin existența unor amenințări serioase, ci prin anumite interese speciale:
„Statele Unite n-au inamici puternici. Nu numai că suntem în siguranță, dar ne bucurăm de mai multă siguranță decât orice altă mare putere din istoria modernă. Geografia este cel mai mare protector al nostru. Oceane mari ne separă de potențialii agresori. […] Un alt atu al nostru este slăbiciunea posibililor rivali. Va fi nevoie de generații pentru ca China să poată rivaliza serios cu Statele Unite. […] Rusia e slabă și înfruntă serioase dificultăți economice. […] violența din Orientul Mijlociu nu are implicații serioase pentru securitatea Americii. […] Promovarea imaginii unei lumi pline de inamici crează o psihoză a securității ce deformează imaginea noastră despre lume. […] Producătorii de armament profită de această psihoză chiar mai direct decât militariștii. Americanii iau bugetul nostru militar șocant de mare ca pe ceva aproape normal […] Găsirea unor noi amenințări este o totdeauna o bună afacere pentru cineva” [Stephen Kinzer, Visiting Fellow la Watson institute for International Studies, Brown University, în articolul „The world of threats to the US is an Illusion”, Boston Globe, 12 aprilie 2015, www.bostonglobe.com]
În realitate, deci, supremația militară a SUA nu este periclitată. După cum se vede, realismul politic nu evaluează moral sau juridic (din perspectiva dreptului internațional) agresivitatea unui stat. Concluzia realismului politic că supremația SUA (mai mare decât a altor mari puteri din trecut) creează condițiile unui mare conflict nu pleacă de la premisa că „americanii sunt răi” sau „agresivi”, că au conducători belicoși sau iresponsabili etc. Punctul de pornire este o evaluare strict tehnică a intereselor existente (de menținere a dominației și controlului SUA asupra scenei internaționale), și a superiorității militare deținute de SUA și NATO asupra posibililor rivali. Tocmai de aceea, analiza realismului politic este solidă teoretic (și nu ideologică sau moralizatoare) iar concluziile ei sunt cu atât mai alarmante: nu defectele liderilor americani, ci un calcul rațional inspirat de dorința de a profita de propria superioritate poate împinge SUA spre acțiuni militare decisive. Nu este deci de așteptat ca alți politicieni americani (viitorul Președinte, de ex.) să manifeste mult pacifism și reținere față de folosirea armelor. Iar cei care și-au pus speranțele, în acest sens, în Obama, s-au convins probabil deja că au greșit. În ansamblu, republicanii sunt desigur mai favorabili recursului la forță decât democrații, dar și printre democrați există un puternic curent de opinie „hawkish” (belicos).
Dar oare populația americană nu va avea nimic de spus? Votul democratic nu va cântări deloc? Nu este oare de așteptat ca populația unui stat puternic să se opună declanșării războiului, război ale cărui costuri (chiar dacă mai mici decât ale altor state) le va plăti ea însăși? Din nenorocire, statele moderne sunt democratice doar într-un sens tehnic (organizează periodic alegeri, înregistrează alternativa la putere a partidelor politice etc.) , nu într-un sens substanțial. În esență, forța grupurilor de interese (economico-politice) dominante, ce controlează puterea de stat, este mult mai eficace decât opinia publică, iar minoritățile influente („elitele” economice, politice și militare) decid suveran deseori împotriva opiniei majoritare – sau modifică atitudinile majorității în sensul dorit (prin campanii de convingere publică manipulativă). Forța acestor grupuri, forța oligarhiei sau, cum spunea președintele Dwight Eisenhower, forța complexului militar-industrial prevalează, iar opinia publică, în loc de a fi ascultată și respectată, va fi manipulată și înregimentată.
În același timp, opinia publică poate să nu aprecieze costurile ca fiind prea mari, mai ales dacă războiul anticipat se va desfășura departe de granițele țării respective. Spre exemplu, dacă un conflict de amploare se declanșează în Europa – între SUA, cu sprijinul NATO, și Rusia – costurile vor fi imense pentru europeni, mai ales pentru cei situați aproape de granițele Rusiei sau Chinei (unde se acumulează tensiunile militare) dar nu la fel de mari și alarmante pentru americani, canadieni sau australieni care vor fi foarte departe de teritoriul principal de conflict. Chiar și englezii se pot simți relativ confortabil, dacă principalele operațiuni militare s-ar desfășura în Ucraina, ori (atunci când războiul se amplifică) în Ucraina, Rusia, Polonia, România etc. Iată de ce americanii, englezii, canadienii vor fi mult mai lesne convinși că un război e necesar, decât ar fi europenii și mai ales est-europenii.
Printre oamenii neavizați, domină convingerea că poziția geografică nu mai contează astăzi, în condițiile existenței rachetelor intercontinentale, a submarinelor cu rază lungă de acțiune și a bombardierelor strategice care pot lovi practic orice țintă de pe glob. Această convingere este profund greșită, deoarece nu ține seama de precauțiile pe care le vor lua marile puteri aflate în conflict. Este extrem de probabil că, cel puțin în fazele non-finale ale conflictului, acestea vor evita să se lovească direct una pe alta și să provoace represaliile nucleare ale părții opuse. Pe cât va fi posibil, marile puteri vor evita declanșarea războiului atomic total, lovirea reciprocă, decisivă, deoarece o atare strategie ar provoca pierderi incalculabile. Ele vor prefera, cu siguranță, să se confrunte pe teritoriile altor state (așa cum au făcut-o și în trecut) – numai în situații ultime (disperate) vor recurge la lovituri reciproce directe susceptibile să declanșeze represalii pe măsură. Până acolo însă, confruntarea va fi (pe cât posibil) localizată, iar pierderile vor afecta în primul rând anumite regiuni sau zone sensibile în care aceasta va avea loc.
Faptul că marile puteri vor amâna cât se poate de mult o confruntare nucleară reciprocă, directă, totală, pe teritoriul propriu, preferând să se lovească în zone strategic semnificative aparținând însă altor națiuni, atrage atenția asupra specificului (destul de dramatic) al situației unor state aflate în zona de „întâlnire” sau, mai bine zis, de confruntare dintre marile puteri, așa cum, din nefericire, este și România (prin apropierea ei de granițele Rusiei și ale Ucrainei). Există la noi, în România, Polonia sau statele baltice o anumită jubilație generată de faptul că tensiunile actuale între Occident și Rusia ne găsesc într-o poziție bine consolidată, apărați de umbrela NATO și situați de partea „bună” a frontului, nu de cea „rea” așa cum am fost până în 1989. Dar, conform analizelor realismului politic, este o jubilație prematură și, într-un anumit sens, iresponsabilă. Că ești de partea „bună” sau „rea” contează în final prea puțin – ceea ce contează infinit mai mult sunt COSTURILE pe care afilierea ta și, mai ales, poziția ta pe front ți le vor impune. Dacă războiul se va purta pe teritoriul tău, sau la granițele tale, costurile pot fi imense, și faptul că ești de partea „bună” nu mai constituie deloc o consolare. Și Vietnamul de sud a fost de partea „bună”, dar asta nu l-a ferit de distrugeri incalculabile în timpul războiului din Vietnam. Ceea ce trebuie deci luat aici în considerare este faptul că marile puteri se confruntă adesea pe teritoriul altora și pe cheltuiala (de resurse și de vieți omenești) a statelor mai mici. În anii ‘60-‘70 ai secolului trecut, URSS și SUA s-au confruntat militar ani în șir, dar nu pe teritoriul lor, ci pe acela al Vietnamului. Prea puțin a contat pentru vietnamezi că erau de partea „bună” (în Sud) sau de cea „rea” (în Nord). Dezastrul a fost total, în ambele părți și pentru toată populația. Mai mult, el s-a extins în Cambodgia și Laos, state vecine. Pentru statele mici, este mai important ca teritoriul lor să nu fie teatru de război (conflictul să nu se desfășoare pe teritoriul lor sau la granițele lor) decât să fie de partea „bună” a frontului.
Așa că aceia care se bucură DOAR pentru că noi ne aflăm sub umbrela protectoare a NATO sunt iresponsabili: cel mai mult contează ce ROL anume jucăm noi în NATO. Dacă vom juca rolul de vârf de lance (contra Rusiei) și de câmp de război, bucuria noastră ar fi nebunească.
Un alt corolar al analizei bazate pe realismul politic este acela că nu e de așteptat ca principiile morale sau normele dreptului internațional să descurajeze declanșarea unui război de proporții de către puterile superioare militar. Dacă o atare descurajare e posibilă și dacă se va materializa, ea va avea o singură cauză: frica. Chiar în condiții de netă superioritate militară, marile puteri nu pot scăpa complet de frică, deoarece orice război implică costuri, riscuri și pierderi, iar rezultatele nu sunt niciodată întru totul previzibile. (Tocmai dorința de a scăpa definitiv de frică a inspirat doctrina Wolfowitz privind eliminarea oricăror rivali: ideea era că, dacă SUA nu vor mai avea rivali, ele nu vor mai avea de ce să se teamă). Cu atât mai mult, statele care nu dețin supremația militară se tem de consecințele confruntărilor. Pentru destinul păcii, prea puțin contează care dintre părți va face (dacă va face!) un pas înapoi de teamă; reținerile sau retragerea pe o poziție submisivă pot avea efecte benefice, înlăturând războiul. În același timp, mutarea principalului conflict într-o altă zonă geografică este de asemenea benefică pentru acele state de care tensiunile militare se îndepărtează: pentru România, o mutare a confruntării principale din Ucraina în Siria (ca urmare a intervenției ruse împotriva ISIS) ar fi o veste foarte bună, cu toate că nimeni nu poate garanta că războiul nu se va instala pe mai multe fronturi, inclusiv în Europa.
Numai teama de consecințele unui mare război va putea prevala asupra tentației de a profita de superioritatea militară ori de conjuncturi favorabile loviturilor de forță executate de una sau alta dintre părțile susceptibile de a intra în conflict. În perioada următoare, va fi fascinant de urmărit cum se vor confrunta tentația și frica, și mai ales care dintre ele va învinge.
[i] Politicieni care s-au aflat la cel mai înalt rang, așa cum este fostul președinte american Jimmy Carter, au afirmat:
- „But nowadays unfortunately, my wife and I have been to more than 130 countries and now we travel around doing work for the Carter Center, and it’s generally accepted that the most intense warmonger for the last 35 or 40 years has been the United States of America. We’re the country that’s in the forefront of almost every war that’s started. And when you go into Brazil, when you go into China, into Egypt and so forth, you find countries that haven’t been to war in the last 30 years or more… We have grandchildren who have never lived in a country that was not at war.” (interviu dat de Jimmy Carter lui Brian Lehrer, citat în articolul lui John Horgan, Pope Francis, Jimmy Carter and the „Greatest Threat to Peace”, 21 Septembrie 2015, articol apărut pe un blog gazduit de Scientific American, http://blogs.scientificamerican.com/cross-check/pope-francis-jimmy-carter-and-the-greatest-threat-to-peace/ )
În cartea sa The Neoconservative Threat to World Order, Clarity Press, 2014, Paul Craig Roberts, fost Assistant Secretary of the Treasury în administrația Reagan, fost profesor universitar și acum președintele The Institute for Political Economy, „explains how the collapse of the Soviet Union in 1991 removed the only check on Washington’s ability to act unilaterally. The United States’ position as the sole remaining superpower led to the euphoric
proclamation of “the end of history” and to Washington’s presumption of the victory of “American democratic-capitalism” over all other systems. The neoconservatives became entrenched in successive American
administrations, both Republican and Democratic. Their ideology of US global hegemony—the doctrine that no other power will be allowed to arise that could constrain US unilateral action—has become a
foundational premise of US foreign policy”. (http://www.paulcraigroberts.org/2015/10/03/neoconservative-threat-world-order-paul-craig-roberts-2/ )
Diverși comentatori avansează opinii similare.
Celebrul lingvist și analist politic american, Noam Chomsky afirmă că SUA sunt cel mai mare pericol pentru pacea lumii (http://www.salon.com/2015/08/21/noam_chomsky_america_is_the_gravest_danger_to_world_peace_partner/?utm_source=facebook&utm_medium=socialflow ). Oameni de cultură, ca Oliver Stone confirmă această apreciere: “We’re not under threat. We are the threat.” ( http://www.middleeasteye.net/news/oliver-stone-tells-his-untold-history-middle-east-1467591396)
Examinând documentul oficial elaborat de Pentagon, Strategia militara nationala a SUA in 2015, un alt comentator observa: „War, war and more war. This is the Pentagon’s vision of the future. Unlike Russia or China which have a plan for an integrated EU-Asia free trade zone (Silk Road) that will increase employment, improve vital infrastructure, and raise living standards, the US sees only death and destruction ahead. Washington has no strategy for the future, no vision of a better world. There is only war; asymmetrical war, technological war, preemptive war. The entire political class and their elite paymasters unanimously support global rule through force of arms. That is the unavoidable meaning of this document. The United States intends to maintain its tenuous grip on global power by maximizing the use of its greatest asset; its military.”(Mike Whitney The Pentagon’s “2015 Strategy” For Ruling the World, în revista Counterpunch, la 3 iulie 2015)
http://www.counterpunch.org/2015/07/03/the-pentagons-2015-strategy-for-ruling-the-world/ )
Cetățenii, la rândul lor, nu au omis aceeași constatare: „Europeans consistently regard the US as the biggest threat to world stability, a new poll reveals on Monday. A survey carried out in June by Harris Research for the Financial Times shows that 32 per cent of respondents in five European countries regard the US as a bigger threat than any other state.”(din Financial Times: Europeans see US as threat to peace, articol de Daniel Dombey and Stanley Pignal, 1 iulie 2007, http://www.ft.com/cms/s/0/70046760-27f0-11dc-80da-000b5df10621.html#axzz3ns97KN3t )
În 2014, un sondaj Gallup constata că 24% din locuitorii lumii percep SUA ca pericol pentru pacea mondială: In early 2014, Gallup International/WIN released its annual global survey based on research conducted the previous year. The most striking statistic was that 24 percent of people around the world believe that the U.S. poses the greatest threat to peace. The runners-up were far behind: eight percent of respondents thought Pakistan was the greatest threat, while six percent thought it was China. And only five percent of those surveyed thought Iran was a threat to world peace. The numbers are based on interviews with 1,000 people in 65 different nations. (http://www.alternet.org/news-amp-politics/1-threat-peace-world-guess-who-its-us )
În acelasi sondaj de opinie, 13% dintre americani au spus și ei că SUA este cel mai mare pericol pentru pace.
Publicația americană de centru-stânga Huffington Post, trăgea,drept urmare, concluzia că nu este nici o cale de a îndulci pastila – lumea tinde să vadă puterea americană ca pericol pentru pace:
“There’s really no way to sugarcoat it: The rest of world believes that the United States is the country that poses the greatest threat to world peace, beating out all challengers by a wide margin.
This is the conclusion of a massive world opinion poll conducted by Win/Gallup International and released at the close of 2013. The poll, which was first conducted in 1977, asked over 66,000 thousand people across 65 countries this year a variety of questions about the world, including which country they would most like to call home, whether or not the world is becoming a generally better place and which country poses the greatest threat to world peace” Huffington Post, http://www.huffingtonpost.com/2014/01/02/greatest-threat-world-peace-country_n_4531824.html
Pingback: CARE SUNT SANSELE IZBUCNIRII UNUI RAZBOI MAJOR SI CUM NE VA AFECTA?/ “Lebedele negre” ale Orientului Mijlociu. SE VA CREA UN STAT SUNNIT IN SIRIA SI IRAK? Despre BALCANIZAREA Siriei si Irakului/ ISRAELUL SE TRANSFORMA INTR-UN REGIM EXTREMIST S
Pingback: CARE SUNT SANSELE IZBUCNIRII UNUI RAZBOI MAJOR SI CUM NE VA AFECTA?/ “Lebedele negre” ale Orientului Mijlociu. SE VA CREA UN STAT SUNNIT IN SIRIA SI IRAK? Despre BALCANIZAREA Siriei si Irakului/ ISRAELUL SE TRANSFORMA INTR-UN REGIM EXTREMIST S
Pingback: Ce șanse avem să scăpăm de război? Răspunsul realismului politic - Anonimus
Pingback: Ce șanse avem să scăpăm de război? Răspunsul realismului politic | Lupul Dacic