Lacrimile bancherilor. Despre legea dării în plată.
Așa cum am anticipat în decembrie, și cum de altfel se aștepta foarte multă lume, președintele Klaus Iohannis s-a lăsat impresionat de lacrimile de crocodil ale bancherilor și a reîntors spre parlament „Legea dării în plată”. Aceasta riscă să ajungă acum înapoi la promulgare într-o versiune emasculată, din care s-au eliminat la cererea lobbyului bancar, probabil pe baza principiului patentat de Caragiale: „Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic.”, exact prevederile care ar fi putut face din această lege una istorică.
Dar, dacă tot vorbim de lacrimi, nicăieri nu le vom găsi mai abitir decât în poveștile oamenilor care au ajuns astăzi în nefericita situație de a se vedea băgați în procedura de executare silită. Cum societatea informațională pe care o traversăm cu bietele noastre vieți e, spre deosebire de societățile trecutului, suficient de transparentă pentru a ne lăsa să privim prin ferestrele sale deschise, putem să ne imersăm cu ușurință în lacrimile acestor nefericiți – trebuie doar să facem minimul efort, omenescul efort, de a ne informa. Pentru că executorii sunt obligați să dea publicității publicațiile de vânzare. Ele nu sunt un secret. Publicațiile sunt afișate pe internet, sunt afișate la sediile lor, apar în presa locală și în diverse publicații specializate. Pornind de la numele și adresele din aceste publicații de vânzare putem reconstitui cu ușurință fapte, întâmplări, frânturi de destine, putem să ne închipuim micile bucurii și în cele din urmă marile tragedii ale oamenilor de lângă noi. Dincolo de abstracțiunile de genul „BNR consideră că o să scadă economia dacă se dă legea dării în plată” sau „cf. cunoscutului guru economic X, tinerii nu vor mai putea să-și cumpere case” poveștile pe care le putem descâlci cu un minimum de efort dacă avem răbdarea să mergem pe firul publicațiilor de vânzare sunt deseori despre lacrimi adevărate, nu inventate.
Să luăm, bunăoară, cazul lui A.R., decedat în urma unui accident nefericit în iunie 2012, la vârsta de 38 de ani. A.R., profesor în București, era originar de undeva din județul Botoșani. Inițiala soției sale e tot „A”, o vom numi „Ana”, erau împreună părinții unui băiețel. Nu dăm și numele băiețelului, dar consemnăm, strict ca fapt divers, că publicația de vânzare la care am avut acces îl consemnează, cu acribie, și pe el în calitate de moștenitor împotriva căruia banca face executarea silită. Altfel zis, banca împotriva unui copil. Ei bine, în 2008 A.R. a împrumutat de la o bancă oarecare, căreia nu îi vom da numele, suma de 57.000 CHF, bani cu care și-a cumpărat un apartament în Berceni. Nu știm, deoarece informația seacă din publicația de vânzare nu ne informează și asupra acestui aspect, dacă respectivul apartament era „casa visurilor sale” sau nu. Dar bănuim că da. Cum altfel să nu fie pentru tânărul venit de la capătul țării tocmai în marele oraș, bucurându-se de un job decent și respectabil, om „la casa lui”, proaspăt tătic? Publicația de vânzare nu pierde vremea cu asemenea amănunte neimportante, ea marchează doar faptul că A.R. a decedat. Știm doar că până la data nefericitului accident familia R. și-a plătit cuminte ratele. Nenorocirea a lovit într-o zi din iunie 2012, când A.R. a murit împreună cu cumnatul său și cu logodnica acestuia în urma unui accident. Din acel moment povara ratelor a devenit prea mare pentru „Ana”, care s-a confruntat și cu o altă pierdere în familie, și care se pare că a încercat, fără succes, să negocieze cu banca. Nu s-a putut face nimic. Ce-i pasă băncii de morți? Banca are treabă cu viii, nu cu morții. În cele din urmă apartamentul a fost scos la vânzare în toamna lui 2015. Nu știm dacă până la data scrierii acestui articol apartamentul s-a vândut sau nu, nici nu ne-a interesat acest aspect, dar știm ce o așteaptă pe tânăra văduvă în absența legii dării în plată dacă prețul obținut de bancă pe apartament nu va acoperi tot costul împrumutului: nimic bun.
Sau să luăm cazul, complet diferit, al soților D. Spre deosebire de soții A. și „Ana” R., care erau, așa cum rezultă din multitudinea de informații la care avem acces, genul de oameni cuminți, cu job la stat, soții D. erau genul „afacerist”. Pentru dânșii anii de dinainte de criză se pare că au fost unii foarte prosperi de vreme ce ajunseseră să dețină o societate de taxiuri – să o numim Tralala Taxi srl – și un imobil cu o suprafață generoasă într-o suburbie „șic” a unei capitale de județ din Ardeal. E drept, imobilul fusese achiziționat destul de greu, pentru că cei doi soți fuseseră nevoiți să mai implice în contractul de creditare doi co-debitori pentru a fi eligibili în contractul de credit încheiat în 2007. Dar, parcă îl și vedem pe tânărul patron, care nu împlinise încă 40 de ani, visând cu ochii deschiși la binefacerile capitalismului care avea să-l propulseze, de ce nu, în papucii vreunui Bill Gates! Parcă ne-o închipuim pe doamna sa visând că face shopping în cele mai luxoase galerii comerciale din Milano! Parcă ni-i închipuim pe colegii de joacă din copilărie ai domnului D., și pe prietenele de păpuși ale doamnei D., privind cu invidie la reușitele de viață ale acestora! Numai că a venit criza. Societatea de taxiuri a început să meargă tot mai prost – dovada, negru pe alb, fiind înscrisă în raportările din ce în ce mai triste de la Ministerul Finanțelor -, unul dintre cei doi co-debitori a decedat și visele frumoase ale soților D. s-au prăbușit ca un castel de nisip. Astăzi, casa le e scoasă la licitație pentru ca banca să obțină o sumă pe care ne e și frică să o pronunțăm. În lipsa legii dării în plată nici pe ei nu-i așteaptă nimic bun dacă suma obținută la licitație nu va acoperi întreaga datorie pretinsă de bancă.
Și tot așa. Poveștile de genul ăsta nu sunt sute. Sunt mii. Cine are răbdare să ia la puricat puzderia de publicații de vânzare disponibile în acest moment pe internet sau în presa de specialitate ajunge la o singură concluzie: nenorocirile nu țin cont de vârstă, de ocupație sau de originea socială a oamenilor. Aici vedem o avocată dintr-un mic orășel moldav care își pierde garsoniera (cum dumnezeu, ne putem întreba, o avocată?!… avocații nu sunt plini de bani?!… ei bine, se pare că unii dintre ei, nu!); dincolo, o specialistă excelentă în jurnalism și comunicare venită la București de peste munți căreia îi mergea atât de bine înainte de criză încât și-a permis să-și cumpere prin credit ipotecar, de una singură, apartament într-o zonă destul de centrală a capitalei; găsim și micul rechin imobiliar, fantele ofilit de Dorobanți care în anii buni se dădea (la propriu) în bărci și parașute și ale cărui vise de mărire imobiliară din perioada 2006-2008 s-au transformat azi în executarea silită atât a condominiului construit „pe persoană fizică”, dar și a apartamentului locuință personală; după cum găsim și cazul invers față de cel al familiei „Ana” și A.R. de mai sus, în care persoana care a decedat e soția, supraviețuitor cu un minor în întreținere rămânând soțul.
Minor care, să fim bine înțeleși, apare și el citat în publicația de vânzare ca și persoană împotriva căreia banca execută silit, exact ca în cazul minorului „Anei” R. de mai sus. Bănci împotriva copiilor, România, 2016. Ce poate fi mai înălțător?…
În antichitatea clasică, atât în Grecia, cât și în Roma, contrar părerii comune, o mare parte a sclavilor nu provenea din rândul războinicilor adverși căzuți prizonieri, ci din rândul oamenilor liberi incapabili, din varii motive, să-și mai plătească datoriile. De altfel servitutea prin îndatorare a continuat să existe sub diverse forme în istoria umanității până târziu, instituția șerbiei din Evul Mediu, de exemplu, fiind puțin diferită, în esența sa, de nexum-ul roman. În ambele cazuri vorbim de niște indivizi cu statut inferior stăpânilor lor, care sunt datori să presteze pentru aceștia diverse munci în vederea „eliberării”. Mai țineți minte, de la ora de istorie, de ce a izbucnit răscoala lui Horea de la 1785? Pentru că iobagii înțeleseseră că dacă pleacă la oaste pentru împărat vor fi eliberați din șerbie. Și grofii nu prea au fost de acord cu chestia asta. De aici, conflictul.
Cam în starea iobagilor de atunci se vede adus și datornicul de azi care se vede și cu casa luată, și cu poprire pe o parte din muncă/salariu până când banca „se îndestulează”. Și când anume se îndestulează banca? În absența legii dării în plată, dracu’ știe.
Teoretic, capitalismul e superior față de epocile anterioare pentru că nu mai permite servitutea prin îndatorare iar riscurile legate de orice fel de înțelegere sunt egal împărțite între părți. În plus, din punct de vedere moral sclavia de orice fel este socotită o crimă împotriva umanității iar copiii sunt scutiți de obligațiile adulților.
Practic, însă, vedem că în România riscurile le revin doar unora, în speță fraierilor care au făcut prostia de a lua un credit pentru achiziția unei case. Servitutea prin îndatorare nu e nicidecum tratată ca o crimă împotriva umanității, ci numai ca business as usual. Regimul care apără servitutea prin îndatorare și stă în poziție de drepți în fața lobbyului bancar, ciuntind sau refuzând de la promulgare legile care ar putea aduce România în secolul XXI, nu numai că nu are parte de un Nurnberg propriu pentru crime împotriva umanității, ba dimpotrivă, stă bine-mersi la masă cu generalii NATO și cu comisarii UE. Iar copiii sunt citați cu nume și prenume în publicațiile de vânzare, ca oricare alt inamic-debitor al băncilor, de parcă ar fi vina lor că și-au pierdut un părinte și că sunt prea mici pentru a putea munci legal. „Legea dării în plată” într-o formă cât mai puțin ciuntită față de cea care a fost prezentată președintelui prima oară nu ar face decât să corecteze aceste aberații și să scoată România din fundătura neofeudală în care a fost băgată de conduita și de mentalitatea mediului financiar-bancar. În mod normal ea trebuie promulgată fără nici un fel de excepții privind contractele în derulare sau contractele de tip „Prima Casă”.
Societatea e transparentă, viața în secolul XXI e transparentă. Tragediile umane sunt aici, trebuie doar să deschidem ochii să le vedem. Rămâne de văzut cât de transparente vor fi și zidurile parlamentului și zidurile de la Cotroceni. Se vor vedea de acolo și lacrimile oamenilor, sau numai lacrimile bancherilor?
–
Precizare: autorul acestor rânduri nu are nici un fel de credit, la nici o bancă, și nici un interes direct sau indirect în promovarea acestei legi.
About the Author
Lucian Sârbu Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În prezent deține propria agenție de marketing și nu este implicat politic.
Related Posts
Darea în plată: un răspuns pentru dl. Lucian Croitoru și d-na Mungiu-Pippidi →
Pingback: TOT BANCILE FAC LEGILE? LEGEA DARII IN PLATA – APROAPE DESFIINTATA IN ESENTA EI? Presiunile, intoxicarile si santajul bancilor romanesti, in frunte cu Banca Nationala, beneficiind si de o puternica sustinere de la Bruxelles, par sa fi taiat curajul
Alt caz: http://www.click.ro/news/national/ce-hal-traieste-o-familie-distrusa-de-banca
Am citit foarte rapid articolul, dar din câte înțeleg oamenii aceștia au făcut greșeala să-și pună gaj casa în vederea obținerii unui credit. În acest caz e normal s-o piardă și e un risc pe care ei și l-au asumat cu bună știință. Ceea ce nu e normal – și aici totul se transformă în servitute prin îndatorare, adică în sclavie, adică într-o crimă împotriva umanității – e să li se ceară bani în plus peste valoarea acestui activ, de vreme ce banca n-a avut nimic de obiectat atunci când i-au stabilit valoarea și au acordat creditul. Sper că am înțeles bine fundamentul dramei la care se face referire în acest articol.
Ma uimeste cum oamenii care au luat credite cred ca e ok sa nu dea banii inapoi
Mai uimitor e faptul că unii a căror activitate e să dea cu împrumut niște bani creați electronic se cred proprietari de sclavi.
La acordarea creditului bancherul își plătește instantaneu comisionul de încălțare a fraierului.
Debitorii trebuie să dea toți banii înapoi și pentru salariile lunare ale bancherilor. :))))))
Milică_Cămătaru nu s-a prins că un credit garantat ipotecar poate fi stins dacă renunți la imobilul ipotecat. Musai trebuie să le taie și nasul. 😀
P.S. Creditele jointecare nu au în spate garanții ipotecare, situație în care debitorul poate fi urmărit și pe întuneric. 😀
Hai să explicăm. 🙂 Pentru neplata creditelor care nu au garanții ipotecare (și a căror valoare, de regulă, e cu muuuult mai mică decât un credit ipotecar, fiindcă bancherii nu-s tâmpiți să-ți dea 100.000 de euro fără să ceară nici o garanție!) de obicei se pune poprire pe conturi și pe salariu și bancherii tot ajung, cumva, să stoarcă de la debitor și lăpticul supt de la mămica lui atunci când era mic. Cu tot cu penalități. Așa că nici vorbă ca oamenii să nu plătească 🙂 Dar valorile nici nu sunt așa de mari încât să-i împingă pe cei slabi de înger la sinucidere.
În schimb, la creditele ipotecare, care oriunde pe lumea asta, mai puțin pe planeta Românistan, se sting cu bunul ipotecat, că doar de-asta e ipoteca ipotecă, „băeții dă băeți” vor așa:
1. comisionul inițial de analiză și prosteală +
2. comisionul ulterior de acordare și învăluire +
3. avansul iobagului fericit nevoie mare că are casa „lui” +
4. ratele, câte-o apuca să le plătească iobagul până cade lat pe… domeniu +
5. bunul ipotecat (că doar de-asta a fost ipotecat: ca să fie executat în caz de nevoie!) +
6. restul de sold și de dobândă calculate după o aritmetică proprie, pe baza alinierii planetelor Saturn, Mercur și Nibiru +
7. penalități +
8. cheltuieli de judecată și executare (judecată pe care nu iobagul a provocat-o).
În concluzie: imorali mai sunt ăștia care nu-și plătesc integral lista de mai sus atunci când ratele au ajuns la 120% din venituri! 🙂
Jalea mare e că_crește avansurili și tinerii nu mai pot loa mormagn.
Nu-i încălzește cu nimic expunerea ta, cei țepuiți trebuie să plătească_ca să poate fi și ei… țepuiți. 😀
Apropo de punctul dvs. 8, din cate stiu, inainte de o judecata primesti o scrisoare prin care se spune: „va poftim sa faceti asa si pe dincolo, or else judecata”. Daca au ajuns la judecata, inseamna ca nu au facut asa si pe dincolo. Inainte de executarea silita (cuvantul-cheie e „silita”), la fel, vine o scrisoare prin care spune „sa faceti asa si pe dincolo, cum a zis judecatorul, or else executare silita).
Rezulta ca bietii iobagi de minim doua ori ai ales calea „or else”. Au provocat ei judecata sau nu?
Dacă „nu-s parale”, după cum zicea Tănase, mă tem că pot veni și 10 scrisori, una mai parfumată ca alta, că efectul nu poate fi decât același.
Ma gandesc ca sa faceti asa si pe dincolo implica ceva de genul „dati casa incoace”. Ma gandesc si ca ei nu au dat-o, de unde necesitatea executarii silite. Adica nu neaparat vorba de lipsa de parale.
Dar poate ca bietii iobagi aveau dreptate. In acest caz, judecatorul le-ar fi acordat lor cheltuielile de judecata. Si desigur ca ei ar fi apelat la un executor judecatoresc ca sa si le recupereze, daca banca refuza cu obstinatie sa se supuna hotararii judecatoresti (stiti, executorul intervine atunci cand refuzi sa te conformezi de buna voie unei hotarari definitive, este si asta o optiune de a nu mai suferi onorariul acestuia, mai ales ca hotararea e definitiva si e limpede ca asta a fost tot). Sa zicem deci ca situatia era inversata si executorul lua banii de judecata de la banca. In acest caz, nu e oare echitabil, strict in logica comentariului dvs., sa-i numim pe bietii iobagi „profitori obraznici”? Ca singura justificare am in vedere simetria situatiilor, pur si simplu ignor ca e vorba de hotarari definitive si e in culpa partea care nu se supune.
Păi ce să dea, dacă nu există instituția dării în plată? Un debitor insolvent dacă s-ar duce acum să dea cheile casei, nu ar rezolva nimic. De fapt, ar rămâne pe drumuri.
„Debitorii trebuie să dea toți banii înapoi și pentru salariile lunare ale bancherilor.” me
Salariile bancherilor au crescut cu 15% in 2015, la o medie de 5.300 lei net lunar
http://bancherul.ro/salariile-bancherilor-au-crescut-cu-15-la-suta-in-2015,-la-o-medie-de-5.300-lei-net-lunar–15606
Creditor sau debitor la banca ,tepuit te numesti ! Eu am avut un depozit la o banca si dupa cativa ani,acest depozit …s-a micsorat ??!! Mi s-a explicat ca a trebuit sa platesc „administrarea” contului de catre banca… Imaginati-va ce se intampla daca sunteti debitori la banca…Dati-va si camasa de pe voi sa nu fiti datori niciodata nimanui si in special bancilor si camatarilor,care-i cam tot aia,numai ca prima este pazita de guverne,parlamente,politie si tribunale..
Domnule Manole, ce frumos suna cand spuneti ca tinerii antreprenori din Ardeal au fost „nevoiti” sa isi ia doi co-debitori ca sa isi cumpere o vila deosebit de scumpa, dupa cum lasati sa se inteleaga. Cum au fost ei fortati sa faca asta, puteti detalia putin?
Cu plăcere. Am explicat mecanismul prin care băncile (y compris BNR) au acționat ca un veritabil CSP bolșevic, aici: http://www.argumentesifapte.ro/2015/12/01/comitetul-de-stat-al-planificarii-piata-imobiliara-si-parlamentul/
Am incredere ca discut cu o persoana adulta si cu toate argumentele bine alese. Mi-ati indicat un articol generalist. Eu am intrebat specific, pentru ca dvs. ati afirmat ca tinerii au fost „nevoiti” sa isi cumpere o vila scumpa. E evident ca nu si-o permiteau, din moment ce au atras si doi co-debitori. Cum au fost constransi, in mod practic? Sub vreo forma de amenintare?
Recunosc, nimeni nu le-a sucit mâna la spate ca să cumpere proprietatea X și nu proprietatea Y (de n ori mai măruntă). Dar nici nu am susținut vreodată că a fost vorba de vreo constrângere fizică (răpire, etc.). Atunci când manipulezi prețurile, cererea, oferta etc. e o altfel de constrângere, care, într-adevăr, nu are nimic „fizic” în ea, în sensul că nu vine un racket și îl obligă pe om să facă o anumită alegere.
Comparația cea mai bună cu constrângerea exercitată de bancheri, cu binecuvântarea BNR-ului, în perioada bulei imobiliare, cred că se poate face cu modul de a acționa al dealerilor de droguri. Prima doză e întotdeauna gratis și ți se oferă cu zâmbetul pe buze, într-un cadru prietenos (la club, între prieteni etc.). Problema vine după aceea. În cazul de care discutăm aici sigur că după uzanțele oricărui creier suficient dotat cu circumvoluțiuni familia respectivă, oricât de bogată se credea în mintea ei, nu era solvabilă în vederea cumpărării vilișoarei de la marginea municipiului. Dar creierele astea dotate cu circumvoluțiuni ar fi trebuit să fie de ambele părți ale tejghelei. Acum banca vine și zice rânjind, exact ca dealerul: „Dom’le, păi dacă mi-a cerut, eu i-am dat. El a cerut, ce, l-am împiedicat eu să ceară?”
Dacă e atât de evident pentru NicuP că tinerii nu-și permiteau, departamentul de risc al băncii de ce a acceptat aruncarea banilor pe geam?
Cumva pentru că instituțiile de credit au beneficiat în România de un cadru legislativ nemaiîntâlnit?
În loc să ne oripileze parazitismul financiar practicat în România, ne dăm loviți la posibilitatea abolirii sclavagismului?
Să precizăm totuși că marotele acelor vremuri au transformat contractarea creditelor pentru cărămizi în sport național. Era evident pentru bancarzi că salariul mediu din România se va alinia la cel din UE, că economia va continua să recupereze decalajele față de vest, iar creditarea ipotecară din vârf de bulă se afla abia la început.
Acești ”specialiști”, practic niște prostovani inconștienți, li se adresează debitorilor disperați, victime ale unor escrocherii girate de BNR, cu apelativul… needucați financiar. 🙂
Pingback: Darea în plată: un răspuns pentru dl. Lucian Croitoru și d-na Mungiu-Pippidi - Argumente și fapte