‚Cazul Vintilă Horia’ şi sofistica zglobie a lui Andrei Pleșu
‚Cazul Vintilă Horia’ a readus recent în prim plan problema dreptului de a critica excesele extremiste de dreapta ale unor autori români din sec. XX – şi bineînţeles dreptacii noştri intelectuali s-au grăbit să sară în apărarea ‚valorilor naţionale’: Andrei Pleşu, spre exemplu, ne-a făcut cinstea mărturisirii intime că el nu crede în ideea comiterii crimelor legionare sub impulsul unor lecturi din autorii sacrosancţi ai Dreptei interbelice. Mulţumind pentru şansa regală ce ni s-a acordat – de a întrezări o clipă ceva din comorile credinţelor intime ale lui Pleşu – trebuie totuşi să observăm că luarea sa de poziţie e (încă o dată) sofistică.
Să trecem peste observația banală că nimeni nu a emis pretenţia comiterii crimelor de către asasinii legionari sub influența directă a lecturilor din Mircea Eliade sau Cioran, reamintind doar că a combate o teză care n-a fost susținută de nimeni constituie un exemplu clasic de eroare logică, eroarea „straw man” (adică aceea de a combate un ‚om de paie’). Și să intrăm direct în fondul chestiunii: ce tehnică de argumentare practică Andrei Pleșu? Răspunsul este simplu: insinuarea sofistică. E vorba de o insinuare, întrucât Pleșu nu afirmă frontal că maeștrii Dreptei intelectuale interbelice n-ar avea nici o culpă morală, ci lasă doar să se înțeleagă că e de necrezut ideea unei atari culpe (de vreme ce criminalii propriu-zişi nu citeau operele magiștrilor…) Și e vorba de sofistică, întrucât Pleșu substituie culpei reale, aceea că Eliade, Cioran, Noica sau… Vintilă Horia au făcut o propaganda toxică, de tip fascist, o culpă falsă, aceea că numiții maeștri ar fi instigat direct crimele legionare, comise chiar sub impulsul literaturii lor – pentru a putea apoi jubila indicând cât de nelegitimă este atribuirea acestei culpe. Naivii vor fi desigur imediat convinși – dând din bărbi (sau din zulufi, după caz) vor întări asiduu concluzia că acuzația este absurdă. Ne putem oare imagina că nicadorii sau decemvirii își petreceau timpul în bibliotecă, și că ei au închis inflamați cărțile maeștrilor doar pentru a se duce să-și încarce revolverele? Nu, desigur – nu lectura acestor cărți i-a aruncat în starea paroxistică ce explică oribilele lor crime – așadar, maeștrii sunt inocenți, quod erat demonstrandum!
Un moment, însă. Care e supoziția ce face credibilă această ‚argumentare’? Nu alta decât aceea că autorii sunt vinovați moral doar dacă lectura textelor lor e impulsul care a cauzat crima. Cum nu citirea insistentă a operei lui Eliade sau Cioran a cauzat crima, cei doi autori ar fi inocenți… (mă rog, se face totdeauna concesia ipocrită a recunoaşterii unor ‚derapaje’, adică a unor mici devieri accidentale, deci nesemnificative).
Aici sofismul implicat devine foarte clar. Întrebarea-cheie este dacă autorii divinizaţi au sau nu o culpă morală. Iar culpa morală a unor autori extremiști nu se judecă după dimensiunea intervalului de timp ce a trecut între citirea operelor lor și comiterea crimei, nici după existența unei legături cauzale directe între text și crimă. O atare legătură este, de altfel, practic imposibil de dovedit, deoarece lectura unor articole instigatoare poate totdeauna juca rolul mai modest de „triggering” (‚apăsare a trăgaciului’, factor declanşator ultim), în timp ce cauzele sunt mai vechi şi mai profunde (ură, sete de răzbunare, fanatism etc.)
În realitate, culpa morală decurge din nocivitatea sau toxicitatea ideilor vehiculate în text, nu din faptul (totdeauna doar presupus) că tocmai ele au condus mâna care a luat arma și a tras. Indiferent că ele au împins sau nu direct pe cineva anume la crimă, scrierile extremiste (exaltând rasismul, violenţa şi agresivitatea, justificând exterminarea unor grupuri etnice sau sociale etc.) rămân culpabile moral, deoarece ele fie pledează subtil pentru fapte criminale, fie legitimează, fie şi indirect, asemenea fapte.
Una dintre metodele clasice de deformare a realităţii şi de propagare a confuziei morale (protectoare pentru vinovaţi), un instrument sofistic fundamental, este deplasarea atenţiei de la esenţial la neesenţial, de la central la periferic. La noi, s-a practicat totdeauna cu exuberanţă această metodă. Cu privire la sanctificaţii autori interbelici de dreapta, s-a încercat succesiv să se demonstreze inocenţa prin susţinerea tezelor:
1/că n-au fost înscrişi în Legiune sau în alte mişcări extremiste,
2/ că n-au depus activităţi militante,
3/ că s-au distanţat, în unele chestiuni (deşi nu în toate), de politicile extremiste,
4/ că n-au fost antisemiţi (cu varianta tradiţională că ‚aveau prieteni evrei’),
5/că n-au fost fascişti (aici se introduc, bineînţeles, tot felul de nuanţe obscure menite să diferenţieze legionarismul de fascism) şi aşa mai departe. La această paletă de subterfugii se adaugă acum şi acela că
6/‚criminalii legionari nu citeau pe Eliade şi Cioran’.
Dar toate, absolut toate, aceste teze mistifică chestiunea prin deviere de la esenţial: centrală şi importantă nu este nici întrebarea dacă autorii sacri aveau carnet de legionar, nici întrebarea dacă au participat la acţiuni de forţă, nici întrebarea privind gradul de antisemitism sau fascism… după cum nu este nici aceea privind lecturile asasinilor legionari. Întrebarea-cheie este dacă scrierile lui Eliade, Cioran sau Vintilă Horia propagau idei extremiste de dreapta, dacă transmiteau mesaje toxice, dacă exaltau Legiunea sau fascismul, dacă legitimau indirect extremismul de dreapta – într-un cuvânt, dacă participau la intoxicarea extremistă a atmosferei publice prin ceea ce scriau. Din păcate, la toate aceste întrebări răspunsul este „da”. Şi tocmai pentru a oculta acest răspuns incriminator, se insistă pe chestiunile periferice ale ‚carnetului de legionar’, ‚participării la acţiuni de masă’, sau… lecturilor nocturne ale asasinilor legionari.
La alţi autori, tactica ar fi imediat vizibilă. Ea nu e deloc rafinată în fond (chiar dacă e colorată stilistic), rămânând la nivelul argumentului popular „las’ că nu l-a omorât, doar i-a dat o palmă” (‚articolele ofensatoare sunt scăpări, ca palmele date la furie, nu crime’). La Pleşu însă, care practică zglobiu tușa prin tangentă, eschiva cu tâlc, fenta spumoasă, sofistica este mai bine mascată. Aparent, el nu pledează decât pentru nuanţare, pentru conservarea diferenţelor între personaje (între criminali şi autori). În realitate, el ocultează sistematic vinovăţia autorilor extremişti, sugerând că vinovaţi sunt cei care au comis crime, nu cei care au scris articole. Aceeași confuzie: Pleşu argumentează ca şi cum cineva i-ar fi acuzat pe Eliade, Cioran sau Vintilă Horia de asasinat; el substituie pe nesimţite o acuzaţie falsă (de crimă) uneia corecte (de propagandă extremistă), pentru a evidenţia… cât de falsă e acuzaţia pe care chiar el a inventat-o. Or, nu este vorba nici o clipă de a-i acuza pe celebrii autori de omucidere; nu crima propriu-zisă li se reproşează. Vina ce li se impută este una morală, de susţinere şi legitimare a extremismului de dreapta, de exaltare a ‚eroilor’ legionari, de educare a minţilor în spiritul care facilitează acceptarea acţiunilor extremiste. La Eliade, bunăoară, se vede clar în publicistică momentul în care el încetează de a mai fi comentatorul intelectual (ce se distanţa de ambele extremisme, de dreapta şi de stânga) pentru a cădelniţa ‚revoluţia’ legionară, a face hagiografia unor Moţa sau Marin, şi a sugera că e nevoie de păduri de spânzurători…
Dar nimeni nu este mai orb decât acela care nu vrea să vadă… iar Andrei Pleşu este foarte hotărât să nu vadă ceea ce nu-i convine.
Related Posts
Neo(conul) Leonida faţă cu reacţiunea asistaţilor →
Care dreaptă? →
Tristeţea lui Andrei Pleşu şi sila cititorilor săi →
17 Responses to ‚Cazul Vintilă Horia’ şi sofistica zglobie a lui Andrei Pleșu