Darea în plată: un răspuns pentru dl. Lucian Croitoru și d-na Mungiu-Pippidi
Imaginația adversarilor legii dării în plată este debordantă. Aceștia reușesc să inventeze aproape permanent noi argumente cu care speră să împiedice adoptarea legii sau, dacă nu, măcar să o faulteze cât mai grav. Problema lor e că argumentele formulate sunt așa de aiuristice, încât în mod normal nici n-ar merita luate în seamă. Din păcate, prin poziția publică pe care o dețin, acești adversari aproape că te obligă să faci efortul de a te coborî la nivelul lor. Ceea ce, cu oarecare neplăcere, voi și face în cele ce urmează.
Dacă au văzut că nu ține sperietoarea (bolșevică în esența ei) cu bogătanii șmecheri care vor scăpa de investițiile neprofitabile, și nu ține nici sperietoarea cu legiunile de tineri cărora li se vor umezi ochii de durere că nu se vor mai încadra cu avansul la un credit, recent am avut surpriza să constat că a apărut un argument nou împotriva legii dării în plată. O astfel de lege, chipurile, nici n-ar trebui adoptată deoarece „reprezintă disprețul maxim față de piață, față de contracte … căci nimeni nu va mai crede, de acum încolo, că cineva garantează respectarea contractelor.” (altfel zis, vor fugi investitorii – eterna marotă a oamenilor de dreapta din România). Minunăția asta e formulată de dl. Lucian Croitoru, înalt funcționar BNR, într-un articol publicat pe 2 martie a.c. de Hotnews [1], dar e interesant de remarcat că o găsim formulată inițial, aproape identic, la d-na Alina Mungiu-Pippidi într-un articol de înfierare publicat pe data de 28 februarie pe RomaniaCurata.ro. [2] Articolul d-nei Pippidi pare a fi, de altfel, sursa de inspirație pentru oficialul BNR, care îl citează cu vădită plăcere.
În mod normal, dacă n-ar fi vorba de înalta poziție a stimabililor preopinenți o asemenea enormitate nici n-ar merita comentată. Sau ar merita comentată, poate, printr-un hohot de râs. Cu neplăcere, totuși, o vom comenta, dar foarte scurt, pentru că nu merită să ne pierdem vremea cu toate aiurelile.
Pentru început aș vrea să-i reamintesc cititorului că am arătat în articolele mele precedente pe această temă felul în care băncile au acționat ca un veritabil planificator impunisabil pe piața imobiliară, controlând atât cererea, cât și oferta (ceea ce exclude din start noțiunea de piață liberă, inclusiv noțiunea de contracte semnate în absența constrângerii, stimate tovarășe Croitoru!) și felul în care, sub actuala legislație, orfanii și văduvele pot ajunge, și de fapt chiar ajung, într-o veritabilă situație de iobăgie.
Argumentul căruia trebuie să-i facem față acum ține însă de o fandare logică de tip nou, pentru că urmărește să bage spaima în marea massă a populației, cu sau fără interese imobiliare („domn’e, fug investitorii”). Ne vom limita să-i răspundem cu fapte care țin de istoria capitalismului. Rog cititorul să privească atent documentele de mai jos.
Certificat de proprietate, sclav din Barbados
1827: anunț de mică publicitate, vânzare de sclavi
Contract de vânzare pentru un sclav
Registru de sclavi vânduți și cumpărați
Ce sunt acestea? Păi, nu sunt altceva decât contracte și mică publicitate din timpul capitalismului de secol XIX, adică din urmă cu mai puțin de 200 de ani. Am selectat aici numai cinci (cu tot cu ilustrata de sus), dar cine e interesat poate găsi cu ușurință mult mai multe în diverse arhive și muzee online. Trăsătura lor comună, pentru care am decis să le selectez, e că toate au la bază un tip de comerț care astăzi e ilicit: comerțul cu sclavi.
Păi stați așa, să nu ne pomenim că vin, cu o falcă în cer și cu una în pământ, domnii de la BNR și cu doamnele de la SAR (cu expertiză zero în privința bulelor financiar-speculative), ca să-l tragă la răspundere pe infamul de Abraham Lincoln fiindcă a intervenit retroactiv pe contractele astea, nulificându-le. Ar fi în stare…
Concluziile pe care le putem trage cu privire la funcționarea capitalismului pe baza experiențelor din trecut sunt lipsite de echivoc. Corectarea efectelor anumitor contracte prin intervenție administrativă sau intervențiile pe anumite piețe nu au speriat niciodată pe nimeni. De exemplu, dacă un contract, sau o îndeletnicire, produc efecte inumane, atunci se cere corectarea de urgență a acestora, chiar dacă avem de-a face cu contracte în derulare. De-a lungul timpului în societățile civilizate s-au interzis comerțul cu sclavi, munca minorilor, comerțul și consumul de droguri (apropo de asta, nu l-am auzit pe dl. Croitoru ieșind la rampă și protestând ritos împotriva interzicerii afacerilor cu etnobotanice, deși tot o încălcare a principiilor contractuale capitaliste, în accepțiunea domniei sale, a fost și asta…), pornografia infantilă (cine are 18 ani n-are decât să facă orice cu corpul său, dar cine folosește persoane sub 18 ani în producții pornografice are de dat socoteală oriunde pe lumea asta) etc. etc. etc. chiar dacă, poate, toate acestea au format la un moment dat obiectul unor „contracte” și îndeletniciri foarte respectabile. Dacă nu le convine legea dării în plată, atunci să ne spună d-nul Croitoru și cu muza domniei sale, d-na Mungiu-Pippidi, ce ar trebui făcut pentru ca în România băncile și cu executorii să nu mai hăituiască văduvele și orfanii minori, care sunt citați cu nume, prenume, adresă și CNP în publicațiile de vânzare.
Suntem dispuși să-i ascultăm.
–
[1] http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-20837979-legea-darii-plata-ceva-nu-vrea-descopere-vreodata.htm
[2] „În realitate, legea asta nu trebuia adoptată deloc, în nicio formă. Ce face ea? Modifică retrospectiv niște contracte. Așa ceva e de neconceput într-un stat de drept, zdruncină temelia instituțională a economiei de piață.” http://www.romaniacurata.ro/nebunia-furioasa-a-legii-darii-in-plata/
About the Author
Lucian Sârbu Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În prezent deține propria agenție de marketing și nu este implicat politic.
Related Posts
Periferia ca istorie inversă a centrului →
Lacrimile bancherilor. Despre legea dării în plată. →
De la gândire la acţiune şi înapoi sau când a spune înseamnă a acţiona şi a acționa înseamnă a spune: exerciţii critice →
Comentarii recente