N. Manolescu, Sorin Lavric şi mascarada culturii “elevate”
În numărul 4/2014 al României literare, N. Manolescu scapă din nou of-ul care îi otrăveşte bătrâneţile tot mai arţăgoase şi tot mai greu de suportat: Internetul, blestematul de Internet, continuă să existe şi să ignore solemnitatea ordinii elitare pe care el, şi alţi prelaţi înţepeniţi în poziţii de autoritate culturală, se chinuie necontenit să o sanctifice. Care e plângerea, de data aceasta? Că internetul “a reîntors cultura la anonimat, neistoricitate şi absenţă a spiritului critic” (editorialul Critică şi cultură). Bineînţeles, tragicul eveniment îi sfâşie sufletul mai ales prin efectele sale colaterale, prin „campania din anii din urmă contra elitelor”, pe care nu uită să o pârască unei posterităţi cu siguranţă indiferente la cât de ofensaţi se simţeau Manolescu, Liiceanu, Patapievici sau alte victime bine hrănite (instituţional) ale „linşajului mediatic”.
La loc de cinste, în chinuitul său suflet însetat de valori şi sfidat de internet, ar sta, chipurile, spiritul critic, prezent în cultura scrisă dar exclus de pe web. Pentru a propti această găselniţă fără suflu, Manolescu apelează la monstrul sacru al Dreptei culturale româneşti, Mario Vargas Llosa, care ar fi decretat că „spiritul critic e legat indisolubil de tipar”. Nu ni se explică, bineînţeles, de ce ar fi aşa. . . lumea civilizată afirmă de secole că spiritul critic a început cu sofiştii şi Socrate, mult înaintea tiparului – există o cultură critică orală, chiar dacă mai puțin amplă decât cea scrisă. Dar pentru a veşteji internetul orice mijloc e bun.
Spirit critic? Dar cât spirit critic există în România literară, sub cârja papală a lui N. Manolescu? Pentru a răspunde la această întrebare, nu trebuie să căutăm îndelung. În acelaşi număr al revistei, cititorul se împiedică întristat de perlele lui Sorin Lavric. Scăpat încă o dată din lanţ, SL se repede direct la… David Hume – unul dintre principalii fondatori ai spiritului critic filosofic modern (tout le monde le sait, Kant îi era recunoscător filosofului scoţian pentru a-l fi trezit din somnul dogmatic). Lui Lavric, însă, i s-a pus pata pe Hume, la fel cum i se întâmplă de atâtea ori cu autorii sau temele (câtă frunză şi iarbă) care îl depăşesc. Cine e Hume ăsta? Pur şi simplu „mofluzul jurist din Scoţia secolului al XVII-lea, ale cărui obiecţii în marginea noţiunii de cauzalitate au împins filosofia într-un impas din care numai Kant a mai putut-o scoate”, un „placid bolnav de scorbut” (Patru constrângeri). De ce aceste jigniri (compromiţătoare, desigur, pentru Lavric, nu pentru Hume!)? Pentru că (aşa crede prost educatul Sorin Lavric) „pentru Hume, cauzalitatea e o gogoriţă pe care numai o minte ahtiată de inferenţe o poate născoci” (idem). N-a înţeles nimic băiatul, dar să nu-l apostrofăm – e de milă, nu de invective.
Mi-am mai cerut şi altă dată scuze pentru a fi în facultatea care i-a dat lui Lavric o (nemeritată) diplomă de licenţă – ce să facem, noi lucrăm cu materialul clientului, iar dacă acesta are stofa şifonată, rărită şi plină de scame, haina finală nu poate fi decât o gioarsă…
Dar ce interesează acum nu e eşecul intelectual (spectaculos, admit!) al lui Lavric, ci „spiritul critic”. Să ne îngăduie papa Manolescu să îl informăm că, dacă România literară tipăreşte asemenea inepţii, numai cu spiritul critic nu se poate lăuda. Stupidităţi la fel de mari ca acelea pe care le vântură Lavric în sacra revistă chiar şi pe internet găseşti mai greu… câtă vreme elevaţia intelectuală se situează la această cotă, ne aflăm în plină mascaradă culturală, nu în imperiul valorilor supravegheate critic. Aşa că, în ce priveşte distincţia epocală între spiritul critic din lumea tipăriturilor şi carenţa lui de pe internet, nu putem decât să revenim la indispensabila vocabulă caragialescă: „a se slăbi, Manolescule!”
Related Posts
„Elita” și nostalgia adevărului unic →
Vintilă Horia, sau lamentabila elită →
Sub înțeleapta îndrumare a tov. Nicolae Manolescu →
Comentarii recente