Mitul întreprinzătorului de succes
Neoliberalismul şi neoconservatorismul, politicile economice de dreapta impuse de la Reagan şi Thatcher încoace, dezvoltă la maximum mitul “întreprinzătorului de succes”, ale cărui profituri ample ar reflecta geniului său în afaceri – ideea că succesul economic ar fi datorat geniului în business funcţionează ca instrument de legitimare a pieţei “libere”. Succesul ar fi recompensa talentelor, eşecul recompensa lipsei de talent.
Da, să recunoaştem, este vorba adesea de geniu. Din nenorocire, însă, arată Joseph Stiglitz, este de multe ori (de cele mai multe ori?!) vorba de un geniu pur speculativ: de geniul exploatării carenţelor establishment-ului economic şi politic, nu de un autentic geniu tehnic sau economic:
„A closer look at the successes of those at the top of the wealth distribution shows that more than a small part of their genius resides in devising better ways of exploiting market power and other market imperfections—and, in many cases, finding better ways of ensuring that politics works for them rather than for society more generally.”
[The Price of Inequality: How Today’s Divided Society Endangers Our Future by Joseph E. Stiglitz. Copyright © 2013, 2012 by Joseph E. Stiglitz (copiat de pe http://evonomics.com/nobel-prize-economist-says-american-inequality-didnt-just-happen-it-was-created/)]
Exploatarea imperfecţiunilor pieţei economice şi a defectelor politicii publice – absenţa concurenţei adecvate, monopolul deschis sau mascat, socializarea externalităţilor negative, asimetria de informaţie, asimetria de putere, politicile publice imorale, orientate spre privatizarea profiturilor şi socializarea pierderilor, spre privilegierea grupurilor influente, inclusiv a grupurilor de pradă, deturnarea resurselor (destinate intereselor publice) spre interese speciale, private, existenţa diverselor rente – este sursa principală a succesului în capitalismul contemporan.
Bineînţeles, există şi întreprinzători talentaţi în afaceri, există inventatori geniali – dar, aşa cum arată Stiglitz, nu aceştia formează masa principală a oamenilor care se îmbogăţesc (rapid).
Industria de maxim succes nu este industria care pune la lucru talentele tehnice şi pur economice – ci este industria axată pe talentul “aranjamentelor” imorale, al “tragerii sforilor”, al exploatării fără scrupule a diverselor defecte ale sistemului economic şi politic.
În spatele mitului “întreprinzătorului de succes”, stă realitatea sordidă a talentului de a prăda bogăţia socială şi de a specula lacunele sau carenţele sistemului. Asta ne explică altfel (decât o făcea Hayek) „de ce ajung în frunte cei mai răi”.
Related Posts
SYRIZA – de la victoria în alegeri la câştigarea puterii →
O falsă problemă şi alte sminteli →
Cît de departe poate merge liberalizarea pieţelor de utilităţi? →
In competitia de pe piata, statul este arbitru.
inainte ca bogatia sociala sa fie pradata de intreprinzatori este pradata de politicieni ca reprezentanti ai statului.
Cind arbitrul este corupt , ce stimul sa mai primeasca intreprinzatorul sa joace corect ?
Competitia ar da rezultate insa statul o denatureaza.
Statul e de fapt free rider-ul.
Cand aud mantra asta cu neoconservatismul si neoliberalismul, termeni la fel de largi pe cat de vagi, stiu deja ce urmeaza – inca un autor care nu a citit economie in viata lui si nu a inteles cateva corelatii esentiale.
In realitate, dupa ce Reagan si Thatcher au facut ajustarile necesare, adica au acceptat costurile recesiunii care este injectia de care din pacate au nevoie economiile dirijiste care au acumular erori masive de alocare a capitalului, economia SUA si UK au crescut constant pana in 2008 cand s-au adunat din nou toate costurile interventiilor statate. Fata de climatul actual de dezamagire, conflict social, pauperizare, SUA si Anglia au fost in tineretea mea niste societati deschise, dinamice, libere, unde puteai sa te bucuri de viata, si asta spune tot in opozitie cu birocratizarea ostila, cu limitarile si suspiciunea cu care te intimpina azi orice stat european „social”…
Cind aud mantra asta, cu succesele colosale ale Thatcherismului si Reaganismului, cu legile economiei (cunoscute doar de economisti) care ar certifica succesele economiei de piatza si nocivitatea statului, stiu de la inceput ca ma confrunt cu rezultatele spalarii creierelor de catre propaganda neocon si neolib. Perioadele bune ale economiei „libere” se explica printr-un complex de factori interni si internationali temporari, nu prin panaceul universal al liberei initiative, dereglementarii etc., etc. Repetarea papagaliceasca a virtutilor economiei de piatza si a „dovezilor” falimentului statelor ce apara interesele publice nu e decit o parte a propagandei neocon-neolib in care s-au investit atitea sute de miliarde in ultimii 35 de ani. Unii mentzin aceasta propaganda doar pt a-si asigura in continuare finantzarile; altzii, pt ca nu mai pot gindi in afara schemelor inoculate de propaganda. Alegeti in care din aceste doua grupuri va plasati.
Aristotele, economiști precum Steve Keen sau Michael Hudson atrag atenția asupra unui aspect: creșterea de care vorbești a mers mână în mână cu creșterea generală a datoriei publice și mai ales private…
Așa că depinde cum (din ce perspectivă) privești lucrurile. Niște țări puternice și/sau prestigioase precum SUA sau UK își permit să tipărească impunisabil monedă pentru că moneda asta e ea însăși cerută pe piețele din străinătate și devine „marfă”. După ce crează datoria internă (=stimulează consumul => creștere economică), nu rămâne să băltească în piața proprie, ci e transferată în străinătate. Mai ales dolarul american, care e moneda de schimb universal acceptată a „aurului negru” (petrolul).
Dar cu o asemenea strategie Republica de la Weimar, Ungaria după WW2, România în anii ’90, Iugoslavia după Miloșevici, Zimbabwe, pur și simplu nasc… inflație 🙂 Iar economiștii le întorc pălmuțele și le bat cu bățul, fiindcă nu fac bine.
Atât.