Puncte de vedere

Published on martie 27th, 2016 | by Alexandru Mamina

1

Istoriografia de observanţă neoconservatoare

În zilele de 24 şi 25 martie 2016, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.), Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” şi Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti au organizat cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer conferinţa „Comunismul românesc între memorie şi uitare” – a şasea dintr-o serie de asemenea întruniri anuale consacrate comunismului autohton. Remarcile noastre se referă la prima zi, aceea în care discursurile introductive au trasat sensul ideologic al manifestării. Mărturisim că mediocritatea intelectuală a materialelor prezentate ne-a determinat, pe lângă alte considerente, să nu mai asistăm şi la şedinţele următoare, deşi titlurile a două-trei comunicări sunau destul de promiţător. Semnalăm totuşi acţiunea deoarece ni se pare ilustrativă pentru direcţia istoriografică neoconservatoare, preocupată în manieră tezistă numai de represiunea şi propaganda din timpul comunismului, de parcă întreaga existenţă socială s-ar fi redus eminamente la acestea.

Intervenţiile echilibrate, preocupate să analizeze critic regimul fără să-l condamne în mod tezist, au fost rare. A dominat anticomunismul recriminatoriu, legitim eventual ca opţiune politică dar inadecvat în cercetarea ştiinţifică, într-un registru discursiv caracterizat de superficialitate şi o doză pronunţată de infatuare. Cuvântul de ordine a venit de la Sven-Joachim Irmer, directorul pentru România al Fundaţiei Konrad Adenauer, care a afirmat necesitatea de a fi mereu atenţi la ceea ce gândesc oamenii, nu cumva să uite crimele trecutului şi să înceapă să regrete comunismul. Dragoş Petrescu, preşedintele Colegiului C.N.S.A.S., a avertizat la rândul său împotriva tendinţei de a substitui chipului „hâd” al dictaturii anumite imagini cu iz nostalgic inspirate din atmosfera anilor 1970, recognoscibile inclusiv în publicitatea la Pepsi şi îngheţata Napoca. În continuare a vorbit nu mai puţin de o oră însuşi Emil Constantinescu, în a cărui viziune originală România nu ar trece decât printr-o criză morală cauzată de lipsa reperelor şi pierderea sentimentului identităţii naţionale, pentru că altfel indicatorii economici sunt pozitivi iar instituţiile statului funcţionează. În viziunea lui soluţia ar fi reactualizarea amintirii rezistenţei anticomuniste şi a suferinţei deţinuţilor politici, ca modalitate de redescoperire a valorilor democratice. Dincolo de interpretările bizare şi de patetismul cunoscut, dincolo de faptul că s-a pus singur într-o postură inconfortabilă politic elogiindu-i pe luptătorii din munţi, printre care la o numărătoare mai atentă ar avea surpriza să descopere cam mulţi legionari, fostul preşedinte al ţării a făcut şi câteva observaţii corecte în legătură cu erodarea democraţiei contemporane în beneficiul plutocraţiei, cu golirea de orice conţinut etic a capitalismului sau cu importanţa identităţii naţionale în contextul globalizării. Să-i reconoaştem aşadar, măcar într-o anumită măsură, ceea ce popular se numeşte „mintea de pe urmă”, deoarece se întâmplă să ne amintim că pe vremea când era şeful statului s-a vehiculat în anumite cercuri apropiate puterii ideea scoaterii istoriei românilor din programa şcolară, aceasta urmând să fie predată în cadrul unor teme de istorie universală.

În ceea ce ne priveşte, considerăm direcţia neoconservatoare pernicioasă. Blocată în anticomunismul memorial recuperatoriu de la începutul anilor 1990 – explicabil şi într-un fel chiar necesar atunci, dar debil sub aspect conceptual astăzi –, apare incapabilă să-şi lărgească orizontul analitic. Oricâte informaţii ar adăuga la ceea ce se cunoaşte deja, nu va face altceva decât să repete locurile comune cu privire la practicile coercitive şi retorica oficială a regimului, rămânându-i inaccesibile o serie de fenomene structurale, de la strategiile de reţea sau precizarea zonelor de autonomie socială în raport cu puterea, până la formele adaptative negociate informal cu autorităţile şi expresiile specifice aşa-numitei rezistenţe prin cultură, aferente unei întregi mişcări generaţionale. Atunci când Cosmin Popa, de pildă, l-a stigmatizat pe Florin Constantiniu drept istoric aservit regimului, a substituit de fapt realităţii sociale complexe o etichetă simplistă de conformitate ideologică. Trecem peste împrejurarea cu titlu subiectiv că, atâta timp cât a trăit Florin Constantiniu, mai tânărul său coleg nu l-a confruntat niciodată sub acest aspect controversat şi i s-a adresat întotdeauna deferent cu „domnule profesor”. Ceea ce ne interesează acum este inadecvarea metodică, întrucât o astfel de abordare pe de o parte confundă pactizarea vinovată în schimbul unor privilegii cu practicarea profesiunii având acceptul şi chiar susţinerea puterii, pe de altă parte presupune eronat, în virtutea unei metafizici iluzorii a rectitudinii absolute, că în epoca respectivă existau şi alte opţiuni decât acomodarea cu sistemul.

Comunismul s-a menţinut în mare măsură prin constrângere, ca atare în studierea sa chestiunile referitoare la represiune şi supraveghere, la costurile umane în general, nu au cum să lipsească. Apreciem însă că numai o tratare sistemico-funcţională, aşadar mai puţin ideologizată şi catehetică, este într-adevăr de natură să pătrundă în intimitatea mecanismelor eficiente ale societăţii, să explice dinamica sa în registrul autenticităţii cotidiene subsumabilă numai parţial directivelor de la centru, operând cu oameni reali şi nu cu tipologii artificiale, oameni surprinşi în contextul unor relaţii de interese plurale, neunivoce, imposibil de constrâns în schemele de judecată maniheistă de genul buni şi răi. Am dat şi altădată acest exemplu, îl reluăm pentru că ni se pare foarte relevant: dacă existenţa ar fi corespuns întotdeauna integral sau măcar aproape integral cu ceea ce proclama conducerea de partid, atunci literatura de după „tezele” lui Nicolae Ceauşescu din iulie 1971 trebuia să fie un vast „şantier” al realismului socialist, ceea ce nu s-a întâmplat nicidecum tocmai fiindcă existenţa socială îşi dezvoltase o anumită individualitate în raport cu puterea. Aceasta înseamnă să nuanţezi, să cauţi să găseşti explicaţii contextuale şi să pătrunzi în raţiunile comportamentelor din epoca respectivă, care nu pot fi blamate facil de pe scaunul de judecată pe care s-au aşezat cu de la ei putere neoconservatorii. Să nu ne înşelăm totuşi, în mai multe situaţii rectitudinea lor se explică pur şi simplu prin faptul că acum principialitatea nu implică riscuri; sunt impecabili moral precum un personaj dintr-un roman, despre care altul afirma că era un stoic desăvârşit atâta vreme cât nu se întâmpla nimic grav. De fapt, exact aceasta nu vor să facă neoconservatorii: să nuanţeze, deoarece nuanţările i-ar împiedica să condamne într-o logică propagandistică binară, iar dacă nu mai condamnă rămân fără principalul argument polemic autojustificator.

Tags: , , , , , ,


About the Author

Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.



One Response to Istoriografia de observanţă neoconservatoare

  1. Excelentà criticà impotriva anticomunistii de operetà… de fapt lipseste in România douà aspect al gândirii în istorie (in afarà de trei sau patru exceptie):
    1) Istoria socialà cum e model avansat in anii 60 de scoalà de la Philadelphie înfintatà de Moshe Lewin, Arsh Getty si Gabor Rittersporn, un pic mai târziu de Claudio Ingerflom.
    2) aceastà atitudine reveleazà refuzul unei majoritàtii de a gândi ceea ce numeste „momentul comunismul” ca formulà violenta pentru a impins modernitatea in zone foarte subdezvoltate din Europà… nu numai ca instanta de modernitate si prin anumite aspecte culturale de postmodernitate… ca simultaneitatea de diverse moment istorice intr-un loc….

Back to Top ↑