Mic interviu de toamnă târzie. Convorbire cu Claude Karnoouh.
Aurelian Giugăl (AG): Cunoașteți o operă de artă care să sintetizeze foarte bine esența capitalismului de consum?
Claude Karnoouh (CK): Mă gândesc la Piero Manzoni și la a sa Artist’s Shit. Capitalismul e capabil să transforme orice în bani. Această operă a costat Muzeul Pompidou 5 milioane de franci (cca. 1-1,2 milioane de euro). Pentru o cutie de conserve cu rahat înăuntru mi se pare o demonstrație foarte bună pentru a sublinia una din caracteristicile capitalismului. Henry Miller era tot pe acolo când spunea, în Primăvara neagră, ‘Când rahatul se va plăti în aur, curul proletarilor nu va mai fi al lor’.
AG: Banksy vine și el cu una bucată street art, o combinație de macabru și amuzament: fetița vietnameză (Kim Phúc), ce fuge și urlă goală (hainele îi fuseseră pulverizate după un atac cu napalm la Trang Bang în Vietnamul de sud), flancată de veselii Mickey Mouse și mascota McDonalds. Reprezintă și asta o părticică de capitalism? Oroare, napalm, tehnologie distructivă și amuzament & entertainment?
CK: Da, da. Capitalismul e foarte sinistru și asta în ciuda propagandei care clamează că sistemul capitalist e dulce, umanist… Nu, capitalismul e cinic, de o duritate cruntă, fără scrupule, cu diferențe însemnate de dezvoltare în funcție de poziția geografică. Pe de o parte avem războaiele, parte a sistemului capitalist, consumerism ieftin (mâncare simplă) marca McDonalds și iluzii marca Disneyland (Mickey Mouse). Da, Banksy exprimă inteligent o realitate cotidiană.
AG: Am trecut zilele astea prin Oltenia și am vizitat spațiile vestice ale fostei Valahii, ceea ce se numea Mica Valahie, teritoriul situat la vest de Olt. Cum ați perceput un oraș, Craiova, cel mai mare din Oltenia și spațiile rurale înconjurătoare?
CK: Craiova, cu al său centru istoric, e un oraș foarte curat, destul de bine păstrat arhitectural, cu unele mici deficiențe (anumite clădiri nepotrivite pentru spațiul respectiv). Una peste alta, orașul central este bine pus la punct. Totuși, este surprinzător faptul că în acest oraș universitar important există puține librării (1-2 și acestea foarte micuțe). În zonele rurale, în schimb, se vede o sărăcie destul de apăsătoare. Am simțit sărăcia astăzi, la piață la Dăbuleni. Aici oamenii sunt obligați sa nu respecte legile europene ca să existe. Mă refer la normele privind alimentele, la carnea expusă pe tarabe. Aplicarea scricto sensu a legilor europene ar ruina și mai mult micile gospodării țărănești. Aici se vede foarte bine discrepanța adâncă dintre mica pătură politică, mica lume de hipsteri și restul țării. Este un exemplu suplimentar a ceea ce deja știam din peregrinările mele prin Ardeal.
AG: Păi nu reprezintă distrugerea clasei țărănești un pas înainte către modernitate? Nu așa vom avea o societate pliată pe modelul patentat în Occident? Cu cât mai putini țărani, cu atât mai multă modernitate, nu? Nu e evoluția corectă?
CK: Este ordinea lui Marx, ceea ce implică crearea clasei muncitorilor revoluționari. Clasa de muncitori s-a creat, revoluția se lasă încă așteptată. Am mai spus asta, condițiile obiective sunt una, condițiile subiective sunt altceva. Distrugerea țărănimii române, la care asistăm acum, nu va duce la nimic bun. Nu sunt locuri de muncă la orașe, muncitorii vor migra. Lumea disponibilizată de la țară îngroașă rândurile muncitorilor supra-exploatați din Apus (în agricultură, construcții, etc.). S-a făcut mare zarvă că sub Ceaușescu se distruge viața ancestrală a țăranului român. Din acest punct de vedere comuniștii erau moderni. În schimb, capitalismul românesc de azi e postmodern: distruge lumea rurală fără să ofere alternative industriale (industria română nu mai există). România devine o țară realmente săracă, cu o pătură de 5-10% care câștigă destul de bine, consumă și se pretind europeni, universaliști sau mai știu eu ce. Pentru restul populației exodul este calea de urmat, așa cum de altfel se întâmplă și cu majoritatea studenților talentați. Uitați, aici la 40 de km de București, sunt niște gospodării de o precaritate întristătoare.
AG: Merită să conservăm satul românesc în formele lui tradiționale, mai este asta o miză?
CK: E o problemă umană. Ce se întâmplă cu cei care sunt disponibilizați, cei care sunt siliți să plece? Ce facem cu ei? Pe de altă parte, pentru conservarea unei părți a satului tradițional românesc, ar trebui o politică de urbanism, cu limitări drastice în construcții. Dar nimic nu se face în acest sens. Exemplul cel mai spectaculos e Maramureșul, cu ‘inovațiile’ sale de ciment, beton, inox și sticlă. Sunt multe grupuri de stânga în România. Ce fac ele? Cei radicali sunt nepăsători de soarta satului românesc. Cu cât mai repede dispare satul și țărănimea, cu atât mai iute se creează condițiile obiective ale unei revoluții sociale, ceea ce pentru mine sună a idealism de vis, cum ar zice Nietzsche. Sunt alte grupulețe de stânga care vor o politică mai socială la țară, sunt mai atente la suferința rurală, la deculturalizarea totală a satului românesc. Dar și aceștia sunt puțini. De fapt, cred că situația țăranilor nu este grija principală a intelighenției de stânga din România. Cât despre cea de dreapta nici măcar nu mai trebuie să pomenim. Cei de la dreapta vorbesc despre țărănime, despre oamenii de rând, folosind niște cuvinte de o grosolănie inadmisibilă.
AG: Dacă satul românesc se ‘ruinează’ sub ochii noștri, vedeți vreo preocupare dinspre literatură, film, care să dea contur acestui fenomen postmodern, așa cum îl numiți dumneavoastră? În Italia postbelică, marasmul social a produs neorealismul, cu ale sale filme memorabile. Vedeți un fenomen similar în România postcomunistă?
CK: Sunt câteva filme interesante, unele de mare succes în Occident. Spre exemplu, filmul lui Mungiu, ‘După dealuri’, a fost extrem de lăudat. Eu consider că nu a fost înțeles de-a binelea. S-a văzut numai suprafața filmului. S-a făcut un film bun despre muncitori, filmul lui Pintilie, ‘Prea târziu’. Despre lumea rurală nu știu să se fi făcut ceva. Nu interesează, lumea urbană nu este interesată de criza rurală postcomunistă. Probleme stângii sunt probleme urbanului, în cel mai bun caz ale urbanului de mahala (Pata Rât, mahalalele Bucureștiului, etc.), nu problemele țărănești. E o tăcere care traduce multe.
AG: Îmi puteți face un clasament al primelor 5 filme românești postcomuniste? Asta și pentru că o viitoare discuție intenționez să fie una despre film.
CK: ‘O vară de neuitat’, ‘Prea târziu’ (Pintilie), ‘A fost sau n-a fost?’ (Porumboiu), ‘După dealuri’ (Mungiu) și ‘Filantropica’ (Caranfil). Există un reviriment în teatru și mă refer la trupa girată de Mihaela Michailov și David Schwartz. Aceștia regenerează în România teatrul lui Brecht, cu teme absolut esențiale. Ar fi bine să existe o piesă despre această ruralitate tragică. Există însă o piesă splendidă despre minerii din Valea Jiului, una care dă un alt sens revoltelor minerilor din 1990. Piesa se cheamă ‘Sub pământ’, ‘Underground’ în engleză, un cuvânt cu mai multe sensuri și conotații decât echivalentul său românesc. Underground este și despre situația acestui teatru, care este unul de subterană. O altă piesă rezumă istoria socio-politică a României, o (altă) piesă cu adevărat bună.
AG: Există și o literatură realistă?
CK: Nu cunosc destul de bine literatura din România, dar din câte știu nu există o literatură realistă în stare să sintetizeze probleme modernității postcomuniste. Literatura tratează despre problemele specifice ale elitelor.
AG: Citiți literatură românească contemporană?
CK: Puțin, foarte puțin. Mă plictisește foarte mult. Nu citesc nici măcar literatură contemporană franceză. E de o mare mediocritate. În schimb, am citit destulă literatură contemporană sud-americană.
AG & CK, Dăbuleni – București, noiembrie 2015.
About the Author
Aurelian Giugăl Aurelian Giugăl este licențiat în geografie (1998), doctor în Științe Politice (2011). Profesor de geografie (1998-2010), lector universitar (începând cu 2012). Stagiu de cercetare la School of Geographical Sciences – University of Bristol (2010). A scris pentru „Cultura“ din 2009-2015. Arii de interes: geografie umană, geografie electorală, partide politice, politică românească.
Related Posts
Agamben – de la intelectualul adulat de Stânga la Homo Sacer →
Colacul de salvare →
Abonament de imunizare: la un pas de distopie? →
Comentarii recente