Pe terenul realismului microsocial
Bogdan Teodorescu este perceput de public în general ca analist politic, eventual ca specialist în comunicare şi tehnici de manipulare. Mai puţină lume îl cunoaşte însă ca scriitor, deşi a debutat cu versuri în „România Literară” încă din 1979 şi a publicat primul său volum în 1982. Alegem să îl prezentăm în această calitate deoarece, pe de o parte, ilustrează o tendinţă din literatura contemporană, iar pe de altă parte pentru că ipostazele în care se manifestă se întrepătrund, experienţele din diferitele domenii de activitate sintetizându-se într-o „textualitate” multiplă, susceptibilă de abordări hermeneutice semnificative. Cu alte cuvinte, creaţia ficţională face figură de complement narativ al expertizei, la fel cum, în cazul lui Mircea Eliade spre exemplu, nuvelele fantastice valorifică şi potenţează sugestiv cunoştinţele de specialitate şi experienţa lui din India.
Personal, am citit trei dintre romanele postdecembriste scrise de Bogdan Teodorescu: Spada, Băieţi aproape buni şi ultimul apărut, Libertate, publicat anul acesta la editura Cartea Românească. Primele două se încadrează speciei poliţist-politice. Spada este redactat într-un stil alert, bogat în trimiteri străvezii la personajele politice şi mediatice din vremea respectivă, dar nu foarte substanţial sub aspect literar. Băieţi aproape buni înregistrează un progres, în sensul că intriga este mai consistentă şi mai bine susţinută, iar tipologiile umane mai diverse şi mai autentice, într-un univers moral în care antinomiile exemplare fluctuează şi se disipează parţial în atmosfera lumii dominate de practici ilicite şi aparenţe înşelătoare. Libertate, cu toate că naraţiunea întreţine misterul şi se desfăşoară în bună măsură după tipicul anchetei poliţiste, se doreşte mai degrabă în registrul romanului social, sau ca să ne exprimăm în termenii criticii literare, al esteticii realiste, care pune accentul pe reflectarea mediului şi a problemelor curente. Stendhal vorbea explicit despre oglindirea societăţii, ceea ce nu înseamnă că autorul copiază realitatea, dar că o transpune în conjuncturi dramatice veridice, independente de subiectivitatea proprie.
În literatura română există, începând cu pe nedrept uitatul Nicolae Filimon, o tradiţie a realismului macrosocial, reprezentată prin excelenţă de Liviu Rebreanu şi Cezar Petrescu, parţial de George Călinescu, pe filonul romanului istoric de Mihail Sadoveanu, iar ceva mai recent de Petru Dumitriu şi Marin Preda, o tradiţie corespunzătoare în mare modelului tolstoian de roman-frescă. Este vorba despre elaborări complexe, cu o paletă largă de personaje, cu noduri conflictuale pe mai multe planuri ale povestirii, cu linii de evoluţie ce interferează susţinând acţiunea, din această expunere de anvergură degajându-se problematica socială globală în care se angajează destinele individuale. Există de asemenea o tradiţie pe care am putea-o numi a realismului microsocial, consacrată îndeosebi vieţii familiale şi relaţiilor de proximitate, în care cadrul general se ghiceşte ori numai se presupune din reacţiile individuale, aşa cum se distinge societatea în arierplanul existenţei mediocre din Doamna Bovary. Este direcţia cultivată spre exemplu de George Călinescu în Enigma Otiliei, de Hortensia Papadat-Bengescu sau Cella Serghi (Pânza de păianjen), iar în perioada postbelică de Augustin Buzura. Aici se încadrează ca tendinţă, deşi la alt nivel valoric, scriitori mai tineri precum Cristian Teodorescu şi Bogdan Teodorescu în ultima sa apariţie.
Cartea prezintă criza unei familii din categoria înstărită (medici patroni de clinică), provocată de apariţia unui roman intitulat Libertate, în care soţia – Sonia Craiu – figura drept o persoană promiscuă, egoistă şi disimulantă. Conflictul decurge din faptul că, deşi era vorba declarativ despre ficţiune, deşi nimeni nu o credea capabilă de tot ce se scria în roman, acesta conţinea totuşi o serie de gânduri şi discuţii reale, recunoscute ca atare de cei apropiaţi, de natură să facă plauzibilă ideea generală. Intriga se elaborează aşadar în jurul sentimentelor de suspiciune respectiv exasperare, alternând verosimilul şi neverosimilul într-o succesiune de perspective răsturnate. Dezlegarea survine simplu şi totodată neaşteptat, în urma investigaţiilor fostului moderator de televiziune Mario Popescu (la rândul său un „băiat aproape bun”), care a descoperit că datele adevărate incluse în roman proveneau din ascultarea convorbirilor telefonice ale Soniei Craiu la comanda unui grup de afacerişti cu legături în Serviciul Român de Informaţii, interesaţi ca prin compromiterea ei să elimine finalmente un concurent pe piaţa medicamentelor. Dezvăluirea are loc însă prea târziu şi nu mai ajută pe nimeni, după ce soţul înstrăinat a cerut şi a obţinut divorţul şi custodia fiului, iar soţia izolată de familie şi cunoscuţi a decis să plece din ţară. Mario Popescu, şantajat de oamenii sistemului ocult, este lipsit de satisfacţia unei lovituri de presă susceptibilă să-i răscumpere greşelile şi slăbiciunile din trecut, rămânând să trăiască anonim şi cu teama de a fi el însuşi victima unei compromiteri similare.
Partea introductivă apare mai puţin reuşită: acţiunea tinde să treneze, cadrele sunt convenţionale iar personajele destul de schematice; profilul lor este mai degrabă sociologic decât moral sau temperamental, expediat prea rapid prin intermediul unor notaţii ocupaţionale şi al unor clişee verbale din care nu lipsesc deja obişnuitele expresii licenţioase. Există cu toate acestea pasaje reuşite, precum acela care surprinde alienarea afectivă din anturajul familiei Craiu, în care comunicarea genuină a fost înlocuită cu ritualurile convivialităţii artificiale şi consumul bunurilor de prestigiu. „Parcă nimeni nu simte nevoia să mai fie cu adevărat atent la mine. Preţul trebuie să fie într-o marjă, cadoul trebuie corelat cu cel pe care i l-am dus eu anul trecut şi obligaţia s-a terminat. Reacţiile lor la vorbele mele arată la fel. Simpatice, amabile, vesele şi impersonale. Străine. Fraze spuse ca să nu tacă. Cadouri luate ca să se închidă un circuit marcat de obligaţii şi de protocol. Petreceri date findcă trebuie să fim adunaţi laolaltă într-o cameră sau într-un restaurant. Indiferent dacă ne vedem sau ne auzim unul pe celălalt”. Romanul devine captivant însă din momentul declanşării crizei, când tensiunea creşte, ritmul se accelerează şi conflictul capătă consistenţa emoţiilor puternice. Tehnica literară este de inspiraţie cinematografică, în sensul că povestirea se compune din întretăierea succesivă a punctelor de vedere ale fiecărui personaj, ajungând progresiv, după modelul păpuşilor ascunse una într-alta, la autorul din spatele autorului, vechiul deus ex machina transpus în datele poeticii metatexuale postmoderne.
Nu putem decât să regretăm că Bogdan Teodorescu, al cărui talent este indiscutabil, scrie parcă pe grabă, nu-şi lasă timp să aprofundeze caracterele, să finiseze descrierile, să amplifice conţinutul dramatic, dincolo de încărcătura semnificativă a unor tipuri şi împrejurări. Sorin Bratu, spre exemplu, autorul materialului compromiţător, este configurat cu subtilitate în rolul de ins malefic motivat de cinism şi interese mai degrabă decât de resentimente, dar fără a insista asupra condiţionărilor lui psihologice ori asupra trăsăturilor comportamentale din exteriorul încăpereii securizate electronic. O asemenea dezvoltare i-ar fi conferit mai multă autenticitate şi ar fi sporit substanţa realistă a romanului. Tocmai de aceea personajul cel mai conturat ni se pare Mario Popescu, precizat în contextul istoriei şi al relaţiilor sale personale, adică pe axa unei evoluţii afective şi profesionale de natură să-i gestioneze coerent şi credibil evoluţia narativă. Discuţiile cu fratele vitreg Mişa, disputele recriminatorii cu sora sa Rita pe teme familiale, extrase parcă din cotidianul comun, transmit aerul de veridicitate necesar unei astfel de proze.
Simplificarea compoziţiei, renunţarea la detaliul care individualizează, la dimensiunea introspectivă, la expozeurile şi digresiunile bine temperate ce contapunctează şi cadenţează naraţiunea, restrângerea numărului de personaje caracterizează tot mai mulţi autori contemporani, probabil şi deoarece tot mai puţini cititori au disponibilitatea să parcurgă lucrări de sute de pagini, aşa cum se mai publicau încă acum trei-patru decenii. Sub acest aspect Evgheni Vodolazkin reprezintă probabil excepţia cea mai notabilă. Din perspectiva istoriei culturii şi eventual a teoriei receptării fenomenul ar putea certifica decăderea intelectuală a civilizaţiei actuale, analoagă celei din vremea Imperiului roman târziu, când au proliferat în mod la fel de simptomatic compendiile. Fără să intrăm acum în această discuţie observăm totuşi preferinţa pentru textele în care accentul cade pe dinamica povestirii şi pe situaţiile cu un conţinut neechivoc, adeseori încărcat senzorial, în detrimentul descriptivismului elaborat şi al reflexivităţii dubitative.
Simplificarea se regăseşte de altminteri în mai multe domenii. În film, de pildă, este botezată minimalism, cuvânt care maschează adeseori lipsa de mijloace artistice ridicată la rangul de principiu estetic. În literatură exprimă înclinaţia unor autori către efectele facile, prin recurgerea la spectacularul comercial şi vulgaritate. În cazul lui Bogdan Teodorescu pare să fie vorba mai curând despre încercarea de a transmite explicit mesajul, decelat din factologie cu ajutorul anumitor scene şi formulări ilustrative începând cu titlul Libertate. Dacă ne gândim că este şi titlul romanului incriminant din centrul intrigii, înţelegem că libertatea suferă o reconvertire semantică, în sensul că nu se mai referă la individualizarea etică a persoanei ci la eliberarea unei forţe oculte incontrolabile, care sub aparenţe benigne acţionează tocmai împotriva persoanei compromise moral şi lipsită pe această cale de orice sprijin. Este în fond tema Leviathanului, ulterior a Marelui Frate, reinterpretată nu atât în registrul supravegherii şi manipulării opiniei, cât al destucturării insidioase a formelor de solidaritate prin care oamenii se pot opune sistemului. În antiteză avem istoria Anei Popescu-Schwarz, nu întâmplător invocată şi de Sonia Craiu când totul era deja pierdut, care subliniază importanţa apropierii umane şi a încrederii în efortul de a rezista coerciţiei şi ingerinţelor puterii. O istorie cu atât mai semnificativă pe negativ, cu cât se dovedeşte a nu fi altceva decât o poveste frumoasă, o aspiraţie.
Puterea cu ramificaţii în serviciile secrete apare mai primejdioasă decât fascismul sau comunismul, deoarece rămâne fără chip şi procedează pe ascuns, lăsând publicului impresia de libertate şi satisfacţia înşelătoare a consumului şi divertismentului. Recunoaştem în subtext disfuncţionalităţile structurale şi obsesiile României actuale, cultivate complice de mass media. Miza reală se găseşte de fapt în altă parte, şi anume în capacitatea de coordonare şi mobilizare, decidenţii şi societatea aflându-se în această privinţă într-o relaţie invers proporţională. Imnul echipei Liverpool amintit la final, You’ll never walk alone, oferă cheia simbolică a dezlegării problemei, după cum redus la irelevanţă poate să devină şi imnul funebru al reprezentativităţii democratice.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Agamben – de la intelectualul adulat de Stânga la Homo Sacer →
Colacul de salvare →
Abonament de imunizare: la un pas de distopie? →
Comentarii recente