Marele pericol al perioadei post-Brexit e oficializarea Europei cu două (sau mai multe) viteze
Cine a avut curiozitatea să se uite un pic pe programul „electoral” al taberei pro-Brexit [1] a remarcat, probabil, asemănarea dintre ideea fundamentală a acestui program și cea din fostul program electoral al SYRIZA (așa-zisul „Program de la Salonic”) [2]: la baza „marii schimbări” ar urma să stea „o nouă negociere” cu Bruxelles-ul, care s-ar desfășura, fără îndoială, favorabil celor care propun această nouă negociere.
Astăzi, la aproape 2 ani de la lansarea programului de la Salonic, știm ce s-a ales de el: praful. Guvernul SYRIZA nu doar că nu a reușit să deschidă vreo negociere cu Bruxelles-ul, dar a și capitulat în fața cerințelor funcționarilor europeni, conduși de inflexibilul ministru de finanțe german, Schauble, care l-a obligat pe Tsipras să accepte un acord aproape la fel de dur ca precedentele.
Iată că a trecut un singur an de la vara fierbinte a grecilor din 2015 și Bruxelles-ul se trezește pus din nou în fața aceleiași probleme: este chemat la masa negocierilor de o țară membră care, de data asta, vrea să iasă din UE, dar să-și păstreze toate privilegiile economice și financiare ale participării la UE. Pentru că, în esență, asta susține tabăra pro-Brexit că va obține:
„După ce vom vota Brexitul vom negocia un nou parteneriat UK-UE bazat pe liber-schimb și cooperare amicală. Vom continua să facem afaceri cu firmele europene, dar vom pune punct supremației legislației UE, exact așa cum restul țărilor lumii fac afaceri cu firmele europene fără a fi obligate să accepte supremația legislației UE – care în mod evident nu e ceva necesar libertății comerțului. O să ne reluăm de asemenea pozițiile în instituțiile internaționale, precum World Trade Organization, ceea ce va face să fim mai influenți în promovarea comerțului liber și a cooperării internaționale.” [3]
Bruxelles-ul a emis deja o poziție azi-dimineață (co-semnată de Juncker, Schultz și Tusk) prin care a lăsat de înțeles că în afară de procedurile și pașii necesari de părăsire a Uniunii Europene nu va negocia momentan nimic cu Marea Britanie, așteptând din partea englezilor propuneri concrete pentru viitoare negocieri, în așa fel încât Marea Britanie să devină „a close partner” al Uniunii pe bază de reciprocitate și echilibru.
Deși pare dură, această poziție – prin portița lăsată deschisă la final – diferă deja capital de cea adoptată, la vremea ei, împotriva SYRIZA și care fusese rezumată, simplu, de Schauble chiar după investitura guvernului Tsipras: „Datoriile sunt datorii și trebuie plătite.” Ne aducem aminte că tot ce au reușit să obțină grecii în ianuarie 2015 a fost o amânare de câteva luni a negocierilor pentru condițiile de continuare a acordului. După care, atunci când a venit vara, au fost obligați să accepte niște condiții aproape deloc diferite față de cele pe care le suportaseră până atunci.
Or, aici deja simțim deruta birocraților și măsura diferită cu care sunt pregătiți să cântărească rebeliunea englezilor. În fond, vorbim de rebeliunea celei de-a 5-a economii mondiale, care dă 17% din PIB-ul UE, nu? Vor putea birocrații să păstreze o atitudine fermă, așa cum au făcut-o în fața insignifianților greci, refuzându-le englezilor „a better deal”, cu toate riscurile ce vor decurge de aici pentru UE (în primul rând pierderea unei piețe de 65 de milioane de consumatori, dar și riscul real al fisurării unor poziții comune în fața unor probleme comune, cum ar fi sancțiunile împotriva Rusiei)? Sau vor ceda în fața a ceea ce pare un șantaj?
De partea cealaltă, se vede cu ochiul liber că nemulțumirea principală care a dus la rezultatul referendumului nu a fost ocazionată de bla-bla-ul împotriva legislației UE și a birocrației (cu care englezul de rând, ca și restul europenilor, oricum nu interacționează direct niciodată) ci de marea și fundamentala problemă a imigrației, care e deja, de mai bine de un an, scăpată de sub control datorită situației instabile din Orientul Mijlociu. Problema imigrației a reprezentat o temă centrală a campaniei pentru Brexit și a informațiilor care se vehiculau public în Marea Britanie an de an. Ne aducem aminte de isteria de la sfârșitul lui 2014 legată de faptul că „vin românii”. Isteria aceea a mai fost însoțită și de: „vin polonezii”, „vin letonii”, „vin bulgarii” etc. Publicul englez a fost isterizat periodic, în ultimii 10-15 ani, că odată cu lărgirea Uniunii vor veni pe capul lui rudele sărace din Estul Europei. Nu întâmplător în campania pentru Brexit s-a pus accentul că urmează să mai „vină”, prin lărgirea ulterioară a Uniunii, albanezii, muntenegrenii, macedonenii, sârbii și turcii.
Cu alte cuvinte, tabăra pro-Brexit ar vrea să beneficieze de avantajele integrării în UE (în esență, acces liber și circulație fără restricții pentru capitalul propriu la piața uriașă europeană) dar fără obligațiile și neplăcerile ce decurg de aici (reglementările impuse de la Bruxelles și libera circulație a persoanelor inclusiv pentru rudele sărace din Est).
Dacă birocrații de la Bruxelles vor ceda acestui șantaj, Europa cu două viteze (sau chiar mai multe) va deveni oficială. Acum, de bine, de rău, cel puțin la suprafață, pincipiul solidarității între state e respectat măcar la nivel teoretic. Pentru că statele membre contribuie la bugetul UE pe un principiu simplu: țările mai bogate sunt contributoare net, cele mai sărace sunt beneficiare net, în așa fel încât într-un viitor oarecare UE să reprezinte un spațiu echilibrat și dezvoltat uniform. Statele bogate contribuie net ca să-și creeze piețe noi din statele mai sărace, statele mai sărace își cedează o parte din suveranitate, acceptând birocrația și regulamentele UE, în schimbul beneficiilor ulterioare: fonduri europene, dezvoltare, ieșirea din sărăcie. [4]
Că lucrurile nu stau chiar așa, și că decalajele nu se reduc așa de ușor, e altă poveste. Știm, e greu: România absoarbe greu banii europeni, după aproape un deceniu de UE încă nu avem o infrastructură pusă la punct, nici nu trăim ca parizienii, și o mare parte a fondurilor UE se reîntoarce de fapt în țările bogate. Progresele sunt foarte lente. Dar măcar sunt. Dar dacă birocrații de la Bruxelles vor ceda șantajului taberei Brexit, principiul acesta se va face țăndări și putem să zicem „adio” principiilor fondatoare ale UE pentru care noi am intrat în UE. Pentru că alte state bogate ar însemna să fie tâmpite să mai rămână în Uniune în condițiile în care s-ar putea dovedi că e posibil să beneficiezi economic de Uniune, fără să fii nevoit să-i suporți și consecințele mai puțin interesante. Deja au început să ridice glasul Geert Wilders în Olanda și Marine le Pen în Franța, cerând de urgență referendumuri similare cu cel englez.
Consecința cedării în fața acestui șantaj va fi, peste câțiva ani de acum încolo și o serie de referendumuri similare, oficializarea unei Europe în care capitalurile, venind mai ales din țările bogate, vor zburda liber, oriunde vor dori ele, dar forța de muncă (=oamenii, cetățenii, imigranții) va fi închisă iarăși, ca înainte de 1989, după o cortină de fier – în țările sărace. De dincolo de cortina de fier se va ieși numai cu permisiune, numai dacă ai suficient capital financiar sau simbolic, adică fie vei fi turist gata să-și spargă banii undeva prin Europa, fie „investitor”, fie mândrul posesor al unei meserii căutate (medic, programator etc.).
E inutil de spus de care parte a cortinei se va afla România. Despre alte consecințe, cum ar fi că sprijinind aventurile militariste ale americanilor în Orientul Mijlociu (ceea ce britanicii au făcut constant în ultimii 15 ani) nici măcar n-ai de ce să te temi că te vor invada imigranții generați de războaiele de acolo, nici nu mai merită să discutăm.
În acest moment interesul național al României impune o poziție fermă împotriva Brexitului din partea politicienilor noștri și opunerea cu fermitate a acestora împotriva oricărei înțelegeri comerciale favorabile dintre o Marea Britanie post-Brexit și UE. Mănușile trebuie date jos, pentru că nu mai e vremea lor. Dacă ne cunoaștem interesele, atunci poziția pe care trebuie să o apere politicienii noștri e aceea că numai în interiorul Uniunii se poate obține „a better deal”, astfel încât orice ieșire viitoare a unei țări puternice să fie descurajată din fașă. Ca membri UE avem europarlamentari, avem noi înșine birocrați bruxelezi, avem drept de veto la Consiliul European, așadar nu suntem chiar legați de mâini și de picioare. Dar se vor ridica politicienii noștri la înălțimea momentului istoric?
–
[1] Încă mai poate fi accesat pe situl oficial, aici: http://www.voteleavetakecontrol.org/campaign
[2] Comentat pe AsF aici: http://www.argumentesifapte.ro/2015/01/04/syriza-se-pregateste-sa-guverneze-dar-o-va-face/
[3] „After we Vote Leave we will negotiate a new UK-EU deal based on free trade and friendly cooperation. We will continue to trade with European firms, but will end the supremacy of EU law, just as countries around the world trade freely without making EU law supreme – it is obviously not necessary for free trade. We will also regain our seats on international institutions like the World Trade Organization so we are a more influential force for free trade and international cooperation.” – http://www.voteleavetakecontrol.org/briefing_trade
[4] Trebuie remarcat că Marea Britanie și aici face o figură aparte, privilegiată, contribuția sa la bugetul UE fiind mai mică decât ar obliga-o PIB-ul. În esență, Marea Britanie este contributor net la bugetul UE cât Italia și Spania, dar mai puțin decât Franța, deși e a doua economie europeană.
About the Author
Lucian Sârbu Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În prezent deține propria agenție de marketing și nu este implicat politic.
Related Posts
God save the Queen →
Brexit, sau victoria politicului asupra pieţelor →
Cred cà n-ati inteles bine miza pe termen lung ala acest Brexit… este regasirea suveranitate de Stat care garaneazà un minimum de democratie politicà… cf. Sapir… ultumul lui articol….
Al doilea punct và faceti aparator al cele mai dure corporatii care ruineazà România exportând beneficile in paradis fiscul , ne reinvestând nimic în tara… deci sunteti un aliati objectiv al capitalismului globaalizat cel mai tare.
al treilea punct n-ati vàzut cà UE e deja a douà viteze chiar aszzice a treia viteze, si va fi gtotdeauna intr-un horizon de un secol, pentru cà subdezvoltarea nu s-aa rezolvat de la infiintatre Romania moderna, nici macàr cu vointa lor durà comunisti au reusit partial, dar dupà 89 cum industria a fost pusà la mezat si masiv distrusà… subdezvoltarea ramâne…
Ar fi ceva de negiciat pentru România, daer negociaatori au fost asa de supusi, de fricosi si slugii cà UE si-a impus toate avatagele pentru tarile bogate… sic transit gloria mundi
Sunt perfect de acord cu ceea ce ați scris.
Dar problema pe care vreau să o subliniez e cea a viitorului Uniunii și a atitudinii clasei noastre politice. Clasa noastră politică a țopăit de fericire și în 2004, când s-a intrat în NATO, și în 2007 când s-a intrat în UE (și arunca Băse cu sticle în capul oamenilor).
Trăgând linia este clar că cedările succesive de suveranitate și obediența față de centru nu au avut rezultatele așteptate de toată lumea, și că marii profitori sunt de fapt o mână de politicieni și cu mediul de afaceri care gravitează în jurul lor, alături, evident, de multinaționalele care fac afaceri pe aici.
Dar nu vreau ca peste x ani – că or fi 2, că or fi 10, habar n-am, dar cert este că după Brexit Uniunea va trebui să se schimbe cumva – nu vreau să-i văd pe politicienii noștri țopăind de fericire și anunțându-ne fericiți că „Uniunea a supraviețuit”, fiind vorba de fapt de o Uniune în care nici măcar micile libertăți de care se pot bucura cetățenii simpli ai României de azi – de pildă, să poată pleca liber la muncă unde vor, fără să fie obligați să accepte salariile de mizerie de acasă – să nu mai fie posibile.
Din păcate, ieri se zvonea deja că Germania are de gând să discute cu Franța și alte câteva țări „fondatoare” despre viitorul Uniunii („Uniunea flexibilă”), ceea ce mă face să cred că ăștia chiar se gândesc serios la o Europă cu două viteze. Au protestat estonienii. Iohannis tace mâlc.
Nu vreau să fim luați de proști, chiar toți.
Aici e știrea la care fac referință: http://www.antena3.ro/externe/uniunea-europeana/brexit-franta-germania-uniune-flexibila-364041.html dar nu știu de ce, nu se amintește de protestul estonienilor. Am citit sigur în mass-media franceză că estonienii au protestat deja.
Brexit: Merkel says ‘no need to be nasty’ in leaving talks
„She insisted that deterring other countries from leaving the EU should not be a priority in the talks.”
http://www.bbc.com/news/world-europe-36630326
E normal, pentru Germania UK e o mare piață de desfacere.
În tot acest timp Iohannis și Cioloș dorm, tac ca mortu-n păpușoi, se fac că n-aud, nu văd.
Central Europe would veto any Brexit deal limiting rights to work in Britain: Slovak PM
„Hungary, Poland, the Czech Republic and Slovakia are ready to veto any Brexit deal that would limit their citizens’ rights to work in Britain, Slovak Prime Minister Robert Fico said on Saturday.”
http://www.reuters.com/article/us-britain-eu-slovakia-idUSKCN11N0IA
Despre asta e vorba.
România? Nicăieri.