Muzică și contestație
Intenţionam de câtăva vreme să publicăm un text despre relaţia dintre muzică şi protestul social, cu o privire particulară asupra României contemporane. Între timp, pe Argumente şi Fapte a apărut un interviu în care Claude Karnoouh, deşi se exprimă apreciativ în legătură cu The Beatles, Jim Morrison, Jimi Hendrix ori Janis Joplin din punct de vedere artistic, e de părere că muzica rock din anii 1960-1970, poate cu excepţia anarhiştilor punk de la Sex Pistols, nu a fost cu adevărat una protestatară deoarece nu ar fi avut un program politic. În acest context, fără să fi anticipat, articolul de faţă îşi află deja referenţialul polemic.
Claude Karnoouh are dreptate să consemneze inexistenţa unui program sistematic şi explicit, mai bine zis a unui program de preluare şi exercitare a puterii. Această lipsă de clarificare politică şi încadrare organizatorică, concentrarea cu prioritate pe aspectele regenerării spirituale şi insuficienta structurare socială a protestului, care a rămas în fond un fenomen generaţional, au condus în cele din urmă la epuizarea sa şi la revenirea în forţă a conservatorismului moral şi politic la începutul anilor 1980. Aşa s-a ajuns ca sistemul să-i integreze pe artiştii rebeli în angrenajul industriei muzicale şi publicitare, unii dobândind chiar particula nobiliară sir. Totuşi, nu ai cum să ceri creaţiei muzicale să suplinească acţiunea ideologică şi de mobilizare a unui partid. Totodată, faptul că nu a avut loc o revoluţie nu înseamnă că mişcarea tinerilor antrenaţi de muzica rock, de fapt folk-rock, nu ar fi avut un caracter protestatar cu potenţial subversiv în sensul unei revolte a copiilor contra părinţilor, tradusă exemplar de paricidul simbolic comis de Jim Morrison atunci când şi-a declarat tatăl – amiral implicat în incidentul din golful Tonkin – nici mai mult nici mai puţin decât mort.
Chiar dacă muzica nu a avut un mesaj politic programatic, sau mai exact spus partinic, ea nu a fost lipsită de încărcătură politică ori socială, în tradiţia lui Woody Guthrie continuată de Bob Dylan, de a cânta ceea ce se vedea în viaţa de toate zilele, deci şi despre sărăcie, alienare sau despre „seniorii războiului” şi distrugerile pe care le provocau. Street Fighting Man a celor de la Rolling Stones era contemporană cu revoltele negrilor din oraşele americane şi cu apariţia grupării Black Power, Satisfaction exprima în realitate insatisfacţia inerentă societăţii de consum, asociată cu sentimentul de gol interior şi inutilitate din piesa Ball and Chain a lui Janis Joplin. Another Brick in the Wall (Pink Floyd), Parental Guidance (Judas Priest) transmiteau nemulţumirea faţă de învăţământul perceput ca imperativ sau restrictiv, la circa un deceniu de la rebeliunea studenţilor parizieni din mai 1968. Ce să mai spunem despre melodia Sandinista a formaţiei The Clash, sau despre discurile de rock progresiv Cantafabule şi Zalmoxe ale celor de la Phoenix respectiv Sfinx, care valorificând teme folclorice şi mitologice suscitau un tip de sensibilitate cu vocaţie arhaică şi transcendentă în dezacord funciar cu ideologia materialismului de uz birocratic?!
Faptul că sistemul a avut abilitatea de a disipa forţa subversivă a protestului pe terenul cointeresării comerciale nu înseamnă că autorităţile nu s-ar fi alertat în prezenţa valului de insubordonare civilă, mai ales când acesta s-a concretizat în rezistenţa masivă la încorporare. În Statele Unite ale Americii de pildă, încă din 1961 Subcomisia Senatului pentru Delincvenţă Juvenilă avertiza că tânărul ce-l imita pe Elvis Presley era pur şi simplu gangsterul de mâine. Încercarea de expulzare a lui John Lennon, cu implicarea Casei Albe, a reflectat aceeaşi temere a establishment-ului faţă de o generaţie care mărşăluia şi cânta Power to the People, suspectată obsesiv de simpatii comuniste şi intenţii destabilizatoare. Pentru a păstra echilibrul, amintim că regimurile din Europa de Est au manifestat o neîncredere analoagă în privinţa tinerilor hedonişti în răspăr cu etica autoritară a muncii, acuzaţi de parazitism, precum şi în privinţa experimentelor muzicale de inspiraţie occidentală care contrariau canoanele culturale oficiale. Era poate şi un efect întârziat al luptei împotriva aşa-numitului cosmopolitism, identificat cu o formă de subversiune a Vestului corupător de conştiinţe.
În România un rol important în stimularea dacă nu a unui protest efectiv, atunci măcar a unui spirit contestatar, l-a avut Cenaclul Flacăra, tocmai pe fondul libertăţilor pe care şi le putea permite Adrian Păunescu în calitatea lui de apropiat al puterii. La Cenaclu s-a cântat astfel despre intenţia oamenilor simpli de a se „înscrie la cuvânt” (Ordinea de zi), despre dorinţa de a avea „drepturi în ţară şi pace afară” (Lancea lui Horea) sau despre hotărârea de a nu trăi aşa cum vor „dogmaticii proşti după dogmele lor” (Omul liber). Ceea ce nu intră cu nici un preţ în capetele anticomuniştilor curajoşi de după comunism, incapabili să emită şi altceva decât sintagma stupidă „Adrian Păunescu poet de Curte”, este că publicul a pus între paranteze elogierea ocazională a lui Nicolae Ceauşescu şi a păstrat libertatea de expresie şi entuziasmul colectiv din timpul spectacolelor, pe care le-a reconvertit politic în dcembrie 1989, când mulţi dintre tinerii participanţi la Cenaclu au ieşit în stradă şi au scandat împotriva dictaturii. Dintre interpreţi, pe Doru Stănculescu l-am văzut şi la manifestaţiile din 2012, cerând în faţa Palatului Cotroceni demisia lui Traian Băsescu.
Tipul acesta de militantism, articulat la intersecţia angajamentului public cu expresia muzicală a nemulţumirii, este recognoscibil până către jumătatea anilor 1990. Ultima formaţie rock având un mesaj pronunţat critic a fost probabil Sarmalele reci (Ţara te vrea prost ş.a.m.d.). Astăzi un oarecare conţinut protestatar mai întâlnim în textele lui Adrian Sărmăşan, fie în registrul ironico-ludic din Împăratul Roz, fie cu un mesaj ceva mai explicit, ca în Voi rămâne aici („Nu vrem rate cumpărate, nu vrem gratii vii…”, sau „Nu, nu. Nu suntem de vânzare / Rămânem în picioare”). Departe însă de suflul combativ de la începutul anilor 1990, când demonstraţia din Piaţa Universităţii a generat un întreg repertoriu, semnalabil ca fenomen social indiferent ce părere am avea despre punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara aflat atunci în dispută. Un suflu altminteri susceptibil să fie reformulat şi în termeni de stânga, dar a cărui epuizare, alături de cvasidispariţia mişcării sindicale, a compromis posibilitatea unei mobilizări sociale eficiente chiar şi în condiţiile crizei economice în care aşa ceva ar fi fost de aşteptat. Nu spunem că muzica determină prin ea însăşi activismul civic, totuşi stimulează energia contestatară în măsura în care cuvintele şi ritmul stârnesc vitalitatea şi incită la acţiune, la fel cum tobele şi trompetele cresc adrenalina soldaţilor în momentul atacului. Mai mult, galvanizează, îndeosebi la nivelul populaţiei tinere, o anumită atitudine revendicativă şi o aşteptare specifică în raport cu instituţiile, adică o cultură politică ce favorizează angajamentul de masă contra abuzurilor sau a restrângerii drepturilor.
În circumstanţele actuale şansele de revigorare ale stângii româneşti ne apar echivoce inclusiv din perspectiva exprimărilor şi modelor artistice. Pe de o parte nu mai există o creaţie protestatară, pe de altă parte hipsterii care cochetează cu muzica „nonconformistă” doar mimează spiritul contestatar. Se flatează că sunt rebeli la adăpostul locuinţei confortabile oferite de mama şi de tata şi vituperează la adresa guvernului cel mai adesea din faţa calculatorului – ipostază incontestabil înţeleaptă întrucât evită un eventual contact contondent nedorit cu violenţa legitimă a statului, materializată prin excelenţă de jandarmi. Asta dacă nu cer mai mulţi bani pentru serviciile de informaţii, ca să asculte convorbirile politicienilor corupţi şi să dea cu ei de pământ! Între hipsteri şi tinerii de acum patru-cinci decenii este o diferenţă morală astrală. Câţi ar mai fi dispuşi să plece de acasă şi să trăiască la limita supravieţuirii, cum a făcut Patti Smith de pildă, numai ca să-şi urmeze propriile opţiuni de viaţă şi vocaţia creatoare? Sau câţi s-ar mai expune la a fi arestaţi în numele unei cauze, aşa cum a procedat Joan Baez? Despre a sta în faţa blindatelor nu mai discutăm… La noi nu sunt aşadar perspective nici măcar pentru o mişcare oarecum idilică, nonviolentă, de tipul Occupy Wall Street.
Desigur că tinerii din trecut nu au fost scutiţi de teribilismul, excesele şi erorile caracteristice vârstei, dar cel puţin au fost mai autentici şi ca atare mai consecvenţi în a trăi conform convingerilor şi valorilor pe care le afirmau, de unde şi disponibilitatea de a acţiona pentru apărarea acestora. Erau cu adevărat „copiii revoluţiei” invocaţi de formaţia T. Rex. Tocmai sub acest aspect al autenticităţii se poate observa o corespondenţă simptomatică între schimbările din muzică şi cele intervenite în morfologia protestului. Aşa cum folk-ul şi rock-ul cântate pe scenă cu vocea proprie au fost înlocuite progresiv de înregistrările prelucrate în studio şi de interpretările play back, militanţii pentru obiective politice şi studenţii gata să iasă în stradă au dispărut în favoarea „tinerilor frumoşi şi gingaşi”. Cum s-ar zice, după spectacolul dramatic avem şuşaneaua.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Și totuși, să nu ne pierdem speranța: pe lîngă „tinerii frumoși și gingași” există și unii mai puțin gingași, ca cei care incendiază mașini (cîteva sute în unele nopți) în Franța și, mai nou, în Suedia. Nu cred că lumea de azi duce lipsă de revoluționari ci, doar de lideri.
O alta forma de lupta anti-sistem poate fi alaturarea tinerilor din occident Statului Islamic. Acolo exista lideri dar ideologia luptei ia o forma religioasa.
UN raspuns rapid… In ciuda titrurile interesant pe care le reamânteste Alexandru Mamina, acest bàieti si fete critice au fost un produs „integrat a sistemului de consum” cum l-a scris Adorno in „Über den Fetishcharakter in der Muzik un die Regression des Hören” Suhrkamp Verlag, 1973, unde scrie : „Puterea cântecului de strada, de arii melodioase si de toate figurile impregnate de banalitate se afirma de plin de la începutul periodei burgheze”
In alte cuvinte si discursul cântat de revolta e implicat in societatea spectacolului, adica într-un simulacru de revolta. Dacà ar fi o revolta adevàrat ar fi fosty arestati, chiar si omoriti ca si membrii Black Panterelor.
E adevarat cà n-am mentionat singura musica popularà US care era o constatie adevàrat ne recuperatà sau ne produsà de sistem al marfei muzicale, cineva ca Woody Gunthri, si musica „tramp’-ilor”, musica muncitori rurali mergând de o fermà la altà, musica calatori cladestini de trenuri de marfa, muzica luptelor sindicale.. Dar in ciudà calitàtile lor estetice, inventive, Beatles, Janny Joplin, chiar si Bob Dylan n-au fost o amenintare pentru sistemul… Dar când prietenul si colegul meu antropolog US Marshall Shallins s-a dus in plinà razboi cu Vietnam la Hanoi, imediat când a revenit in SUA a fost arestat si pasaport confiscat.
SIstemul capitalist se miscà când practic e supus la vointa popularà masiva de schimbare….