Sindromul Oana Stancu
Printre realizatorii de emisiuni la Antena 3 se numără şi Oana Stancu – o persoană pe care am apreciat-o altădată pentru curajul anchetelor şi mai ales pentru atitudinea hotărât antibăsistă. Materialele sale se încadrau pe vremea aceea în categoria jurnalismului autentic, bazat pe date verificate. Mai nou însă, Oana Stancu pare să se fi transformat din jurnalist în instanţă de acuzare, sau mai grav, de condamnare apriorică şi fără drept de apel. Ne referim la prestaţia ei cu ocazia morţii lui Ioan Gyuri Pascu, atunci când, fără să aştepte rezultatul autopsiei sau concluzia Colegiului Medicilor, a decis că doctoriţa de pe prima ambulanţă chemată este vinovată de decesul artistului pentru că nu i-a făcut toate analizele, sugerând totodată familiei să o dea în judecată pentru malpraxis.
Între timp a apărut declaraţia fostei soţii a lui Ioan Gyuri Pascu, Daniela Marin, singurul martor la ceea ce s-a întâmplat, care a pus într-o cu totul altă lumină presupusa neglijenţă a personalului medical. Conform relatării sale nu numai că artistul îşi revenise, dar se simţea chiar mai bine decât de obicei, putând să umble fără ajutorul cârjelor. Ar fi trebuit doctoriţa să-l consulte totuşi mai minuţios? Se poate, nu ştim care sunt procedurile în asemenea situaţii. În orice caz, contextul general nu era unul care să sugereze o situaţie gravă, aşa încât vituperările despre malpraxis sau eventual omorul din culpă sunt evident exagerate, cel puţin în faza actuală a cercetărilor. S-a obosit Oana Stancu să o contacteze pe Daniela Marin ca să se informeze astfel dintr-o sursă de primă mână în legătură cu faptele? I-a cerut doctoriţei de pe ambulanţă să comenteze acuzaţiile pe care se pregătea să i le aducă în emisiune, aşa cum ar cere regulile jurnalismului? Dacă da, înseamnă fie că nu a dus-o capul să priceapă situaţia (ceea ce nu credem), fie că a procedat cu o rea intenţie susceptibilă să cadă sub incidenţa calomniei. Dacă nu (şi presupunem că aşa s-a întâmplat), atunci a dat dovadă de o autosuficienţă arogantă, proprie celor care se cred infailibili. Cu alte cuvinte s-a crezut îndreptăţită să judece şi să condamne cu de la sine putere în temeiul unor suspiciuni marca de succes Cătălin Tolontan, pentru că, nu-i aşa, jurnaliştii sunt cenzorii fără reproş ai adevărului şi binelui public. Cu o suficienţă analoagă îl condamnau în avans unii pe Dan Voiculescu acum câţiva ani, când luau ca valabil şi de la sine înţeles prejudiciul de 60.000.000 de euro ce i se imputa, fără să se mai întrebe dacă era normal să fie calculat nu de un expert independent, ci tocmai de instituţia acuzatoare. Totdeauna e facil să aplici corecţii altora, la adăpost de orice impunitate, când vine vorba de tine devii parcă mai precaut şi nuanţat.
Împrejurarea ne apare simptomatică, ţine mai exact de tendinţa oamenilor din presă, mai ales a jurnaliştilor de succes, de a li se urca succesul la cap şi de a se erija în conştiinţe morale. Convinşi că se bucură de încrederea publicului, în loc să relateze şi să comenteze, fie şi într-un registru critic, ajung să dea verdicte cu aerul unor atotştiutori inflamaţi de sfântă revoltă. E suficient să priviţi la Cristian Tudor Popescu, Mihai Gâdea, sau la alţii cu audienţe mai mici, de genul Rareş Bogdan sau Radu Banciu, care totuşi în virtutea vizibilităţii cred că au calitatea să se exprime în mod la fel de superior şi rezolut. (Cu atât mai mult vrem să-l remarcăm pe Mugur Ciuvică; deşi foloseşte formule corozive îşi păstrează capul pe umeri şi nu se lansează în diatribe cu vocaţie etică şi în peroraţii cu aer de predică). Uneori probabil că inflamarea este explicabilă, dar când nu-ţi mai trece, când o practici ca pe un rol social, transgresezi indubitabil limitele profesionalismului de la care te revendici.
Fenomenul are mai multe explicaţii, de la cele care privesc psihologia individuală a împricinaţilor până la condiţionările generale, cum ar fi faptul că în absenţa unei societăţi civile critice rolul de justiţiar informal a fost preluat în România de presă. Oamenii au mai multă încredere în jurnalişti decât în instituţii sau în organizaţiile civice, punerile la zid de la televizor constituind pentru ei şi un fel de compensaţie imaginară la frustrările zilnice. Însă din momentul în care, pe fondul autosuficienţei agresive de care dau dovadă, jurnaliştii impietează abuziv asupra vieţii unor persoane, presa încetează de a mai reprezenata măcar acest surogat de justiţie iluzorie şi se transformă la rândul ei într-un aparat inchizitorial care ignoră prezumţia de nevinovăţie.
About the Author
Alexandru Mamina Alexandru Mamina este cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. Autor al lucrărilor Societate, instituţii, reprezentări sociale – studii de istoria mentalităţilor şi a imaginarului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998 ; Manual de istorie pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 1999; Caietul elevului pentru clasa a VII-a (coautor), Bucureşti, Corint, 2000; Manual de istorie universală pentru clasa a XI-a (coautor), Chişinău, Prut Internaţional, 2001; Dimensiunea religioasă a gândirii contrarevoluţionare franceze, Bucureşti, Corint, 2002; Structurile intelectuale ale romantismului revoluţionar şi contrarevoluţionar. Cazurile istoricilor francezi, germani, români, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2007; Paradigme revoluţionare în secolul al XIX-lea (tipuri europene şi manifestări româneşti), Bucureşti, Editura Academiei, 2008; Social-democraţie şi cultură. De la marxism la postmarxism, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Redefinirea identităţii. Pentru o social-democraţie critică, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2010; Marxismul occidental şi marxismul oriental (ideile, societatea, cultura), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2011; Capitalism şi democraţie. Principii, structuri, evoluţie (coordonator), Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2013, *** Cunoaştere şi creaţie: orientări caracteristice în cultura modernă, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2015, Familii politice și familii culturale, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017, Războiul revoluționar (de la ridicarea în masă la gherila), București, Ed. Militară 2019, Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock, București, Ed. Academiei 2019. A publicat articole de specialitate în „Revista Istorică”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Polis” etc., în periodicele „Cuvântul”, „Cultura”, pe site-ul Critic Atac şi în revista „La Penseé Libre”, care apare în format electronic.
Related Posts
Ucraina și petrodolarii →
Antirusismul – obsesie şi manipulare →
„Logocraţia” dreptei →
Comentarii recente