Gabriel Liiceanu – ultimul bastion al stalinismului
Fostul președinte al României, Traian Băsescu, este unul dintre cei mai corupți politicieni români. Întregul său parcurs biografic, de la origini până în prezent, îi scoate în evidență dimensiunile cazierului judiciar real, pe care nicio instituție a statului român nu l-a completat la momentul potrivit: comerțul ilegal în perioada comunistă, luarea și darea de mită în primii ani de după revoluție, înstrăinarea flotei române în condiții nefavorabile statului român, luarea și darea de mită din postura de primar la începutul anilor 2000, afaceri imobiliare abuzive prin interpuși, utilizarea justiției și a întregului aparat de securitate, chiar dacă în mod legal, în vederea lichidării politice a adversarilor săi în intervalul 2004-2014, personalizarea funcțiilor publice, în funcție de afinitățile sau de antipatiile sale, acumularea unei mari averi, ale cărei surse sunt întotdeauna improbabile și insuficiente pentru a acoperi milioanele de euro, în bunuri sau în bani, pe care le deține familia Băsescu. Fostul președinte nu este omul niciunui ideal, ci al intereselor rapace de clan, ale privilegiilor de sânge. El este prototipul unei societăți înapoiate material și slab democratizată în relațiile zilnice dintre cetățeni, cu nimic diferit de oricare dintre colegii și adversarii săi politici.
În aceste circumstanțe tenebroase, Gabriel Liiceanu, intelectual public de succes, clamând la răspântii o morală pură, kantiană, în orice scriere de a sa, declara în mai 2014, în urma decorării sale de președintele Traian Basescu: „Timp de 10 ani cât ați fost, sunteți președintele României, nu ați făcut decât să ne așezați pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României, trebuia să ne așezăm. Și pentru asta vă mulțumim”.
În data de 1 octombrie 2016, același Gabriel Liiceanu [1] își declara public despărțirea spirituală de politicianul Traian Băsescu, legătură tratată într-o cheie înalt moralizatoare, pe care președintele Basescu nu a recunoscut-o niciodată în acest mod în aparițiile sale publice. De fapt, nu ne amintim ca Traian Băsescu să se fi ocupat vreodată de problemele intelectualilor români în deceniul scurs între 2004-2014, în vreme ce o parte din acești, așa-ziși, creatori de frumos s-au lăsat cuceriți de cântecul sirenei și al puterii în stat. Cu toate că fostul președinte al României este, din perspectiva în care generalizează emfatic Gabriel Liiceanu, un alt, parafrazând, „mafiot sălbatic al țării”, Gabriel Liiceanu se simte confortabil, dupa ce președintele ar fi pus, precum un Hercule, România pe traiectoria occidentală. Dacă domnul Liiceanu ar fi fost doar un idolatru al unui Occident mitizat, al unei utopii precum abația din Thélème, dacă acesta și-ar fi afirmat iubirea și devotamentul său pentru valorile conservatoare, pentru ierarhia socială în care bogăția materială este suprema valoare, cea prin care meritele personale sunt materializate în câștigurile palpabile ale acestei lumi, dacă Washington D. C. ar fi fost centrul de iradiere al modelului global de civilizație, nu am fi avut nimic împotrivă. Domnul Liiceanu ar fi fost și dânsul un intelectual de dreapta, mai mult sau mai putin creștin, mizantrop, paseist, neoliberal, cum sunt atâția în marele și infinitul Occident, acest teritoriu legendar, care este o Românie pe dos, această anti-Arcadia, a intelectualilor de dreapta, totuși, de limbă și cultură românească. În acest caz, Domnul Liiceanu ar fi înțeles că soarta unei societăți nu depinde de voința niciunui om, ci de numărul, vârsta și pregătirea cetățenilor medii, de diversitatea ramurilor economice, de gradul de specializare al producției, de comerțul intern și internațional, de calitatea instituțiilor statului și, nu în cele din urmă, de nivelul general de trai al populației. Faptul că Romania se află de un sfert de secol sub oblăduirea Europei de Vest și sub aparenta protecție militară a NATO, ne face să credem că, dincolo de costumul de aparatchik al lui Ion Iliescu sau de afacerile murdare ale unui Traian Băsescu, se ascund forțe și rosturi generale, cărora tuturor ne supunem, într-o mai mică sau mai mare măsură, în calitatea noastră de cetățeni ai României. Sărăcia și mizeria morală abominabilă a societății românești s-au făcut de către locuitorii României după 1989, în timp ce unele dintre cele mai civilizate și mai puternice, din punct de vedere militar, state ale lumii ne-au fost pe rând tutore, părinte și aliat. Firește, responsabilitatea este, finalmente, a noastră, ca români, iar trecutul comunist se continuă în cel capitalist actual, dar, de această dată, mai mult ca niciodată în trecut, se poate spune că am construit o societate falimentară și subdezvoltată, ținând de mână un adult de origine germană, franceză, engleză, italiană, spaniolă, care vorbește de aproape trei decenii limba engleză americană. În fața acestei realități, domnul Liiceanu aplică o serie de scheme, cu bătaie lungă în tinerețea dumnealui.
Nu știu dacă cineva a constatat potrivirile dintre idiosincraziile domnului Liiceanu și epoca tulbure a copilăriei și primei sale adolescenți. Domnul Liiceanu crede în forța personalităților istorice, a eroilor întemeietori de neamuri și dinastii, a conducătorilor de popoare, a marilor personaje legendare, a geniilor, a celor puțini care formează elita și consiliul executiv, spuma timpurilor și sufletul cel bun al unei culturi. Cei de jos sunt gloata, plebea, gunoiul uman, îngrășământul istoriei. Între liderul spiritual Constantin Noica și civilizatorul Traian Băsescu, paradigma este aceeași. Societatea de jos, proletară, trebuie dirijată de avangarda sa luminată. Acești arhonți ai republicilor moderne sunt păstrătorii valorilor eterne. Acestea sunt un mixtum compositum de credințe și adevăruri revelate, totul în numele atributelor unei forțe supreme, cu care elita, însuflețită de aceleași divine atribute, comunică prin chiar faptul că ea este deținătoarea puterii. Scopul acestei aristocrații este să se adune în Areopagul națiunii și să decidă cine este criminal și cine este demn și drept, cine trebuie să trăiască, precum Venus între blănuri, și cine merită să sufere pedepsele lui Tantal: cei care, servind pe stăpâni cu toate membrele lor, nu pot mânca niciodată pe săturate, oricât ar găti altora de mâncare, și nu își pot stăpâni setea de a se bucura de plăcerile acestei vieți, oricât s-ar strădui să le facă pe plac celor puțini, aleși de pronia obscură a cerului. Domnul Liiceanu este adeptul acestei conduceri de sus în jos, ierarhizată rigid, crescută din solul inegalităților naturale, botezate, în chip metafizic, merite, conducere care are sfânta misiune de a ciopli azi un idol, pentru ca mâine să-l zdrobească, înlocuindu-l la timp cu altul, la fel de crud, absolut și puternic.
Singura societate recentă, care s-a evidențiat prin sectarism axiologic, fanatism al opiniilor, intoleranță dogmatică, cult al personalității, maniheism valoric în conducerea statului a fost Uniunea Sovietică. Liderul său atotputernic, în pofida faptelor sale, s-a crezut în putere să împartă omenirea în cei buni și cei răi. Barbaria socială se susținea pe singura manifestare a spiritului pe care o cunoscuse comunitatea: lupta dintre forțele întunericului, capitaliștii de pretutindeni, și Lumea de Apoi, deja împlinită, cea a binelui universal, a valorii perene, societatea comunistă. Schimbând între ei doar termenii astăzi, avem în fața ochilor pe Domnul Liiceanu, cel care a înlocuit, în chip formidabil, cultul pentru Moscova, marxism-leninism, Stalin însuși, al generației părinților lui, cu o nouă confesiune, posesoarea unei vocații ecumenice: cea a Washingtonului, a economiei de piață și a oamenilor de stat providențiali, paznicii celor prosperi. Apostolul noii lumi este la fel de înverșunat și îngust la minte ca orice adept al stalinismului de pe vremuri. Este singura trăsătură care îi face să fie gemeni.
[1] vezi http://www.contributors.ro/editorial/scara-fermecata-a-lui-traian-basescu/
Related Posts
Afectarea intelectualistă şi extremismul social →
Perdantul și revenantul →
Umanitarismul bine temperat: Gabriel Liiceanu îmbrăcat în zale anticomuniste →
Excelent articol.
Totusi sa spui despre Liiceanu, cu umbrele si penumbrele lui, ca este un bastion al stalinismului este un abuz de bun simt (si un atac la persoana!). Mai ieri, Ernu, gurul stangii romanesti, spunea despre stalinism ca este superior cosumerismului/capitalismului. Nu mai inteleg nimic. Stalinismul este bun sau rau, in opinia stangii romanesti???
@Lucian:
Vasile Ernu nu spunea ce-i imputi. Baga citatul ca sa vedem si noi. Nu-ti pune interpretarile in gura altora.
Liiceanu este in comportament un sectant, un dogmatic, un om de coterie, un ideolog, un om al razbunarilor pe la spate, un obsedat de putere si control, un adorator al cultului personalitatii. Practica puterii este cea din stalinism. Ideile sunt diferite, mijloacele de a face rau sunt diminuate, dar intentiile gruparii sale sunt de dominatie totala si arbitrara a spatiului nostru cultural.
Luciane, nu e vorba de o identitate, ci de o asemanare, cu atat mai izbitoare, cu cat ideologia oficiala, de fatzada, e diferita (cum diferite erau cele ale stalinismului si fascismului). E vorba de ceea ce Radu Cosasu, inca de acum vreo 20 de ani, a numit „comunistii anti-comunisti”.
Intelectualii din Romania mai bine ar face front comun impotriva clasei politice, nu sa se macine intre ei.
Pt. Lucian: Ce e aia „clasa politica”? Unde incepe si unde se termina? Lumineaza-ma!
Apropo de Venus, poate ar fi de adaugat ca acest Liiceanu este ahtiat, dupa cum marturiseste in scrieri biografice, dupa blanuri moi, parfumuri rare, creme parfumate si masini de lux, prin care isi construieste organic si corporal, zilnic, detasarea si dispretul fata de gloata. E placerea lui, si e echivalentul sublimat al omorurilor in masa practicate de Stalin. Suntem, deci, in alta era istorica.
Ce e toxic la Liiceanu este limbajul atitator la ura si aerul de procuror. El e cel bun si da note la purtare. De neinteles cum oameni – alminteri onorabili – pot sa il aprecieze
.